Scopul declarat al acestor lucrari era acela de a promova cauza propasirii valorificarii plantelor medicinale indigene. În memoriul însotitor al lucrarii, Nyulas cere Guberniului Transilvaniei sa interzica pe viitor importul plantelor medicinale care cresc în tara, iar farmacistii care încalca aceste dispozitii sa fie pedepsiti prin arderea marfurilor.
Raspândirea preocuparilor pentru stiintele naturii se datoreaza în primul rând Societatii de medici si naturalisti din Iasi, rezultata din transformarea Cercului iesean de lectura medicala, în anul 1834, prin eforturile lui Iacob Czihak si ale lui Mihai Zotta, protomedicul Moldovei. În cadrul Societatii, I. Czihak - fondatorul ei - tipareste în 1897 în româneste cu litere chirilice) la Iasi "Istoria naturala întâia oara în limba româna", aceasta fiind cea dintâi lucrare româneasca tiparita, de stiinte naturale.
În 1836 la Regensburg, în revista germana "Flora oder allegemeine Zeitung", i. Czihak publica sub titlul "Florae Moldoviae species" o lista nominala în limba latina cuprinzând 1116 specii de plante, valorificând cercetarile sale botanice efectuate împreuna cu farmacistul I. Szabo pe teritoriul Moldovei. Tot în colaborare, ei publica în 1863 în revista "Flora" din Regensburg - "Despre plantele medicinale ce se întrebuinteaza la poporul român la boalele animalelor si vitelor", lucrare care cuprinde si numeroase referiri la plantele medicinale întrebuintate de poporul român în tratamentul bolilor.
Pentru reconstituirea tabloului cuprinzând remediile folosite de poporul nostru în prima jumatate a veacului trecut, sunt de mare folos lucrarile lui Constantin Vârnav (1806-1877), initiatorul publicatiei "Povatuitorul sanatatii si al economiei, foaie periodica pentru poporul românesc", cea dintâi revista de popularizare a stiintelor la noi în tara.
Însasi diversitatea sa inaugurata "Elemente de fiziografie a Moldovei" pentru obtinerea diplomei de doctor în medicina, sustinuta la Universitatea din Pesta în 1836 - cea dintâi diploma a unui medic moldovean - constituie o încercare de descriere a elementelor naturii Moldovei. Pe lânga tabloul vast al geografiei, climatologiei, etnografiei, igienei si medicinii populare din Moldova, Vârnav prezinta si o lista a remediilor terapeutice folosite în aceasta regiune a tarii: decoct de rostopasca sau terci de ceapa, zdrobit cu miere în oftalmologie; decoct de ramurele de Pyrus malus dulcis (par) - în scorbut; Tussilago farfara (podbal) - în tuse magareasca; ca medicamente pectorale (în boli de piept): lumânarea domnului, morcovul, papadia, bozul, brusturul, fragii si capsunile, nalba mare etc.; foi de tutun unse cu miere (extern) la cei cu pleurita (junghi). Se încerca vindecarea colicilor cu spirt de Semen Anisi (anison), Verba Rutas (ruta), Centaurea minor (potroasca), Mentha officinalis (menta), Thymus vulgaria (cimbru de câmp), Chelidonium majus (rostopasca). În abcesele torpide se stimuleaza colectarea cu ajutorul cepei coapte; ulceratile supurate se trateaza prin aplicarea de cataplasme cu decoct de Alchemillia vulgaris (cretisor) sau cu frunze triturate de limba-câinelui, altii cu frunze de plantago media (plescaita). La suferinzii de febra acuta se da ca bautura decoct de Vitis idaca (iarba-mare), iar în febra intermitenta se prescria apa distilata de Pulsatilla nigricantis (deditei) "data în doza atât de puternica încât sa produca varsaturi.
Opera lui C. Vârnav constituie o valoroasa trecere în revista a folclorului românesc si în acelasi timp un pretios document consacrat etnoiatriei si etnofitoterapiei românesti din trecut.
Bogatia si importanta datelor etnobotanice pentru studiul formarii si dezvoltarii culturi populare românesti a fost evidentiata si de Simion Manginca în articolul "De însemnatatea botanicii românesti" publicat în Familia, an X (1874), nr. 44-48, Oradea. O atentie deosebita le-a acordat B.P. Hasdeu când a întocmit "Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba româna " (1884). Raspunsurile trimise din cele peste 700 de localitati întocmite de cei mai zelosi carturari ai satelor din acea vreme, constituie fondul de baza în studierea culturii populare, aceasta referindu-se la toate fenomenele ei, începând cu ocupatiile si încheind cu mitologia populara.
