NATURA UMANĂ sl TEORIA PARADOXALĂ A SCHIMBĂRII

NATURA UMANĂ sl TEORIA PARADOXALĂ A SCHIMBĂRII

W a t z I a w i c k s.a. (1974) arata ca exista doua tipuri de modificari ale comportamentului:

a. Modificari de ordinul 1, în cadrul carora sis­temul în sine ramâne neschimbat, în timp ce partile cu elementele sale se modifica. Aceste modific 535v2121f 59;ri sunt liniare, mecaniciste, can­titative, ele implicând utilizarea mereu a acelorasi strategii de rezolvare de probleme. De pilda, tatal încearca sa rezolve tulburarea de comportament a fiului pedepsindu-l din ce în ce mai mult, ceea ce nu rezolva problema, interactiunea dintre tata si fiu ramâne ne­schimbata.

b. Modificari de ordinul 2, care se refera la schimbarea sistemului în ansamblu. Ele sunt bruste si radicale, reprezentând un salt al sis­temului la un alt nivel de functionare, fn acest caz modificarea este de natura calitativa, nu este previzibila în mod logic si apare adesea brusc, nelogic, neasteptat.

Interventiile prin paradox produc modificari comportamentale de ordinul 2. (De pilda, tatal încearca sa aplice o metoda complet diferita si neasteptata ca de exemplu aceea de a-si încuraja fiul sa se poarte urât). Simptomul a fost considerat în mod traditional ca un comportament bizar, strain, necon­trolabil, reprezentând o slabiciune a omului. El a fost tratat de catre psihoterapia traditionala ca un dusman al purtatorului sau si al terapeutului, sarcina comuna a acestora fiind de a lupta împotriva lui, de a-l vindeca. Psihoterapia prin

paradox considera simptomul ca pe un prieten sau un aliat al pacientului, care va trebui sa coopereze cu propriul simptom. Simptomul este acela care face schimbarea posibila, motiv datorita caruia se cere pacientului sa continue sau sa exagereze producerea simptomului. Simptomele trebuie abordate în mod dialectic în termeni de opozitie, bipolaritate, contradictie (Rychlak, 1976).

Milton Ericksonerade parere ca simptomul este un mod al pacientului de a co­munica cu terapeutul. Acesta trebuie sa-si puna întrebarea în ce mod simptomele sunt adaptive pentru pacient, ce beneficiu obtine acesta de pe urma lor.

Astfel, primul pas în cadrul terapiei prin paradox este accentuarea partii pozitive a simptomului, urmata de redefinirea acestuia în termeni pozitivi. O abordare în termeni pozitivi a simptomului poate oferi pacientului sentimentul autocontrolului, al stapânirii situatiei. S t a n t o n (1981 b) ne prezinta o abordare strategica (sistemic paradoxica) asupra disfunctiei:

a. Simptomul trebuie privit ca un tip particular de comportament care functioneaza ca un mecanism homeostatic care regleaza tranzactiile familiale.

b. Problemele pacientilor nu trebuie abordate separat din contextul în care apar si separat de functiile carora le servesc.

c. Nu trebuie sa ne asteptam ca un individ sa se schimbe prea mult, daca nu se schimba sis­temul din care face el parte (familial, de pilda).

d. Insight-ul (iluminarea) în sine nu este un precursor absolut necesar al schimbarii. Scopul simptomului consta în a mentine sis­temul nemodificat, înghetat în repetitii de tip

cerc vicios sau de a creste frecventa compor­tamentelor de tip apatic sau abuziv care, în cele din urma, pot sa destrame însusi sistemul fn cadrul caruia au aparut (U A b a t e, 1985). Se produce urmatorul fenomen: sistemul in­tegrat într-un proces patologic îsi pastreaza echilibrul de forte prin aceea ca membrul sau cel mai slab, de regula purtatorul de simptom, capata putere si control asupra întregului sis­tem.

SIMPTOMUL CA METAFORĂ

Madanes(1984) afirma ca simptomul este un mesaj care poate exprima altceva decât apare în mod explicit (are un sens secun­dar).

Astfel, când un copil spune ca îl doare capul, el se poate referi la mai multe tipuri de dureri. El poate spune ca sentimentele sale sunt lovite si "ii dor", ca mama sa sufera sau poate cere în mod indirect ajutor la lectii, fn acelasi timp, un tip sau o secventa de interactiune între doi sau mai multi indivizi poate avea sens metaforic. Când o familie se prezinta la terapie, terapeutul trebuie sa fie atent daca nu cumva problema pe care aceasta o ridica, este o metafora pentru un alt tip de comportament, lata, pentru ex­emplificare, o secventa (Madanes, 1984): Tatal vine de la serviciu anxios si îngrijorat de faptul ca ar putea fi concediat. Sotia încearca sa-l încurajeze, iar copilul dezvolta un astm bronsic. Tatal începe sa aiba grija de copil, îl încurajeaza, îi administreaza tratamentul. El nu mai este omul speriat ca va fi concediat, ci omul competent.adultul sigur de sine în relatia cu copilul. Este oare posibil sa-si fi planificat copilul comportamentul pentru a-si ajuta tatal? Aceste

comportamente sunt, de regula, neconstien­tizate. Aceasta încercare a copilului de a-si ajuta parintii creeaza adesea o problema mai grava decât cea initiala, pentru ca puterea copilului izvorâta din simptom, asupra parintilor poate deveni exagerata.

Când "planul" copilului este demascat, strategia de rezolvare a problemei devine r1 "denta: a aranja un nou tip de interactiune în cadrul sistemului familial, care duce la acelasi rezultat, dar în absenta simptomului. Uneori, aceste planuri pot avea si un caracter constient deliberat ("daca sunt bolnav tata nu o sa mai plece de acasa si nu o sa mai bea"). Este, însa posibila si varianta în care tatal poate solicita în mod inconstient respectivul compor­tament din partea copilului sau acesta este solicitat de mama, pentru a se elibera de necesitatea de a-si sustine sotul. Atunci când comportamentul problema reprezinta o metafora pentru un alt compprta-ment problema, apare o incongruenta în or­ganizarea ierarhica a sistemului familial (de pilda, copilul preia pozitia de leader al familiei). Sarcina terapeutului este sa înteleaga tipul de relatii, sa modifice metaforele, sa aranjeze re­distribuirea beneficiilor si sa^ renegocieze con­tractele dintre parteneri, fn cadrul acestor strategii psihoterapeutice, tehnicile bazate pe paradox au un rol însemnat.