Retardul mental
In urma diviziunii celulare, care trebuie sa fie o actiune foarte exacta, cromozomii se separa, astfel incat fiecare celula rezultata va dispune de aceeasi cantitate de material gentic.
In timpul formarii celulelor germinale mature, se produc o serie de evenimente ce determina injumatatirea numarului de cromozomi, astfel din cauza faptului ca natura ignora certitudinea, se produc erori din care rezulta celule cu numar anormal de cromozomi, deci, daca celulele fiice vor prezenta anomalii cromozomiale numerice, atunci si tesuturile si organele vor fi anormale din punct de vedere structural si functional.
I.Tulburari datorate unor anomalii numerice ale cromozomilor sexuali
Anomaliile cromozomilor sexuali sunt printre cele mai frecvente boli genetice, incidenta lor fiind estimata la 1:400 de nou-nascuti de sex masculin si 1:650 de nou-nascuti de sex feminin (apud. Linden, Bender si Robinson, 2002).
Dezvoltarea fizica si psihica a unei persoane care prezinta astfel de tulburari, este una relativ normala, anomaliile cromozomilor sexuali fiind asociate cu disgenezii ale organelor sexuale si cu sterilitate, astfel, acest tip de tulburari sunt luate in considerare si in consilierea genetica.
II. Sindromul Klinefelter
Sindromul Klinefelter este un grup heterogen de anomalii cromozomiale gonozomale in care exista cel putin un cromozom X in plus fata de cariotipul normal 46, XY la sexul masculin (Valerica Belegeanu, Florin Glavan, Noemi Meszaros).Acest sindrom fiind o tulburare genetica, care afecteaza doar sexul masculin, astfel, datorita faptului ca cromozomii sexului nu se despart in meioza, se formeaza gameti cu un numar aberant de cromozomi X si Y, iar in urma fecundatiei apar indivizi de sex masculin cu un numar de cromozomi mai mare: XXY, XXXY, XXXXY, XXYY, XXXYY. Simptomatologia si etiologia sunt heterogene (Valerica Belegeanu, Florin Glavan, Noemi Meszaros).
Din punct de vedere fenotipic, sindromul Klinefelter este prima anomalie la care a fost facuta referire in literatura pentru cromozomii sexuali.
In 1959 Jacobs si colaboratorii (Valerica Belegeanu, Florin Glavan, Noemi Meszaros), au recunoscut acest sindrom prin prezenta cariotipului 47, XXY. Astfel, incidenta la nou-nascutii de sex masculin este de 1:500, iar in avorturile spontane este de 1:300,
1/ 50 000 pentru 48, XXXY si 1/ 85 000 pentru 49, XXXXY. Sindromul Klinefelter fiind cauza cea mai frecventa de hipogonadism la sexul masculin.
In ceea ce priveste etiologia, studiile de citogenetica moneculara au demonstrat ca prin investigatii recente cu markeri ADN, la 50 % din cazuri, eroarea are loc in meioza primara paterna si la 1/3 in cea materna, iar in restul cazurilor se produce in meioza secundara. Astfel, se pare ca exista o relatie pozitiva intre varsta mamei si frecventa sindromului Klinefelter, crescand puternic frecvanta baietiilor cu acest sindrom atunci cand mamele de peste 40 de ani fac copii.
Din punct de vedere clinic, in copilarie nu exista niciun semn clinic, in afara de eventualele anomalii ale organelor genitale, cum ar fii: hipospadias, micropenie, criptorhidism, acestea ar fii sugestive pentru sindrom, conducand la investigarea citogenetica a copilului, insa daca nu intervine nicio anomalie, dezvoltarea va corespunde varstei pana in perioada pubertatii. La pacientii care prezinta acest sindrom, se constata: o disproportie intre trunchi si member, datorandu-se unei dezvoltari preponderente a membrelor inferioare; disproportia dintre umeri si bazin cu o dezvoltare preponderenta a bazinului; din cauza disgenezei gonadice, testiculele raman mici, avand un volum de aproximativ 3 ml; lipsesc spermatogeneza si secretia de testosteron, astfel caracterele sexuale secundare sunt slab dezvoltate, pacientul prezentand pilozitate faciala, iar cea axilara si trunculara este absenta, pilozitatea pubiana este redusa, forna corpului este feminina, iar vocea este subtire.
In sindromul Klinefelter sterilitatea este primara si definitiva (doar la pacientii cu mozaic cromozomial se poate conserva fertilitatea).
Dezvoltarea intelectuala se intinde de la inteligenta in limitele normale la retard, asociindu-se frecvent cu tulburari de invatare, dislexie. De asemenea, datorita prezentei suplimentare a cromozomului X, pacientii pot avea o serie de probleme emotionale, pornind de la un comportament rusinos si imatur, pana la anxietate si agresivitate, fiind un mare risc in dezvoltarea unor afectiuni psihiatrice, cum ar fii anxietatea, depresia si abuzul de alcool sau droguri, asocierea acestui sindrom cu delicventa fiind relativ controversata.
