PSIHOPATII EXPERIENŢIALE ABORDAREA PSIHOTERAPEUTICĂ EXPERIENŢIALA
Psihoterapeutii apartinând acestei orientari critica atitudinile deterministe si defetiste ale psihoterapeutilor conservatori începând cu F r e u d, în legatura cu personalitatea umana. Aceste atitudini considera omul ca fiind implacabil determinat si supus instinctelor si conflictelor inconstiente reprimate care îi ghideaza întreaga existenta si devenire. Ei afirma ca abordarea comportamentalista ca si cea dinamica fac din om un automat care este depersonalizat, compartimentat condus, programat si analizat.
Demersul experiential reprezinta o valorificarea disponibilitatilor fiintei umane, o realizare a universalitatii sale si are drept obiectiv principal contracararea alienarii. Psihoterapia este dedicata depasirii experientei umane obisnuite. Astfel, F r a n k I (1966) arata ca omul este strabatut de dorinta de a g 12312j911m 9;si si de a îndeplini un sens în cursul existentei sale. Obiectele terapiei sunt atât interpersonale cât si intrapersonale.
Dupa Arendsen - Hein (1974) nivelul intrapersonal se refera la descoperirea ego-ului propriu, a propriei sale individualitati, a starilor sale emotionale si a modului în care se reflecta acestea în corpul fizic. Obiectivul transpersonal
al terapiei se refera ta orientarea spirituala, la orientarea omului în raport cu realitatea ultima, la unitatea omului cu universul, cu planul cosmic, unitate prin intermediul careia omul reuseste sa depaseasca limitele propriului sau eu, contopind u-se într-o constiinta universala. Psihoterapia experientialista considera omul ca pe o entitate activa, auto-afirmativa, cu un potential latent care trebuie valorificat. Se opteaza astfel mai curând pentru autoperfectionare decât pentru vindecarea unor simptome sau boli. Scopul psihoterapiei îl reprezinta constientizarea maximala a propriului eu sau atingerea unui nivel superior de constiinta prin care omul sa devina constient de semnificatia lumii sale interne si externe si în acelasi timp sa fie capabil s-o construiasca. Experientialistii pun accent pe autodeterminare, creativitate si autenticitatea fiintei umane, pe integrarea corpului cu mintea si spiritului omului.
Orientarea experientiala are la baza filozofia existentialista europeana preocupata de trairea si devenirea fiintei umane. La aceasta se adauga contributia filozofiilor si tehnicilor orientale de autodesavârsire.
Tulburarile psihopatologice sunt privite ca expresii ale scaderii potentialului uman, ca un blocaj sau ca o pierdere a legaturii cu propria sa experienta interna. Personalitatea nevrotica este o personalitate fragmentata si reprimata, reprimarea fiind privita nu ca în psihoterapia dinamica ca având o natura eminamente instinctuala, ci ca un fenomen ontologic: pierderea sensului existentei si blocarea posibilitatilor de manifestare ale eului. Astfel, nevroza devine o expresie a disperarii existentiale rezultate din înstrainarea eului de sine însusi si de lumea sa, iar anxietatea
reprezinta teama omului de a se confrunta cu propriile sale limite si cu consecintele acestora - moartea si sentimentul nimicniciei. Originile sentimentului de culpabilitate sunt în ignorarea propriilor posibilitati pentru valorificarea carora omul este unicul responsabil. Idealul psihoterapiei este crearea omului" spontan, activ, creativ, autentic. scoala psihoterapeutica experientiala pune accent pe trairea emotiilor si experientei prezente. Trairea experientei este mai degraba un proces afectiv decât cognitiv, personal si inobservabil de catre o alta persoana. Acest proces subiectiv conduce ulterior la conceptualizare el fiind initial implicit si capatând semnificatii profunde pentru subiect o data cu atingerea obiectivelor psihoterapiei. Schimbarile terapeutice rezulta în urma procesului trairii experientei prin care semnificatiile implicite ale evenimentelor ajung în constiinta, sunt puternic si direct simtite si sunt modificate chiar fara a fi în mod expres verbalizate.
La aceste schimbari terapeutice contribuie în mod substantial si relatia dintre pacient si psiho-terapeut.
Una dintre ideile de baza ale acestei orientari este teza lui R o g e r s conform careia orice organism are tendinta înnascuta de a-si dezvolta capacitatile la nivel optim atunci când este plasat în conditii optime. Daca întelegem acest adevar, pacientul capata o imagine optimista despre propria sa persoana care este privita ca fiind valoroasa si cu multe disponibilitati ce trebuie realizate. Terapeutul nu trebuie sa încerce sa-l modifice pe pacient, ci doar sa-i ofere un mediu plin de caldura si întelegere în care acesta sa-si poata actualiza posibilitatile. Deci, conform acestei orientari, terapeutul nu este altceva decât un fel de catalizator care-l
ajuta pe pacient sa-si valorifice disponibilitatile latente si sa-i restructureze propria sa personalitate.
