Responsabilitatea civila a medicului
Aceasta inseamna respectarea in activitatea medicala a 'regulilor mari' de responsabilitate medicala.
Aplicarea activitatii medicale conform „marilor reguli' a responsabilitatii contractuale implica „intalnirea' a trei conditii clasice:
•o greseala,
•un prejudiciu,
•o legatura de cauzalitate intre greseala si prejudiciu.
Se va insista in mod deosebit asupra problemei greselii.
Greseala consta in necunoasterea uneia din obligatiile medicului, care dau greutate actului medical, obligatii care se „articuleaza' in jurul notiunilor cheie de constiinta si stiinta („Medicina este stiinta si eonstiinta'-Iuliu Hatieganu),
Exista doua mari categorii de greseli medicale:
Greseli fata de constiinta medicala;
Greseli fata de stiinta medicala.
1) Greseli fata de constiinta medicala
Conceptul de constiinta acopera pe de o parte problema informarii si a consimtamantului pacientului, iar pe de alta parte obligatia medicului de a se darui trup si suflet, in totala independenta, asistentei medicale.
a) Informarea si consimtamantul (acordul) pacientului.
Constiinta medicului impune obligatia fundamentala de a informa pacientul si de a 'primi' consimtamantul declarat (acordul) fata de investigatiile si asistenta diagnostico-terapeutica care i se propune, literatura subliniind 'greutatea' acestui principiu al informarii. Daca informarea nu este respectata si bolnavul nu cunoaste riscurile care pot apare, se ajunge la 'punctul esential', in contencios. Obligatia de a avea acordul bolnavului este impusa din respect fata de om, iar incalcarea acestui principiu constituie pentru medic o insulta grava adusa drepturilor bolnavului. Informarea pacientului se poate face prin diferite mijloace, in scris sau cu 'martori'.
Se ridica probleme privind extinderea si natura riscurilor care trebuie spuse sau subliniate pacientului.
in tarile civilizate, inainte de 1990, jurisprudenta dispensa medicul de a semnala pacientului sau riscurile, care pot apare in mod exceptional, fapt care a fost contestabil, pentru ca fiabilitatea unor statistici privind riscurile este incerta.
Mai existau si unele variabile, cum ar fi experienta si calitatea practicianului ! Cu alte cuvinte nu se tinea seama de particularitatile pacientului, atat in ceea ce priveste natura si gravitatea afectiunii sale, cat si varsta si situatia sa familiala sau profesionala.
Informarea trebuie facuta in cazul oricarui act medical, dar mai ales in cel cu risc grav. Riscurile grave sunt cele care pot duce la moarte sau care altereaza o functie vitala, in sensul vietii cotidiene (de ex, invaliditate pe viata). Dar, jurisprudenta nu exclude, in mod exceptional, o limitare a informarii fondata pe imperativele terapeutice. Aceasta limitare trebuie bazata pe motive legitime si in interesul pacientului, acest interes fiind apreciat in functie de natura patologiei, de evolutia sa previzibila si de personalitatea bolnavului.
Doctrina jurisprudentei in materie de informare medicala s-ar putea prezenta sub forma urmatoarelor 6 puncte:
•un medic trebuie sa-i dea pacientului sau o informatie loiala, clara si
personalizata privind riscurile grave aferente investigatiilor si asistentei
propuse sau pe care bolnavul o pretinde;
•medicul trebuie sa aduca motivarea, respectiv proba, care sa-1 informeze pe
pacient, fara sa vrea sa-1 convinga 'fortat' de reusita unui act medical,
sugerand ca ar fi lipsit de pericole !
•aceasta informatie poate fi facuta prin toate mijloacele (scris, martori sau
prezumtie);
•faptul ca un act medical este cu risc, dar din punct de vedere medical necesar sau
faptul ca riscul nu apare decat exceptional, nu justifica limitarea informatiei; •in principiu, nu poate fi derogata informarea decat in caz de urgenta, de
imposibilitate sau de refuz a pacientului de a fi informat; •informarea unui pacient poate fi limitata din motive terapeutice, dar in interesul
sau, acest 'interes' trebuind sa fie apreciat in functie de natura patologiei, de
evolutia sa previzibila si de personalitatea bolnavului.
Trebuie subliniat in acelasi timp ca informarea bolnavului nu se limiteaza doar la riscurile actului medical (!), desi cele mai multe procese au aceasta tinta. Faptele trebuie vazute in dimensiunea lor globala, in cadrul carora riscurile nu sunt in ultima instanta decat unul din elementele luate in consideratie, desi ele sunt foarte importante.
Informarea se face relativ la: •starea pacientului si evolutia previzibila, ceea ce necesita explicatii asupra bolii
sau a starii patologice si asupra evolutiei sale, cu sau fara tratament; •descrierea si derularea examinarilor, a investigatiilor, a asistentei, a terapiei, a
interventiilor avute in vedere si alternativele lor; •obiectivul a celor enumerate anterior, utilitatea si beneficiile scontate; •consecintele si inconvenientele acestora; •complicatiile si riscurile lor, chiar exceptionale fiind !; •precautiile generale si particulare, recomandate si pe relatiile de incredere care se stabilesc intre ei, obliga practicianul de a asigura el insusi asistenta si urmarirea evolutiei pacientului. Medicul are in acest context independenta sa profesionala in exercitarea cunostintelor sale, aceasta constituind unul din principiile generale ale dreptului.
Care ar fi consecintele responsabilitatii unui practician?
