STRUCTURA SISTEMULUI NERVOS
Sistemul nervos al organismelor vii, inclusiv al omului, este foarte complicat si poate fi comparat doar cu universul. La ora actuala, cu toate cercetarile sofisticate efectuate în institutele de cercetare specializate în neurologie, psihologie si neuropatie nu s-au facut progrese esentiale, decât în stabilirea unor anumite procese responsabile de unele actiuni - însa care este mecanismul functionarii sistemului nervos ramâne o enigma pentru fiinta umana. Sistemul nervos coordoneaza comportamentul organismelor vii în mediul înconjurator, dar cel mai important lucru îl reprezinta relatiile dintre oamenii dintr-o comunitate, unde fiecare individ trebuie sa aiba locul lui si sa-l îndeplineasca conform capacitatilor lui, fara a deranja alti indivizi.
Confruntarea între fiintele umane este interzisa, d 313c24d ivergentele între diferite conceptii ne poate costa foarte scump: disparitia partiala sau totala de pe Terra. Relatiile dintre oameni pot fi armonioase numai printr-o gândire rationala care sa rezolve interesele tuturor indivizilor de pe Terra, indiferent de nationalitate, religie, culoare s.a.
Relatiile dintre celelalte vietuitoare sunt complicate, deoarece toate organismele vii au tendinta de a domina celelalte fiinte. Multe dintre ele au un potential foarte mare de înmultire asa cum sunt toate microorganismele. Sub actiunea unor factori de distrugere iau nastere alte generatii, cu o putere de reproducere si mai mare pentru a putea domina. Un exemplu convingator este relatia dintre om si insecte, care nu numai ca sunt în concurenta pentru hrana, dar mai sunt si organisme intermediare de raspândire a multor boli infectioase. Omul, fara sa se gândeasca foarte mult, a utilizat arma chimica, folosind cele mai puternice substante toxice, dar nu si-a dat seama ca în asemenea situatii el se autodistruge, deoarece substantele toxice ajunse în mediul înconjurator îi va afecta si lui sanatatea. Au aparut multe maladii, imunitatea a scazut considerabil, longevitatea s-a redus catastrofal. În Asia, unde existau oameni ce traiau 120-130 de ani, acum s-a ajuns ca durata existentei sa se reduca la 50-60 de ani.
Este foarte interesanta organizarea familiilor de albine si de furnici, unde exista o ordine perfecta de coordonare - fiecare individ trebuind sa îndeplineasca o anumita functie în cadrul societatii. În acest fel de societate structura familiala pare a fi perfecta, dar numai la prima vedere, deoarece exista conflicte si în aceste societati, fenomene pe care ratiunea umana nu are informatii suficiente pentru a le întelege.
Sistemul nervos capteaza prin intermediul organelor de simt precum: ochii, nasul, limba, urechile, pielea, anumite informatii pe care le transmite organului central: creierul. În creier are loc analiza informatiilor primite de la receptori, iar apoi informatiile sunt transmise anumitor centre care îndeplinesc functiile cuvenite.
Structura sistemului nervos la vietuitoare, dar mai ales a omului, nu poate fi comparata nici cu cel mai sofisticat calculator; el poate fi comparat doar cu un univers imens. Noi cunoastem numai morfologic structura sistemului nervos si structura celulelor nervoase, dar mecanismul de functionare ramâne înca necunoscut.
Sistemul nervos are doua parti importante cu efecte reciproce: sistemul nervos central, care cuprinde creierul si maduva spinarii si sistemul nervos periferic ce cuprinde totul în afara de tesutul nervos din sistemul central.
Sistemul periferic se împarte în sistemul nervos vegetativ si sistemul nervos somatic. Sistemul nervos al vietii de relatie poate fi împartit la rândul lui în sistemul central si sistemul periferic.