Relatia terapeutica este în acest tip de terapie o relatie umana mutuala, încarcata afectiv în cadrul careia fiecare dintre cei doi parteneri încearca în mod sincer si deschis sa comunice unul cu altul atât prin mijloace verbale cât si non-verbale. Terapeutul nu intra în aceasta relatie ca un specialist, ci ca o fiinta omeneasca, ca o persoana care initiaza o relatie cu o alta persoana.
Terapeutii experientialisti nu sunt partizanii unei relatii de tip parinte - copil ca în psihoterapia dinamica, nici profesor - elev ca în psihoterapia comportamentalista, ei optând pentru o relatie mai echilibrata cum ar fi cea dintre prieteni sau soti.
Trebuie subliniat faptul ca în cadrul orientarii experientialiste exista o serie de scoli psihoterapeutice diferite. Aceste scoli, în marea lor majoritate, de orientare existentialista nu pun accent pe o anumita tehnica în abordarea si întelegerea fiintei umane, ei considerând chiar ca în cultura occidentala s-a facut abuz de tehnici si metode la care a fost supus omul. Pentru acesti terapeuti conteaza în mai mica masura ceea ce face terapeutul, ci mai mult contextul psihoterapiei si ceea ce este terapeutul. Acesta din urma nu analizeaza trecutul pacientului sau mecanismele transferului si contratransferului ca în terapiile dinamice, nu stabileste pentru pacient scopuri si obiective impunându-si personalitatea asupra acestuia ca în terapiile comportamentale, ci ofera pacientului posibilitatea de a-si controla din interior propriul proces de vindecare.
Daca unele scoli pun accent pe comunicarea verbala dintre terapeut si pacient, altele în
schimb subliniaza mai mult abordarile non-ver-bale, considerând ca mai importanta este activitatea decât reflectia, a face decât a spune, scopul final fiind combinarea actiunii cu introspectia.
Scopul trairii experientei personale include constientizarea senzatiilor corporale, a pozitiilor, a tensiunilor musculare, a miscarilor, a proceselor fiziologice din organism. Constientizarea corporala are un efect energizant si activator asupra subiectului. Printre tehnicile care faciliteaza exprimarea eului pacientului sunt incluse tehnicile dramatice, de jucare de rol sau imaginatie dirijata. Fantezia, reveria sunt considerate preferabile exprimarilor verbale seci, interpretarilor si abordarii strict cognitive. Pentru constientizarea senzatiilor corporale se utilizeasa tehnici de relaxare musculara, tehnici psihosomatice orientale si chiar manevre executate asupra corpului (masaj, presopunctura). Pentru atingerea obiectivului celui mai înalt al acestei terapii - unirea trupului cu mintea si cu spiritul - unele scoli utilizeaza tehnici meditative, inspirate din culturile orientale. Starea de relaxare profunda serveste, conform acestor orientari, transcenderii ego-ului individual si contopirea cu ceea ce ei numesc constiinta universala. Dupa cum se poate lesne observa acest obiectiv este specific unui mare numar de sisteme religioase.
fn scop terapeutic si autoformativ se utilizeaza si tehnici de educare a vointei, de concentrare a atentiei si de relaxare prin pronuntarea mentala a unor sunete - mantre - asa cum se întâmpla în cadrul meditatiei transcedentale. Orientarea experientialista cuprinde, dupa cum am mai aratat, mai multe directii, dintre care cele mai importante sunt (Karasu, 1980):
Directia filozofica, care pune la baza demersului psihoterapeutic filozofia existentialista, tehnica utilizata fiind cea a dialogului mutual pe baza de tehnica verbala (cum se întâmpla în terapia centrata asupra clientului a lui R o-g e r s sau în logoterapia lui F r a n k I).
Directia psihosomatica, care pune un accent mai mare pe tehnici non-verbale, considerând ca autoactualizarea eului se poate realiza mai bine prin concentrarea atentiei asupra corpului propriu, a senzatiilor acestuia si a raspunsurilor senzoriale (G e s t a 1 - terapia lui P e a r I s) sau printr-o abreactie puternica a unor stari emotionale - analiza bioenergetica a lui Lo-w e n sau metoda strigatului primai a lui J a n o v.
Abordarea spirituala, asemanatoare cu cea religioasa, care pune accentul pe experienta transcendenta sau transpersonala, ce implica depasirea nivelului constiintei individuale si ridicarea omului la nivele superioare de constiinta, urmarind scopul ultim de contopire al acestuia cu constiinta universala sau cosmica. Acest obiectiv se atinge prin renuntarea la regulile de conduita dictate de ego-ul individual, prin relaxare, concentrare, autodisciplina, antrenament al vointei si meditatie (Meditatia Transcendentala sau Psihosinteza lui A s s a g i o I i).
|