Parcurgând raspunsurile la cele 206 întrebari ne dam seama ca ele au fost principala sursa de informare si îndrumare pentru investigatiile ulterioare în vederea elaborarii valoroaselor lucrari asupra obiceiurilor poporului român si asupra celor legate de viata de toate zilele, în care "plantele erau auxiliare importante".
Interesul pentru utilizarea plantelor, a determinat în 1892, instituirea concursului cu tema "Botanica populara româna, din punct de vedere al credintelor, datinilor si literaturii populare", iar în 1897 a concursului cu tema " Cromatica poporului român" de catre Societatea de stiinte, la care s-au primit 74 de memorii-raspuns, din care s-au publicat 6.
S-au adunat astfel date ample asupra plantelor comune si medicinale, mai frecvent utilizate ca remedii naturale de catre taranul român si la fel de frecvent întrebuintate în practici majore, farmece si vraji.
Numarul leacurilor vegetale, folosite în medicina populara româneasca a fost mare. Din cele 876 de specii utile, aproape toate au fost folosite sub o forma sau alta si în medicina populara.
Atunci când aparea boala, vindecarea ei era o problema existentiala. Unde sa se duca cei mai napastuiti de ea, atunci când nu erau nici medici nici farmacii? Se duceau la femei mestere ale caror cunostinte se bazau pe practici traditionale milenare, transmise din generatie în generatie, nu învatate din carti de "doftorii" si plante medicinale. În fiecare sat erau 2-3 batrâne, la care se apela atunci când starea bolnavului nu se ameliora în urma leacurilor obisnuite. Acestea stiau leacuri pentru toate bolile.
Unele cunosteau zeci, altele sute de specii, cum a fost Sânziana Simonesc din Clopotiva, Ioana Stoienoaie din Nereju, etc.
În spijinul activitatii de valorificare a plantelor medicinale indigene au stat într-o oarecare masura diferitele studii publicate sub forma de articole, brosuri - "carti de doftorii" - la sfârsitul secolului trecut si în primele decenii ale acestui secol.
În 1899, farmacistul d. Bartolomeu scria despre "Plantele oficinale ce cresc în România" enumerând speciile care erau dictate de Farmacopeea româna. Patru ani mai târziu, el publica în câteva numere consecutive ale "Revistei Farmaciei" articole cu privire la "Plantele ce servesc ca substante curative populatiunii rurale din România".
În 1901. D Bartolomeu si st. Bartolomeu publicau: "cunoasterea plantelor cu aplicatiuni la medicina populara. Plantele ce pot folosi satenilor pentru cautarea sanatatii" - Bucuresti, Institutul Grafic Eminescu; lucrarea în a carei introducere p. III, autorii notau: "plante ce pot folosi sateanului, cresc si împodobesc livezile si câmpiile tarii noastre, strângându-le, uscându-le si conservându-le le-ar avea întotdeauna la îndemâna pentru trebuintele sale, nemaifiind silit de multe ori pentru cazuri usoare de boala sa alerge la cine stie ce departari pentru a-ti procura putina izma, floare de tei, musetel etc. ca sa faca ceaiul necesar pentru femeia lui ce este bolnava sau copiii lui ce tusesc".
Referitor la practicarea medicinei empirice, (prin utilizarea de plante medicinale) de catre "babe iscusite", în aceiasi lucrare, autorii mai nou notau în prefata:"înca demult plantele au servit sateanului ca mijloc de vindecare a bolilor, dar se cunosteau si întrebuintau numai de niste babe iscusite, care le administrau atât intern cât si extern, însotindu-le întotdeauna de niste cuvinte aproape neîntelese numite descântece". Cu mijlocul acesta ele atrageau multimea suferinda si în schimbul numai a unui paharut de rachiu, le dadeau povete cum sa culeaga cutare buruiana, cum sa o plamadeasca si cum sa o bea în cutare zi de luna noua".
