zila = element final în numele de plante dace.
Aceste denumiri "pot fi explicate, total sau în parte, cu siguranta, sau cu oarecare probabilitate" pentru care motiv I.I. Russu le-a cuprins în repertoriul sau lexical - etimologic traco-dac.
Din punctul de vedere as actiunii farmacologice, aceste plante au o importanta secundara.
Dar în afara de aceste 18 plante în lexicon mai figureaza înca vreo 20 de denumiri dacice de plante cu echivalent grec, chiar daca pentru moment, nu li se poate sa deocamdata o etimologie.
S-a încercat prin sondaj, sa se afle în ce afectiuni puteau fi folosite de catre vindecatorii daci si straromâni cele 18 plante identificate de prof. I. I. Russu, consultându-se lucrari de botanica medicala.
S-a putut astfel constata ca trei dintre plante nu sunt mentionate ca medicinale:
aniarsexe (iarba saraca);
butathla (limba-boului);
sciare (varga-ciobanului);
Printre celelalte, 9 au o actiune calmanta si anume 4 în durerile de tipul colicelor ca:
briza (secara);
diesema (coada-vacii, lumânarea);
mendruta (strigoaia);
salia (ciumafaia, lemnul-dulce);
dielleina (maselarita);
duodela;
dila;
cinubola (mutatoarea);
coadama sau coalama (limbarita):
Doua plante au o actiune cicatrizanta:
dyn (urzica),
riborasta (brusturele).
Una este expectoranta:
mizela (cimbru).
Una este sudofifica si diuretica:
olmo (soc);
quoleta (margeluse, mei pasaresc)
Am afirmat mai sus ca cele 18 plante identificate de I. I. Russu nu sunt dintre cele mai importante si mai obisnuit folosite buruieni de leac. Este de crezut ca acelea care se bucurau de o circulatie mai mare capatasera sau îsi pastrasera denumirile latinesti sau grecesti si numai o minoritate, dintre cele cu o folosire mai rara îsi conservau vechile nume dacice.
De aceea, identificarea lor devine cu deosebire anevoioasa, daca nu, chiar imposibila.
Trebuie adaugat ca nu numai precizarea echivalentului botanic popular românesc al denumirilor dacice este anevoioasa, dar însasi identificarea stiintifica dupa canoanele botanicii, a plantelor de leac cunoscute de poporul nostru, ridica probleme neasteptate.
Astfel, aiul de padure, pe care Z. Pantu îl identifica cu Alium ursinum sau leurda, la bulgari levurda, ceea ce îndreapta spre un fond vechi, probabil traco-dacic. Aceeasi planta apare însa în alta lucrare de botanica sub numele de Chelidonum majus, rostopasca, iarga-de-begi.
Asemenea discordante sunt frecvente, ceea ce ne obliga sa credem ca exista o mare variatie regionala a denumirilor populare ale plantelor de leac, ca poporul, folosindu-le tot mai rar, a ajuns sa le confunde.
Nici indicatiile date de diversi autori de folclor medical, cu privire la afectiunile în care se recomanda o anume planta nu concorda. Bunaoara "iarba-grasa" (greceste = andrachne, latineste elecebra, în daca (ax) este identificata de Pantu ca fiind Sedum maximum si recomandata de un autor de medicina populara ca utila în cataplasme iar de altul ca vermifug.
si totusi cea de-a doua denumire populara a ierbii grase este "iarba de urechi" care credem ca trebuie sa prevaleze, fiindca da direct indicatia folosirii ei în medicina populara.
Revenind la denumirile dacice ale plantelor medicinale, trebuie mentionat si subliniat faptul, ca ele au reprezentat o interesanta si indiscutabila dovada a existentei medicilor în fosta Dacie.
Am aratat ca aceste denumiri au fost introduse prin secolele al III-lea - al V-lea, în copiile executate atunci de pe operele redactate anterior de Dioscoride si Pseudo-Apuleus. Daca denumirile dacice ar fi aparut numai într-unul dintre tratatele botanice mentionate, s-ar fi putut spune ca a fost o initiativa întâmplatoare, lipsita de o semnificatie deosebita. Dar aparând în doua opere copiate la interval de secole, ni se prezinta o situatie care se cere explicata. De la început trebuie sa admitem ca introducerea denumirilor dacice de plante medicinale corespundea unei necesitati. Ele trebuiau sa foloseasca cuiva: dar anume cui? Oamenilor fara carte? Fara îndoiala ca nu!.
