Organismul uman este expus īn permanenta invaziei diferitilor factori ce pot surveni din mediul extern, dar el dispune de cāteva linii de aparare īmpotriva lor.
Prima linie de aparare este constituita de catre barierele naturale, anatomice, fiind reprezentata de mucoasa tracturilor: respirator, gastro-intestinal, genito-urinar.
Aceste suprafete sunt nu numai bariere fizice dar si chimice. Glandele sebacee ale pielii secreta acizi grasi si acid lactic cu efect antibacterian si antifungic. Perspiratia, lacrimile si saliva contin enzime (lizozim) care ataca peretele bacteriilor 919x2318j gram-negative. Totodata, drept rezultat al acestor secretii glandulare, suprafata pielii este acida (pH = 3-5) devenind neospitaliera pentru majoritatea bacteriilor.
Daca o substanta chimica nociva, un corp strain sau o bacterie, penetreaza aceasta linie de aparare, atunci intervin mecanismele mecanice de īndepartare. De la nivelul pielii īndepartarea se face prin descuamare, din aparatul respirator prin tuse, din cel gastrointestinal prin voma iar din tractul urinar eliminarea se face prin urina.
Toate mecanismele de aparare enumerate sunt nespecifice, si realizeaza protectia organismul gazda īmpotriva oricarui tip de agresiune.
Odata compromisa aceasta prima linie, raspunsul inflamator - inflamatia, apare imediat ca o a doua bariera de aparare. Raspunsul inflamator īncepe rapid, īn cāteva secunde din momentul invaziei si este tot un raspuns nespecific.
Cea de-a treia si ultima linie de aparare este reprezentata de sistemul imun. Acesta se instaleaza lent, este specific si confera organismului o protectie permanenta sau de lunga durata .
Imunologia, ca stiinta biologica, s-a constituit tārziu, abia īn secolul nostru, dar desi este considerata o stiinta noua, datele acumulate īn acest interval relativ scurt de timp, au dus practic la o dezvoltare exploziva, ajungāndu-se astazi la o implicare aproape īn toate ramurile medicinii, de la alergologie si reumatologie pāna la neurologie, cardiologie si chirurgie.
Initiata ca o stiinta a mijloacelor specifice de aparare a organismului īmpotriva infectiilor, imunologia se dezvolta ulterior, largindu-si īn ritm alert sfera de interes. Initial, īn termenul de imunitate se includea doar ansamblul mecanismelor, mostenite sau dobāndite, care concura la apararea organismului contra infectiilor.
Capacitatea organismului uman de a rezista aproape tuturor microorganismelor sau toxinelor care au tendinta sa-i distruga tesuturile si organele, se numeste imunitate. O mare parte din imunitate este determinata de un sistem imun special, care formeaza anticorpi si limfocite activate care, la rāndul lor, ataca si distrug microorganismele specifice sau toxine. Acest tip de imunitate se numeste imunitate cīstigata. Totusi, o parte aditionala a imunitatii rezulta, mai curīnd, din procese generale, decīt din procesele īndreptate īmpotriva unor agenti patogeni specifici. Aceasta se numeste imunitate īnnascuta si include urmatoarele:
1.Fagocitarea de catre leucocite si celulele sistemului de macrofage tisulare a bacteriilor si a altor agenti patogeni (asa cum s-a descris deja īn capitolul precedent).
2.Distrugerea microorganismelor patrunse īn stomac, de catre secretiile acide ale stomacului si de catre enzimele digestive.
3.Rolul de bariera antiinfectioasa al pielii.
4.Prezenta īn sīnge a anumitor compusi chimici, care se ataseaza de microorganismele straine sau toxine, care sunt distruse.
Aceasta imunitate īnnascuta da organismului uman rezistenta fata de unele infectii virale paralitice ale animalelor, holera porcina, pesta bovina, si jigodia - boala virala care omoara un mare numar din cāinii afectati. Pe de alta parte, animalele inferioare sunt rezistente sau chiar complet imune la cele mai multe din bolile umane, cum ar fi poliomielita, oreionul, holera, pojarul si sifilisul, care pentru om sunt grave sau chiar letale.
Pe lānga imunitatea īnnascuta, organismul uman are capacitatea de a dezvolta mecanisme de aparare puternice īmpotriva unor bacterii īnalt patogene, virusuri, toxine si chiar tesuturi straine de specie. Aceasta este imunitatea cīstigata. Adesea, imunitatea cīstigata poate sa acorde o protectie foarte mare. De exemplu, se poate obtine imunitate fata de toxina paralizanta botulinica sau fata de toxina tetanizanta a tetanosului, chiar si atunci cīnd acestea ating nivele de 100.000 de ori nivelul la care ele ar fi letale īn absenta acestei imunitati. Acesta este si motivul pentru care vaccinarea este extrem de importanta pentru protectia organismului uman īmpotriva bolilor si toxinelor. īn termenul de imunitate au fost inglobate fenomene fiziologice si patologice, īn aparenta foarte disparate, dar care au īn comun caracterul de "raspuns imun" la contactul cu antigenul. Datorita modalitatilor foarte variate de raspuns pe care le manifesta organismele la prezenta unui antigen a aparut o diversificare corespunzatoare a criteriilor de clasificare a fenomenelor imune.