Un pasionat cercetator al fitoterapiei românesti de la începutul secolului XX, a fost si Stanciu Victor, cel care a publicat la Arad în 1916, brosura "Plantele de leac". Trebuie retinut ceea ce ne marturiseste autorul în introducere:"când a aparut primul articol despre plantele de leac, am primit de la un doctor urmatoarea stire: Am cetit ce-ai scris despre plantele de leac. D-ta vrei sa vindeci cu buruieni bolile pe care de multe ori nici medicii nu le cunosc; prin aceasta îndemni taranii nostri care abia acum s-au obisnuit sa recurga la ajutor medical, sa se sustraga de la binefacerile stiintei medicale". Oare aceasta sa fi fost atitudinea oamenilor de stiinta fata de studiile etnoiatrice si etnobotanice? Se pare ca nu .
Raspunsul pe care îl da însusi autorul mi se pare relevant în ceea ce priveste atitudinea omului de stiinta, vizavi de un domeniu - terapia cu plante medicinale - care în decursul secolelor trecuse cu brio "proba aspra a timpului": "nu voiam si nici acum nu vreau sa spun cum se "vindeca bolile cu buruieni" si nici "sa îndemn taranii nostri sa se sustraga de la binefacerile stiintei medicale", dar "importanta plantelor de leac nu se poate nega; ele pot aduce - daca ar fi cultivate sau colectate rational - bunastarea tinuturilor în care astazi zac nefolosite. O mare parte a medicamentelor sunt extracte ale plantelor; medicamentele sunt scumpe; plantele medicinale se platesc bine, dar în punga satenilor nostri nu intra nici un ban de pe plantele de leac. Doresc deci sa dau un îndemn pentru cunoasterea si valorificarea plantelor medicinale si pentru îndragirea plantelor în general. Caci nu va putea trece nimeni indiferent pe lânga buruienile care au puteri nebanuite si care pentru cei priceputi, prezinta o valoare ce asteapta sa fie ridicata".
Studiind literatura existenta si în baza datelor culese în judetul Sibiu, dr. Stanciu Virgil îsi elaboreaza teza de doctorat în noiembrie 1933 "Comparatie între întrebuintarea populara si cea oficinala a câtorva plante folosite în medicina populara româneasca" sub îndrumarea prof. Valeriu L. Bologa, lucrare ce cuprinde 41 de plante medicinale oficinale "pe care le foloseste si taranul român în medicina casnica". Autorul a stabilit ca principiile active din aceste plante confirma virtutile lor medicale (presupuse de vindecatorii populari) iar "principalele indicatii stiintifice sunt identice sau foarte asemanatoare cu indicatiile medicinii populare, deci valoarea real terapeutica a acestor plante exista". Dintre plantele medicinale studiate de dr. Stanciu Virgil mentionez: afinul, arnica, busuiocul, brusturul, ceapa, coacaza, fraga, iarba lui Tatin, izma buna, macul, murul, odoleanul, podbalul etc., toate acestea fiind citate si în "Istoria naturala medicala a poporului român" a lui N. Leon, care a folosit-o de altfel drept punct de plecare al studiului.
N. Leon în cunoscuta sa lucrare "Istoria naturala medicala a poporului român" - publicata în Analele Academiei Române, seria II, tomul XXV, Mem. Sectiunii stiintifice Bucuresti, 1903, pag. 1-160, are meritul de a desprinde din vastul domeniu al medicinei populare, plantele medicinale. Lucrarea lui N. Leon reprezinta cel dintâi studiu stiintific de ansamblu asupra medicinei populare din tara noastra (lucrare pe care am consolidat-o în original).
În cercetarile sale, Leon a fost îndemnat si de valoarea etnografica a acestor date, dar mai ales de convingerea ca medicina populara, îndeosebi cea a plantelor medicinale, cuprinde multe resurse înca nevalorificate.
În afara de aceasta N. Leon a urmarit combaterea misticismului, a credintelor în supranatural, care favorizau proasta stare sanitara a taranimii. În "Amintirile" sale, el scrie: "La ce servesc progresele medicinii si ale igienei când babele si vracii se bucura la tara de mai mare încredere decât medicii?"
Desi nu era medic, Leon alcatuieste un repertoriu de numiri vulgare ale bolilor clasând în dreptul lor si principalele tratamente populare folosite în diferite regiuni; un "apendice farmacologic" arata modul de preparare în popor a diferitelor forme medicamentoase. Functionând mai multi ani ca inspector al învatamântului particular Leon a calatorit prin toata tara si cu acest prilej el a aflat din chiar gura poporului sau prin intermediul altor persoane cea mai mare parte din datele semnalate în lucrarea sa, care are astfel un caracter original. Se adauga faptul ca el a verificat personal plantele si animalele folosite ca leacuri mentionând numai pe acelea de care s-a convins ca sunt de uz curent în popor.