Beneficiari nu puteau fi decât mestesugarii medicinii, oameni de meserie, dar nu cei originari dintre daci, care îsi cunosteau plantele, ci ceilalti veniti de undeva din afara si care lucrând cu acele plante trebuiau sa le cunoasca numele si în limba populatiei locale pentru a le recomanda bolnavilor.
În secolul al VI-lea calugarul Cassiodorus (486-452) dadea în cartea sa "Instituto Divinarum Litterarum" sfaturi pentru corecta folosire a plantelor medicinale. Erau notiuni pe care medicii trebuiau sa le cunoasca, sa se familiarizeze cu proprietatile fiecareia în parte si asociate. El mai spunea: "Daca nu stiti greceste, cititi traducerile din herbariul lui Dioscoride, care a descris si a desenat ierburile câmpului cu o minunata precizie". Este evident ca aceste herbarii se adresau stiutorilor de carte si bineînteles în primul rând acelora care practicau medicina.
În codicele constantinopolitan, numit si Codex Aniciae Julianae, pastrat la Viena, datând din anul 512 se gaseste textul lucrarii lui Dioscoride, însotit de numeroase sinonime "dacice". Faptul ca ele sunt scrise cu alte caractere dovedeste ca avem de-a face cu interpolari târzii, provenind si din limba primilor slavi care s-au asezat în timpul acesta în Dacia Aureliana, întâlnim aici si unele denumiri de factura greaca, latina si traco-dacica.
Este însa interesant ca primele carti apusene care pomenesc de numirile "valahe", considera românesti cuvintele presupus dacice, atribuite lui Dioscoride. Asa procedeaza Tabernae montanus în 1588 (coticta, dracontos, drocila, propodula) si Johannes Bauhinus la 1641 (guoste), dupa care autori le enumera si Mentzelius în dictionarul lui din 1682.
Desi lipsa unei documentatii mai extinse asupra medicinei geto-dacice, ca si raritatea extrema a scrisului, nu au îngaduit sa fie pastrate texte în limba stramoseasca, totusi "cultura stramosilor geto-daci, de un grad si o calitate superioara - atât în medicina cât si în astronomie constituie - arata C. Daicoviciu - un motiv de legitima mândrie si avem datoria de a o face cunoscuta".
Dupa cucerirea Daciei de catre romani, ia nastere pe teritoriul tarii noastre, din contopirea medicinei culte romane cu cea autohtona, medicina provinciala, bogata sub aspect terapeutic.
Sunt de amintit cele doua stampile de oculisti, confectionate din piatra si gasite pe teritoriul tarii noastre. Ele se aplicau pe coliruri proaspete, preparate din substante de origine vegetala si minerala fiind folosite în tratamentul afectiunii trachomatoase. De la romani s-a pastrat obiceiul întrebuintarii unui mare numar de plante utilizate pâna nu de mult. Acum aproape un secol Hasdeu atragea atentia asupra similitudinii dintre medicamentele vegetale folosite de romani si descrise de Pliniu si mijloacele de tratament, asa cum le prezenta unul din medicii Moldovei, doctorul C. Vârnav chiar în teza sa de doctorat.
În ce priveste medicina care a luat nastere pe teritoriul Daciei dupa cucerirea ei de catre romani este interesanta remarca facuta de profesorul V. Bologa: "Medicina provinciala din Dacia sclavagista romana a avut unele caracteristici care îi dau o nuanta locala. Prin elementele ei stravechi de practici si credinte medicale, ca si prin cele culte vulgarizate, ea a constituit o componenta importanta în alcatuirea medicinei populare românesti de mai târziu".
Ulterior, odata cu asezarea slavilor pe teritoriul tarii noastre, acestia au adus cu ei bogate cunostinte asupra plantelor medicinale, pe care le foloseau în îngrijirea sanatatii si au influentat în mod substantial fondul lexical primitiv, privitor la plantele medicinale (hrean, mac, pelin, rachita, rapita etc).
Despre medicina epocii prefeudale, respectiv a utilizarii remediilor vegetale pe teritoriul tarii noastre, exista putine informatii. În lipsa documentelor scrise, folclorul, arheologia si etnografia, pot fi folosite în acest scop.
|