Sistemul nervos vegetativ coordoneaza acivitatea organelor interne (inima, rinichii, pancreasul). Componentele principale ale sistemului nervos vegetativ sunt simpaticul si parasimpaticul. Aceste doua componente executa asupra fiecarui organ actiuni antagoniste: unul stimuleaza, celalalt inhiba. Excitatia simpatica mareste catabolismul, deci creste caldura în organism si accelereaza bataile inimii. Parasimpaticul are actiuni inverse: el creste anabolismul.
Ţesutul nervos este construit din doua componente esentiale: neuronul si nevralgia (tesutul de sustinere). Neuronul este unitatea anatomo-functionala a sistemului nervos si este alcatuit din corpul celular si prelungirile acestuia: axonul - prelungire prin care influxul nervos pleaca de la celula, si tendrile - prelungiri scurte prin care influxul vine la celula. Fibra nervoasa este continuarea axonului si este alcatuita dintr-un fascicul de neurofibrile numit cilindru care poate fi învelit sau nu într-o teaca de mielina. Prin intermediul fibrelor se realizeaza legatura dintre neuroni si poarta denumirea de sinapsa.
Circulatia informatiei nervoase la nivelul sinapsei se realizeaza într-o singura directie - de la cilindru spre dendrite si corpul celular. Energia care circula de-a lungul fibrelor nervoase poarta denumirea de influx nervos. Dupa sensul impulsului se deosebesc doua tipuri de neuroni: neuron aferent care conduce impulsul de la periferie catre centru si neuron eferent care conduce impulsul nervos de la centrul nervos catre periferie.
Sistemul nervos periferic este alcatuit din fibre nervoase si organe terminale. La actiunea diferitor factori interni si/sau externi se produc excitatii care se transmit prin fibre nervoase spre centru. Excitatiile provenite din mediul extern cât si cele provenite din mediul intern (de la muschi, tendoane, articulatii) se transmit prin intermediul sistemului nervos al vietii de relatie. Excitatiile plecate de la viscelare se transmit pe calea sistemului nervos vegetativ. Aceste senzatii sunt receptionate de organe specializate - receptori, care pot fi: extrareceptori ce pornesc de la mediul extern si proprioreceptori care primesc informatii de la muschi, tendoane, articulatii. Mai exista si anteroreceptori, care culeg excitatiile viscerale.
Nervii periferici pot fi senzitivi sau senzoriali motori, vegetativi. Pe calea acestor nervi vin de la periferia corpului sau de la organele interne spre centru. Din nervii periferici fac parte nervii cranieni - 12 perechi - si nervii rahidieni.
Sistemul nervos central este alcatuit din encefal, care este format din doua emisfere cerebrale, formatiunile de la baza creierului, cerebel si maduva spinarii.
Emisferele cerebrale prezinta partea cea mai dezvoltata a sistemului nervos. Fiecare dintre ele cuprinde câte patru lobi: frontal, parietal, temporal si occipital. Acestia sunt împartiti, prin santuri, în circumvolutiuni. Encefalul este format din substanta cenusie si substanta alba.
Substanta cenusie reprezinta scoarta cerebrala, iar în profunzime se gasesc nucleii cerebrali. În scoarta se afla 14 milioane de celule.
În substanta alba se gasesc fibre nervoase care fac legatura dintre zonele corticale având rol în coordonarea functiilor sistemului nervos. În aceasta zona are loc reprezentarea si selectionarea ideiilor - gîndirea, rationamentul - activitatea nervoasa superioara. Aceasta parte a creierului, conform ultimelor date afecteaza legaturile de integritate a tuturor organelor corpului uman.
Lobul frontal corespunde circumvolutiei frontale ascendente; este sediul neuronului motor central, deci sediul miscarilor voluntare. Leziunile lobului frontal sunt însotite de tulburari motorii (paralizii), tulburari în vorbire, tulburari de comportament.
Lobul parietal este sediul cortical al analizatorului sensibilitatii generale. Aici se analizeaza toate informatiile ce tin de sensibilitate. Leziunile lobului parietal vor fi însotite de tulburari privind aprecierea volumului si forma obiectelor care ne înconjoara. Distrugerea totala a lobului parietal duce la pierderea orientarii asupra formelor obiectelor ce ne înconjoara.