Diagnosticul diferential al sindromului Klinefelter, se face pe baza efectuarii cariotipului. Astfel, la un subiect masculin cu: testiculi mici, infertilitate, ginecomastie, membre superioare si inferioare lungi; deficit de exprimare verbala, dificultati psihosociale si tulburari de comportament, este obligatorie investigatia citogenetica, dar mai pot fi luate in considerare si alte cauze de hipogonadism, de exemplu, sindromul Kallmann (+ anosmie, cariotip 46, XY), barbatii XX sau cei cu X-fragil.
Testele de diagnostic se fac pe baza de: cariotip standard; FSH, LH, estradiol; testosteron (la 12-14 ani sau la adultii netratati); gonadotrofine urinare, la care functia celulelor Llydig este anormala.
Complicatiile care pot intervenii la pacientii cu sindromul Klinefelter sunt: marirea riscului de carcinom mamar de 20X, fiind mai mare decat la indivizii normali; frecventa cancerului de san creste cu 3,7 %; complicatii endocrine, cum ar fi: diabetul zaharat, hopotiroidismul si hipoparatiroidismul; boliile autoimune, spre exemplu LES, sindromul Sjogren, artritele reumatoide, dezvoltarea frecventa a varicelor si a ulcerelor varicoase.
III. Management medical
In tratamentul cu testosteron, pacientul trebuie sa inceapa de la pubertate, in jur de 12 ani, astfel cresterea nivelului de testosteron prin terapie, duce la mentinerea valorilor apropiate de normal a estradiolului, FSH si LH. Acest tratament poate mentine la normal proportiile corporale, dezvoltarea caracterelor secundare, si poate prevenii ginecomastia. Tot prin acest tratament se poate creste performanta, se imbunatateste dezvoltarea comportamentala, previne depresia, osteoporoza, boliile autoimune si cancerul de san.
Diagnosticul antenatal se poate face prin amniocenteza si studiul cariotipului fetal, astfel viitorii parinti a unui copil ce va prezenta sindromul Klinefelter, sunt sfatuiti cu privire la manifestariile clinice ale sindromului.
IV. Variante citogenetice ale sindromului Klinefelter
48, XXXY
Pacientii pot prezenta: talie mai inalta, hipertelorism, nas turtit, sinostoza radioulara, clinodactilie deget V, hipogenitalism, hipogonadism hipergonadotrop, IQ= 40-60. Acestia sunt in general imaturi, pasivi, cooperanti si nu sunt agresivi.
49, XXXXY
Din punct de vedere clinic acesti pacienti sunt afectati mult mai sever prezentand: microcefalee, statura mica, hipertelorism, fante anti-mongoloide, hipergonadism hipergonadotrop, microgenitalism. Ei pot manifesta: defecte cardiace, sinostoza radioulara, genum valgum, hipotenie cu laxitate articulara si au un IQ= 20-60 si un comportament prietenos.
48, XXYY
Clinic se caracterizeaza prin talie mai inalta, Labitus eunocoid, hipergonadism hipergonadotrop. Prezinta un IQ= 60-80, un comportament agresiv si impulsiv (Valerica Belegeanu, Maria Puiu, Dorina Stoicanescu).
Se poate conchide ca la un om cromozomul Y determina masculinitatea, indiferent de numarul cromozomiilor X, iar feminitatea este determinata de cromozomul X, insa exclusiv in absenta cromozomului Y. In ceea ce priveste autozomii, rolul lor este putin important in determinismul genetic la sexelor (Petre Raicu).
Bibliografie:
Constantin, M, Bembea, M, Belegeanu, V, (2001), Genetica- inceput fara sfarsit. Timisoara: Editura de Vest.
Raicu, P, (1980), Genetica. Bucuresti: Editura Didacrica si pedagogica.
David, D, Benga, O, Rusu, A, (2007), Fundamente de psihologie evolutionista si consiliere genetica. Integrari ale psihologiei si biologiei. Iasi: Editura Polirom.
Belgeanu, V, Puiu, M, Stoicanescu, D, (2006), Elemente de genetica medicala. Timisoara: Editura Orizonturi Universitare.
Belgeanu, V, Puiu, M, Stoicanescu, D, (2004), Genetica medicala. Alipcatii practice. Timisoara: Editura Orizonturi Universitare.
Belgeanu, V, Galvan, F, Meszsaros, N, (2007), De la fundamental la aplicativ in genetica stomatologica. Timisoara: Editura Eurostampa.
|
