PSIHOTERAPIA PRIN INTERVENŢIE PARADOXALĂ

PSIHOTERAPIA PRIN INTERVENŢIE PARADOXALĂ

Paradoxurile au fascinat omenirea înca din cele mai vechi timpuri.

Este cunoscut paradoxul Igi Epimenides din Megara, care spunea:

Toti cretanii sunt mincinosi

Epimenides este cretan

Deci, Epimenides este mincinos.

Dar daca Epimenides este mincinos, atunci afirmatia "toti cretanii sunt mincinosi", trebuie sa fie o minciuna.

Psihoterapia prin paradox se bazeaza pe prin­cipiul ca ne asteptam ca o persoana sa se modifice, ramânând de fapt neschimbata. Cea mai simpla formă 858t1922i ; de paradox pragmatic sau terapeutic consta în prescrierea simptomului, cu alte cuvinte, aceasta înseamna încurajarea pacientului sa devina tot mai simptomatic.

Cristine Watson (1985) supunând conceptul de paradox si psihoterapie prin interventie paradoxala metodei de explorare a opiniilor tip Delphi, realizeaza o sinteza a prin­cipalelor idei si definitii în legatura cu aceste concepte, elaborate de un grup de experti. A rezultat ca psihoterapia prin paradox este acel demers terapeutic, în cadrul caruia terapeutul: . Transmite un mesaj prin intermediul caruia limiteaza schimbarea pacientului sau a familiei aflate îh terapie.

. Transmite doua mesaje contradictorii, dintre care unul corespunde contextului psiho-terapeutic si care implica ideea ca o schimbare ar trebui sa aiba loc, iar al doilea mesaj transmis direct de catre terapeut postuleaza faptul ca schimbarea nu trebuie sa aiba loc.

. Exagereaza unele comportamente ale pacien­tului sau familiei sau foloseste surpriza pentru a-i soca si a-i scoate dintr-un cadru de referinta rigid.

Contracareaza modurile paradoxale si ab­surde ale familiilor aflate în terapie de a-si abor­da problemele proprii printr-un paradox terapeutic.

Localizeaza posibila functionare a compor-tamentului-problema si îl descrie ca pe un com­portament care se mentine prin mecanisme homeostatice.

Apreciaza pozitiv comportamentele tuturor participantilor la terapie în cadrul unui anumit context sau situatie.

Trebuie precizat faptul ca este paradoxala acea interventie a terapeutului pe care pacientul sau familia o percepe ca fiind lipsita de logica, contrara simtului comun sau irelevanta pentru scopurile terapiei. Nu atât interventia prin ea însasi este paradoxala, ci modul în care aceasta este privita si înteleasa de pacient. Dintre definitiile din literatura de specialitate preferate de participantii din cadrul grupului de experti investigati de W a t s o n (1985) mentionam câteva:

1. O interventie prin paradox poate fi definita astfel: "în cadrul unui context în care pacientul vine la terapie pentru a se modifica, terapeutul îi cere sa se comporte într-o si mai mare masura asa cum nu doreste pacientul, respectiv sa produca si mai mult comportamentul nedorit; tinând seama de caracterul involuntar al com-

portamentului nedorit, terapeutul îl cere pacien­tului sa produca în mod voluntar respectivul comportament (Madanes, 1981). 2.0 interventie paradoxala este orice indicatie, comanda, predictie, afirmatie, care, daca este urmata sau acceptata, va produce opusul a ceea ce solicita prin intermediul ei. Succesul interventiei paradoxale depinde de evitarea de catre pacient sau familie a instructiunilor terapeutului sau de urmarea lor pâna la punctul absurditatii si apoi restruc­turarea prin ricoseu (P a p p, 1980). 3. Interventia prin paradox este acea interventie menita sa produca schimbari de ordinul II, respectiv schimbari în structura sistemului aflat în terapie (W a t z I a w i c k s.a., 1974). Se poate spune, cu alte cuvinte, ca interventia prin paradox, referitoare la un simptom consta în a solicita clientul (individ, cuplu, familie) sa faca ceea ce ei fac deja, în viziunea terapeutului aceasta indicatie putând contribui la o schim­bare.

Acest tip de interventie contine în sine un ele­ment de surpriza, fiind contrara unor expectatii rezultate din context si parând nelogica din punctul de vedere al acestor expectatii ale pacientului.

P a I o z z o I i (1981) spunea ca "oamenii sunt mai usor influentati atunci când asteapta un anumit mesaj si primesc în schimb un mesaj cu totul diferit" (p. 45), iarEricksonsiRossi (1979) subliniau faptul ca orice expectatie de tip soc sau surpriza fixeaza pentru moment atentia si întrerupe sirul vechilor asociatii facilitând schimbarea.

Din acest motiv este eficient ca orientarea terapeutica sa aiba drept scop modificarea cur­sului gândirii pacientului referitoare la problema sa. Daca nu se procedeaza astfel,    terapeutul

poate intra în jocul pacientului, repetând la nesfârsit aceeasi secventa comportamentala si facând ca terapia sa esueze. Cheile demersului terapeutic prin paradox sunt "a gândi diferit" si "a actiona imprevizibil" (C a-d e, 1985).

Nu este înca suficient ca terapeutul sa actioneze imprevizibil, ci aceasta imprevizibilitate trebuie sa se refere la aspectele de esenta ale demer­sului psihoterapeutic. fn cursul acestui demers trebuie stabilite noi conexiuni si trebuie acor­date noi semnificatii diferitelor aspecte ale problemei care îl framânta pe pacient. Utilizarea paradoxului în terapie capteaza atentia si poate furniza un nou curs gândirii. Astfel, individul nemaiavând raspunsuri presta­bilite va raspunde fa stimularea prin paradox printr-un comportament de cautare pentru a descoperi un raspuns adecvat. Datorita sti­mulului neasteptat, pacientul poate intra spon­tan într-o stare de transa usoara, care poate fi adâncita de terapeut sporind eficienta demer­sului psihoterapeutic (L a n k t o n, 1985). Functionarea paradoxului se explica si prin aceea ca el reprezinta o modalitate de a sparge cercul vicios prin intermediul cauia un simptom este mentinut si exacerbat (Este cunoscut faptul ca, cu cât omul doreste mai mult sa adoarma, cu atât ramâne el mai multa vreme treaz, instalându-se insomnia).