Lobul temporal cuprinde centrul cortical al analizatorului auditiv. Eliminarea acestui lob duce la pierderea partiala sau totala a auzului ceea ce conduce la pierderea partiala sau totala a vorbirii. Uneori persoana în cauza pierde semnificatia cuvîntului vorbit sau scris.
Lobul occipital este sediul terminatiilor corticale ale analizatorului vizual. Leziunea duce la tulburari în spatiu, halucinatii, tulburari de vedere.
Formatiunile de la baza creierului sunt diencefalul si corpii striati.
Diencefalul este alcatuit din: talamus - statie principala de releu pentru toate fibrele senzitive care merg catre scoarta cerebrala; hipotalamus - coordonatorul sistemului vegetativ si al sistemului endocrin.
Corpii striati sunt formati dintr-un numar de nucleie de substanta cenusie, fiind segmentul cel mai important al sistemului extrapiramidal. Leziunile în aceasta zona duc la aparitia sindromului extrapiramidal.
Creierul are trei parti principale: trunchiul cerebral, aflat în prelungirea maduvei spinarii pe care se afla cele doua emisfere cerebrale - creierul mare (cerebrum), locul gândirii constiente, iar sub cele doua emisfere, în spate, se gaseste a treia parte, creierul mic (cerebellum).
Trunchiul cerebral este alcatuit din pedunculi cerebrali, protuberanta inelara si bulbul rahidian, care face legatura cu maduva spinarii. Leziunile acestora provoaca decesul. De la acest nivel pornesc cele 12 perechi de nervi cranieni, care îndeplinesc functii importante în organism.
Cerebelul este alcatuit din doua emisfere laterale, cu rol în coordonarea motorie, si o regiune mediana, care contribuie la mentinerea echilibrului, numita vermis. Functia principala este coordonarea miscarilor.
Maduva spinarii, ultima portiune a sistemului nervos central, are o lungime de aproximativ 40 centrimetri si are forma de cilindru. Este formata din tesut nervos si ocupa interiorul coloanei vertebrale, de la partea inferioara a creierului pâna la partea inferioara a spatelui. Este alcatuita din substanta alba si substanta cenusie.
Substanta cenusie este situata în interior având forma literei H. Coarnele anterioare ale substantei cenusii sunt alcatuite din celule nervoase motorii, cele posterioare din celule nervoase senzitive, iar cele laterale contin celule nervoase vegetative. Cordonul lateral cuprinde fascicule care conduc spre centrii nervosi informatiile cu privire la durere si temperatura. Leziunile maduvei spinarii provoaca tulburari senzitive, motorii si vegetative.
Pe traiectul radacinii posterioare se afla ganglionul spinal, care include corpul celular al primului neuron senzitiv periferic. Nervii rahidieni dau nastere nervilor periferici.
Sistemul nervos central este protejat de trei foite meningiene: duramater - o membrana fibroasa ce intra în contact cu osul, arahnoida - foita subtire care captuseste fata interna a duramaterului, piamater - un tesut celular bogat vascularizat care acopera tesutul nervos. Spatiul subarahnoidian, aflat între arahnoida si piamater, contine lichidul cefalorahidian. Acest lichid patrunde în spatiile subarahnoide prin niste orificii denumite orificiile lui Magendie si Luscha. Între protuberanta si cerebel se afla ventricolul IV, care comunica cu ventricolul III prin apenductul silvian.
Caile motorii includ trei elemente: neuronul motor central, neuronul extrapiramidal si neuronul periferic. Neuronul motor central si cel extrapiramidal reprezinta cele doua cai motorii care merg de la encefal spre maduva. La acest nivel calea motorie este unica, fiind reprezentata de neuronul periferic numit si calea motorie finala comuna. Prin intermediul acesteia se transmit atît impulsurile venite pe calea neuronului motor central (calea piramidala) cât si din caile extrapiramidale.