Leon ajunge la concluzia ca, desi credintele populare despre virtutile substantelor medicamentoase, despre boli în genere si despre diagnosticul lor sunt bizare si adesea primejdioase trebuie totusi retinute o serie de plante medicinale cu virtuti certe; oamenii de stiinta sunt datori sa cerceteze acest domeniu, în care "suntem încredintati ca exista înca multe plante poporale, cu care daca s-ar experimenta, ar ajunge si ele sa ocupe un loc în terapia stiintifica".
În studiul lui Nicolae Leon gasim primul inventar stiintific alcatuit al leacurilor populare. Sunt descrise în ordinea alfabetica a denumirilor populare din diferite parti ale tarii, un numar de 273 plante; la fiecare se adauga denumirea stiintifica si detalii de habitat si de statie, fiind totodata notat cu grija modul de administrare în regiunile de unde au fost culese. Parafrazându-l pe Joszef Benko când a scris în Maygar Konyvhaz ca "Românul cunoasce prea bine plantele, întrecând pe alte natiuni întru folosirea lor spre binele sau". N. Leon arata ca "printre numeroasele plante cu întrebuintari medicinale fantastice, sunt si multe ale caror virtuti sunt necunoscute de terapeutica". El mentioneaza, astfel "câteva mai principale":
modificator al inimii: degetarul sau tâta-oii;
diuretic: spicul si matasea de porumb, holera, patrunjelul, decoctul de cozi de cirese, strugura ursului;
antispasmotic: odoleanul;
purgativ: crusanul, trepadatoarea;
emanagog: ruta, sofranul;
vomitiv: pochivnicul;
emolient: inul;
febrifug: fierea pamântului, tintaura, pelinul, papadia, cicoarea;
vulnerar. Pojarnita, patlagina;
sudorific: socul, bozul, leusteanul;
vermigug: usturoiul, vetricea.
Plecând de la constatarea ca: "poporul cunoaste pe nume atâtea plante medicinale, stie unde sa le gaseasca, când sa le recolteze si cum sa le întrebuinteze" N. Leon, este încredintat ca "aceste consideratiuni sunt suficiente pentru a atrage atentiunea oamenilor de stiinta asupra medicinei noastre populare si în special asupra plantelor noastre medicinale". În alcatuirea lucrarii, N. Leon a consultat o serie de tiparituri si articole pe care as dori sa le mentionez întrucât ele dau indicatii precise cu privire la studiile de etnoiatrie si etnofitoterapie: de la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea.
Bartolomeu D. "Plantele ce servesc ca substante curative poporatiunii rurale". "Revista Sanitara Militara", Bucuresti;
Brândza Dr. D. "Limba botanica a poporului român", "Columna lui Traian", anul 1882;
Brândza Dr. D. Prodromul Florei române. Tipografia Academiei Române, Bucuresti 1879-1883;
Crainiceanu C. "De ale medicinei poporale" - "Familia", anul XXIX, 1893;
Crasescu Victor, Contributiuni la studiul pediatriei poporale, Teza pentru doctorat în medicina l chirurgie, Bucuresti, 1895;
Ionescu Gion - Doftoricescul mestesug în trecutul tarilor omâne. Conferinta tinuta la Ateneul din Bucuresti, Socec, 1892;
Leon N. - Câteva observatiuni asupra medicinei poporului român "Convorbiri literare", anul 1901;
Marian S. Fl. - Botanica poporala româna. "Albina Carpatilor", Sibiu, an I, 1897;
Pantu, Zacharia C. - Vocabular botanic, Bucuresti, 1902.
Ma voi referi în câteva cuvinte, la ultima dintre lucrarile citate, deoarece majoritatea specialistilor sunt de acord în a aprecia acest Vocabular botanic, drept una dintre cele mai populare si mai complete lucrari (cu referiri la plantele medicinale), tiparita la începutul acestui secol (lucrarea am consultat-o în original).
Botanistul Zacharia C. Pantu, conservator al Institutului botanic din Bucuresti, a adus contributii valoroase în domeniul fitoterapiei, cea mai importanta creatie a sa fiind lucrarea "Vocabular botanic cuprinzând numirile stiintifice si populare ale plantelor" aparuta în 1902 si apoi în forma consacrata "Plantele cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzând numirile române, franceze, germane si stiintifice" în 1906, fiind retiparita în 1929.