Exista īn prezent doua criterii generale de clasificare:
dupa originea reactivitatii imune, se deosebesc:
- imunitatea naturala (sau mostenita)
- imunitatea dobāndita;
Imunitatea naturala - sau mostenita. Nu este practic produsa de un raspuns imun. Un tip de imunitate naturala, care este prezent īnca de la nastere, este cel specio-dependent. Omul are o imunitate naturala fata de unii agenti infectiosi care produc īmbolnaviri la alte specii. De exemplu omul nu se īmbolnaveste de jigodie canina (boala Care), sau asa cum observase Jenner, omul nu face vaccina bovinelor.
Imunitatea dobāndita - este considerata ca fiind suma fenomenelor care apar dupa o stimulare antigenica cunoscuta.
-Dupa modul de realizare a imunitatii dobāndite se deosebesc dou tipuri:
a.
b. imunitate dobāndita artificial (postvaccinala) - se instaleaza dupa supunerea organismului la vaccinarea selectiva, cu un anumit tip de antigen.
-Dupa mecanismul de instalare al imunitatii dobāndite se deosebesc trei tipuri:
a. imunitatea dobāndita activ - rezultatul unei stimulari antigenice directe realizata: īn mod natural - infectie sau īn mod artificial - vaccin, constituie baza profilaxiei bolilor infectioase. Se realizeaza prin vaccinuri cu virus viu atenuat (antipoliomielitic), prin vaccinuri cu virus omorāt (antipertusis) sau prin vaccinuri cu toxine detoxifiate (antidifteric, antitetanic).
b. imunitatea dobāndita pasiv - se obtine prin transferul de efectori activi (anticorpi sau celule sensibilizate) de la un organism imunizat anterior īn mod active. Transferul de anticorpi de la mama la fat (diaplacentar la om) sau de la mama la nou-nascut (prin colostru la animale) este un exemplu de imunitate dobandita pasiv. Este un tip de imunitate de scurta durata si este strict legata de timpul de supravietuire īn organismul receptor a moleculelor de anticorpi introdusi.
c. imunitate adoptiva - este imunitatea dobandita artificial, prin transfer de celule imunocompetente (suspensii celulare din splina, maduva osoasa, ganglioni limfatici) provenite de la un organism imunizat activ īn prealabil. Acest tip de imunitate reprezinta, īn prezent, doar un factor experimental, dar de o mare importanta teoretica si practica.
dupa tipul de efector imunologic se deosebesc:
a. Imunitatea umorala (realizata prin intermediul anticorpilor)
b. Imunitatea celulara (realizata prin sistemul limfocitelor T).
Fig. 11. Celulele implicate īn raspunsul imun (Gilbert C., 2005)
Substratul morfologic al imunitatii este reprezentat de sistemul limfoid al carui principal component este limfocitul. Acesta īsi are originea la nivelul ficatului si al splinei īn viata intrauterina si la nivelul maduvei osoase la copil si adult dintr-o celula precursoare, celula stem. Limfocitele astfel formate nu sunt capabile de implementarea raspunsului imun si pentru a deveni imunocompetente ele trebuie sa migreze prin intermediul vaselor sanguine sau a celor limfatice la diferite tesuturi limfoide ale corpului. Trecānd prin aceste tesuturi se matureaza si capata caractere imunocompetente.
La o analiza mai riguroasa īnsa rezulta ca si din acest punct de vedere nu este posibila o delimitare neta: asa cum imunitatea dobāndita se dezvolta numai pe baza unui fond natural (īnnascut) de elemente determinate, tot astfel imunitatea umorala are o origine net celulara ( anticorpii).
Populatia celulara care compune sistemul imunitar este reprezentata īn principal de doua mari categorii:
-sistemul limfocitar
-sistemul reticulo-endotelial, denumit mai corect sistemul fagocitar mononuclear sau macrofagic, care cuprinde macrofage fixe, de tipul celulelor reticulare si macrofage mobile (din monocitele circulante).
Pe plan functional, activitatea sistemului imunitar se caracterizeaza īn primul rānd printr-o extraordinara specificitate. O alta particularitate functionala este memoria imunologica prin care se conserva "amintirea" contactului cu antigenul, orice contact ulterior generānd un raspuns mult amplificat.
Īn cadrul celor doua mari clase de celule limfoide (B si T) exista o mare diversitate de celule; īn final se ajunge la constatarea ca unei anumite celule imunitare, elementul de baza fiind celular, īi corespunde un anume antigen si practic numai acesta. Fiecare celula este deci extrem de specializata, dar de o competenta foarte limitata (67).
|