Neuronul motor central formeaza calea piramidala. Fascicolul piramidal include corpurile celulare situate în scoarta circumvolutiei frontale ascendente. Axonul lor alcatuieste calea piramidala si se termina în coarnele anterioare ale maduvei unde fac sinapsa cu neuronul motor periferic. Fasicolul piramidal este format din fibre de lungimi si traiecte diferite: fascicolul geniculat, care se termina în nucleii motori ai nervilor cranieni din trunchiul cerebral, si fascicolul piramidal încrucisat, care reprezinta cea mai mare parte si se încruciseaza cu partea inferioara a bulbului. Datorita încrucisarii bulbare a acestor fibre se întelege de ce o leziune enfalica antreneaza o paralizie de partea opusa a corpului.
Fascicolul piramidal direct este alcatuit din câteva fibre care nu se încruciseaza la nivelul bulbului ci cu câteva segmente mai jos, în coarnele anterioare ale maduvei spinarii. Prin intermediul lui se transmit impulsurile active si impulsurile moderatoare ale scoartei pentru activitatea automat-reflexa a maduvei.
Neuronii extrapiramidali formeaza calea extrapiramidala, o cale motorie indirecta. Caile descendente se termina în coarnele anterioare ale maduvei prin diferite fascicule: rubro-spinal, olivo-spinal, tactilo-spinal si vestibulo-spinal. Scoarta cerebrala la nivelul lobului frontal are neuroni cu functie extrapiramidala, care joaca un rol important în miscarile automate.
Neuronul motor periferic este portiunea terminala a caii motorii. Corpurile celulare se gasesc în coarnele anterioare ale maduvei, iar axonii trec prin radacina în nervii periferici terminându-se în muschi. Legatura dintre nerv si muschi se face la nivelul unei formatiuni de tip sinaptic, numit placa motorie. Transmiterea influxului la acest nivel se face cu ajutorul unui mediator chimic numit acetilcolina. Neuronul motor periferic primeste excitatii atât pe calea neuronului motor cât si pe calea neuronului extrapiramidal si a arcului reflex medular, de aceea se mai numeste si calea finala comuna. În leziunea neuronului motor periferic sunt pierdute toate categoriile de miscari.
Informarea sistemului nervos asupra variatiilor mediului extern si intern se realizeaza prin existenta la periferie a unor receptori specializati pentru toate tipurile de sensibilitate. În mare parte se distinge o sensibilitate elementara si una sintetica, care cuprinde: sensibilitatea superficiala sau cutanata, pentru tact, caldura, durere; sensibilitatea profunda sau proprioceptiva, care provine din muschi, tendoane, articulatii, oase, etc. si sensibilitatea viscerala, subcentralul sistemului nervos vegetativ.
Vascularizarea cerebrala este asigurata de un sistem arterial provenit din ramuri ale arterei carotide interne, care se anastomozeaza la baza creierului si formeaza poligonul Willis. Se asigura astfel un larg sistem de supleanta, indispensabil circulatiei cerebrale, deoarece neuronii cerebrali nu rezista la lipsa de oxigen timp de 4 minute.
Patologia circulatiei cerebrale este disturbata de tulburarile de circulatie arteriala. În functie de modificari apar sindroame clinice variate. Se disting doua sindroame clinice:
Insuficienta circulatorie cronica cu simptomatologie discreta;
Insuficienta circulatorie acuta cu simptomatologie de focar, uneori dramatica, manifestarile fiind cunoscute sub denumirea de accidente vasculare cerebrale.
Din bolile infectioase ale sistemului nervos cele mai des întîlnite sunt: meningitele, encefalitele, mielitele, leuconevrozitele, scleroza în placi si mielita sifilitica. Pot aparea si afectiuni de tipul epilepsiilor, care sunt sindroame clinice paralitice cu debut si sfârsit brusc, urmate de pierderea constiintei si însotite de convulsii tonico-clonice si come care se caracterizeaza prin pierderea completa a constiintei.
|