Lucrarea reprezinta o interesanta sinteza de folclor etnobotanic din tara noastra, fiind alcatuita în baza unor studii migaloase de ani de zile asupra florei din România. Fata de prima editie (1906) care cuprinde 3600 de denumiri populare de plante (referindu-se la aproape 1600 de specii de plante din tara noastra), editia din 1929 adauga 1050 de denumiri populare noi.
Facând o trecere în revista a lucrarii în original (1902) am gasit un numar de 26 de plante carora le sunt mentionate virtutile terapeutice si modul cum folosea poporul român aceste plante. Dintre ele voi aminti câteva:
coada-soricelului: "infuziunea facuta cu inflorescenta acestei plante este întrebuintata de poporul nostru pentru tuse, pentru pofta de mâncare si pentru curatirea sângelui. În Banat se vindeca cu aceasta planta alunele de pe fata oamenilor" (pag. 1);
praz: "pentru durere de urechi poporul coace praz si stoarce zeama în urechi" (pag. 2);
nalba-mare: "florile si radacina sub forma de infuziune sunt întrebuintate pentru tuse si durere de gât" (pag. 2);
arnica: "poporul întrebuinteaza aceasta planta pentru vindecarea ranilor";
pelinul: "pelinul plamadit în rachiu se bea dimineata pentru pofta de mâncare si îndreptarea stomacului. Cu zeama de pelin fiert se spala ranile etc." (pag. 5);
piperul lupului: "radacinile se fierb si se bea contra tusei si a secarei puterilor trupesti si pentru rurei de stomac. Aceasta planta taiata marunt se întrebuinteaza în unele localitati si contra scrofulelor" (pag. 5);
crucea-voinicului: "dupa credinta românului din Banat, frunza acestei plante este buna sa se lege cu ea la taieturi si vatamaturi. Radacina, dar nu multa se fierbe în rachiu curat împreuna cu alte radacini de plante (tataneasa, patlagina, musetel, cucuruz de brad, roscove, zahar) si asa fierte sa se bea pentru tuse grea dimineata, la amiezi si seara câte un pahar. Cu aceasta buruiana poporul vindeca si negii" (pag. 1);
corn: "fructele numite coarne se fierb si zeama se bea pentru diaree" (pag. 12);
gutui: "cu sâmburii de gutuie se face ceai care se bea pentru tuse i raguseala" (pag. 13);
laptele cucului: "cu laptele ce iese când rupi aceasta planta, vindeca poporul nostru negii si pecinginea" (pag. 16);
maselarita: "aceasta planta foarte veninoasa este întrebuintata de popor pentru durere de masele" (pag. 21);
sunatoare:
"floarea acestei plante, plamadita în rachiu este buna pentru rani si pentru diaree, iar pusa în untdelemn este buna pentru arsuri si alte rani" (pag. 21);
stevie: "cu sucul acestei plante vindeca poporul nostru bubele" (pag. 41);
urechelnita: "cu sucul acestei plante vindeca poporul nostru durerea de urechi" etc.
cartea lui Zacharia Pantu a primit aprecieri elogioase din partea multor specialisti din tara si de peste hotare: Dimitrie Grecescu, S. P. Radian, Aurel Scurtu, F. Pax si chiar Titu Maiorescu care a subliniat importanta ei la alcatuirea Dictionarului Academiei Române.
Din punct de vedere al orientarii terapeutice începutul secolului al XX-lea a fost favorabil pe plan mondial acordarii unei atentii deosebite plantelor medicinale si aromatice, ca surse valoroase de medicamente. În timpul primului razboi mondial una din masurile luate pentru completarea necesarului de medicamente destinat populatiei civile dar si armatei a fost utilizarea plantelor medicinale. Asa se explica de ce doctorul T. I. Teodoru, medicul primar al judetului Falciu acea sa întocmeasca un "Tablou de plante ce se pot întrebuinta pentru lecuirea sau alinarea boalelor" însumând 41 de plante medicinale, însotit de sfaturi menite sa atraga atentia asupra modului rational de culegere a acestora si de pregatire a lor mai ales sub forma de infuzii. Acest tablou a fost tiparit pe foi volante de mari proportii (80 X 50 cm) si în numar mare, destinate a fi afisate.