El are, de la inceput, obligatia de a asista el insusi pacientul si daca el nu poate,
va face apel la colegi sau la auxiliari medicali competenti;
El raspunde de greselile persoanelor care-1 ajuta sau il substituie, fara acordul
pacientului sau;
El nu se poate 'ascunde' in spatele unui diagnostic stabilit de un alt medic,
pentru a scapa de responsabilitate si nici sa efectueze controlul pacientului in locul colegilor sai; el trebuie sa vegheze, astfel incat controlul sau sa fie activ.
2) Greseli fata de stiinta medicala (medicina)
Aceste greseli se fac si se repeta in jurul cunostintelor care ar trebui dobandite (castigate) in stiinte ('noutati recunoscute, de ultima ora') pe care medicul nu le poseda si deci nu poate efectua un act medical precis, performant (de cel mai bun nivel).
a) Datele
noi in medicina (cunostintele dobandite datele
actuale)
Medicul este obligat de a acorda asistenta conform cunostintelor noi din medicina, adica datele efectiv cunoscute si recomandate in literatura medicala internationala si in tara respectiva la data acordarii asistentei.
Notiunea fundamentala, cea de 'cunostinte dobandite in stiinta', se obtine din tratatele si lucrarile de referinta (la zi!), dar si de la congrese sau conferinte de consens care reunesc autoritati (personalitati) recunoscute ale profesiei medicale.
b) Obligatia corectitudinii actului
chirurgical sau de chirurgie
dentara (buco-maxilo-faciala).
Practicianul care a stabilit un diagnostic corect, informeaza pacientul sau de riscurile posibile si ia precautiile necesare, inconjurandu-se de o echipa competenta care trebuie sa fie ireprosabila, inclusiv din punct de vedere tehnic. Este vorba de corectitudinea actului chirurgical ceea ce nu are, din pacate, ca rezultat intotdeauna vindecarea.
Aceasta obligatie a preciziei actului chirurgical sau a manoperelor, respectiv interventiilor din chirurgia dentara, feresc chirurgul de culpa medicala, dar nu si de rarele (si greu acceptabile !) accidente,
c) Adaptari specifice
Greseala recunoscuta de catre un medic nu este de natura sa angajeze responsabilitatea sa numai daca a cauzat un prejudiciu pacientului sau si numai daca exista o legatura de cauzalitate intre greseala si prejudiciu.
Actionand asupra prejudiciului, totul se poate repara, conform dreptului comun al responsabilitatii: prejudiciu fizic, moral, material, economic al victimei sau prejudiciu prin 'ricosare', referit la o a terta persoana, din cauza suferintelor somatice sau neuro — psihice ale victimei.
Evaluarile acestor prejudicii sunt conform cu regulile care se aplica privind judecarea 'insultelor' corporale. Autorul unei greseli nu poate fi 'condamnat' la repararea greselii numai daca greseala sa a contribuit in mod direct la producerea daunelor (si-a caror reparatii sunt pretinse !),
Problema prejudiciului si a liantului de cauzalitate cu greseala comisa a dezvoltat un proces de adaptare specifica, de la conceptul pierderii sansei si a situatiei particulare a consecintelor defectului de informare, la alte adaptari privind concursul la asistenta adus de mai multi medici si a unei emergente detaliate a resposabilitatii iara greseala, care exclude reparatia consecintelor hazardului terapeutic.
S-a subliniat importanta obligatiei de informare a pacientului. Exista insa posibilitatea ca medicul sa nu-si informeze pacientul si deci sa nu obtina acordul acestuia, iar pe de alta parte ca el sa nu fi iacut nici o greseala diagnostica si mai ales terapeutica, dar tratamentul sa-i dauneze bolnavului. Este dificil, cel putin 'a priori', a stabili o legatura intre un simplu defect de informare si dauna cauzata bolnavului prin actul medical, acesta efectuat de fapt fara greseala. De asemenea, exista numeroase cazuri in care legatura de cauzalitate intre gresala si dauna nu este sigura. Astfel, de exemplu un medic a acordat asistenta cu o 'intarziere' care este vazuta ca „greseala', dar nu se poate stabili daca aceasta asistenta, daca ar fi fost indeplinita la timp, ar fi reusit sa vindece bolnavul.
Teoria pierderii sansei regleaza dificultatea, caci ea modifica obiectul legaturii de cauzalitate. Nu mai este vorba de a dovedi ca greseala practicianului este cauza sigura si directa a daunei, ci doar de a stabili ca aceasta greseala 1-a privat de sansa de a se vindeca, de a evita sechelele sau de a muri. Legatura de cauzalitate, care trebuie sa fie sigura si directa, se situeaza intre greseala si pierderea sansei. Daca sansa exista, poate exista reparare; in schimb, daca nici un element nu permite afirmarea existentei sansei, nu poate fi vorba de o reparare.
Actualmente, repararea prejudiciului aparut din insuficienta sau incorecta informare a pacientului despre un anume risc, prezinta mai multe alternative:
daca judecatorii - in functie de elementele constituite in dosar - estimeaza ca
bolnavul ar fi refuzat interventia, dar medicul a efectuat-o totusi, repararea tuturor prejudiciilor victimei va fi totala;
daca, invers, se retine faptul ca pacientul ar fi acceptat interventia si a fost
corect informat, el nu poate avea pretentii de recuperare vis-a-vis de integritatea corporala, dar poate pretinde reparare pentru prejudiciul moral, in caz de greseala i
in situatia intermediara, ipotetica, in care judecatorii considera ca ar exista doar
o probabilitate ca pacientul ar fi refuzat interventia, prejudiciile vor fi reparate intr-o anumita proportie, fractionat.
Restul aspectelor privind responsabilitatea civila a medicului sunt dezbatute la Medicina Legala.
|