Din lectura textului acestui Tablou de plante constatam ca unii termeni medicali sunt transpusi în vorbirea populara, pe întelesul unui cerc cât mai larg de cititori si viitori beneficiari. De pilda, se vorbeste despre "durerea de pântece", "slabirea stomacului", "lenevirea stomacului", "pornirea udului", "întepeniri ale încheieturilor", "curatirea sângelui"; iar pentru desemnarea bolilor sunt folositi termeni populari:
- "trânji" pentru hemoroizi, "galbinare" pentru icter, "treapad" pentru diaree, "aprindere la plamâni" pentru pneumonie, "dropica" pentru ascita etc.
Totodata trebuie aratat ca în Tablou abunda denumirile populare ale plantelor medicinale, întâlnindu-se denumiri cu caracter mai degraba regional, precum pojarnita în loc de sunatoare sau popusoi în loc de porumb. Dintre "plantele ce se pot întrebuinta pentru lecuirea sau alinarea bolilor" mentionez: anasonul - "bun contra durerilor de pântece etc"; brusturul - "curata sângele, porneste udul si face sa asude omul"; cicoarea - "face pofta de mâncare, linisteste nervii, buna si în galbenare"; ciubotica-cucului - "buna contra ametelii, durerilor de cap, mâini si picioare, greutati în piept"; podbal - "bun contra tusei"; tataneasa - "buna contra racelilor la plamâni, a diareei si a iesirii afara cu sânge" etc.
Din cele aratate mai sus reiese ca aceste foi volante, au reprezentat o masura eficace în actiunea de combatere a morbiditatii mult crescute în conditiile marilor lipsuri de medicamente din timpul razboiului; Tabloul de plante fiind si un document istoric important la dosarul valorificarii plantelor noastre medicinale.
Referiri la practica fitoterapiei, vom întâlni tot mai frecvent în anii care succed primul razboi mondial. În 1925, Aurel Borsianu publica în revista "Comoara satelor", un articol intitulat "Medicina poporala", care cuprinde "leacuri" indicate în tratamentul unor afectiuni frecvent întâlnite în practica medicala. Sunt mentionate o serie de plante medicinale, majoritatea fiind folosite în amestecuri. Astfel:
pentru tuse: "se fierbe floarea de soc uscata cu cornisor (roscove) si smochina. Zeama aceasta îndulcita cu zahar se bea si tusea se potoleste - Deda, Mures";
pentru întepatura: "se zdrobeste sâmburi de bostan si se amesteca cu faina de grâu. Se face din acest amestec un aluat care se pune pe rana. Se leaga apoi rana - Fenes, Covasna".
Trebuie remarcat faptul ca autorul a notat dupa fiecare din aceste "leacuri", locul de unde a fost cules.
În 1935, Vasile Voiculescu publica "un dictionar de leacuri", dupa cum marturiseste înca din "Cuvântul de lamurire", intitulat "Toate leacurile la îndemâna". Cartea "ne deprinde cu mânuirea buruienilor si florilor de leac, cum si când trebuiesc folosite, dupa felul bolilor si vârsta bolnavului".
Autorul subliniaza importanta folosirii plantelor în terapie, marturisind ca: "aceste buruieni de leac apucate din mosi, ne vin ca o zestre a trecutului, care nu e bine sa fie lepadata, înainte de a fi înlocuita cu ceva mai bun". El este constient de proprietatile terapeutice ale plantelor medicinale "multe medicamente din farmacie sunt scoase din plante"), dar si de importanta economica pe care o pot prezenta ele: daca satenii ar deprinde sa le cultive ori sa le strânga din salbaticiunile codrilor si ale câmpului, ei ar putea face un negot frumos, vânzându-le farmacistilor. Ţara ar scapa de un bir pe care-l dam acum strainatatii de unde aducem pâna si florile de tei cu care alinam tusea".
George Bujoreanu, publica în 1936 "Boli, leacuri si plante de leac cunoscute de taranimea româna" în care da o lista a denumirilor de plante românesti, controlate si identificate cu nomenclatura stiintifica, aratând si bolile în care ele pot fi folosite.
Sesizând adevarata valoare a cunostintelor etnoiatrice, prof. V. L. Bologa propune "depistarea si verificarea stiintifica a elementului real terapeutic în bozgoanele si leacurile populare, mult mai bogat decât s-ar crede".
|
