Tulburãri de comportament la copii
TULBURÃRI DE COMPORTAMENT LA COPII
Notiunea de tulburãri de comportament apartine în primul rând pedopsihiatriei si este în principal
consecinta numeroaselor obiectii aduse ideii de a utiliza conceptul de personalitate la copil. A
fost adoptatã în 1950 în intentia de a înlocui numãrul mare al denumirilor - mai mult sau mai putin
sinonime - utilzate pânã atunci pentru o categorie de manifestãri frecvente întâlnite la copil si adolescent.
Este vorba de grupa mare a tulburãrilor - a cãror trãsãturã psihopatologicã comunã o constituie
"INADAPTAREA SOCIALÃ".
În practicã situatiile sunt extrem de complexe. Adesea rezolvarea cazurilor cere observarea în
evolutie si subtila nuantare a diagnosticului. În acest sens nu trebuie scãpat din vedere faptul cã,
la copil particularitãtile de vârstã, individuale sau ale grupului social cãruia acesta îi apartine fac
ca de multe ori manifestãri comportamentale neacceptabile sã fie foarte greu de evaluat, unele
având pânã la un punct si într-o anumitã situatie si context, un caracter normal, cvasinormal sau o
altã explicatie decât cea a apartenentei lor la o anumitã afectiune psihicã.
Dupã CLAPAREDE, comportamentul reprezintã: "ANSAMBLUL RECTIILOR GLOBALE ALE ORGANISMULUI,
ATÂT CELE COMUNE SPECIEI, CÂT sI CELE PARTICULARE INDIVIDULUI, AFLAT ÎN ITERACTIUNE CU
MEDIUL".
La om el este în primul rând instrumentul prin care individul realizeazã adaptarea si integrarea sa
la mediul social.
În mod normal: individul - copilul (sau adultul) rãspunde solicitãrilor ambiantei definindu-si atitudinile
fatã de sine, fatã de semenii sãi si societate în general, tinzând totodatã sã-si îndeplineascã
nãzuintele, trebuintele si interesele în armonie cu exigenle sociale.
Conceptul de tulburare de comportament corespunde mai degrabã notiunii de sindrom, faptul
datorându-se numãrului extrem de mare al cauzelor care pot duce la dezadaptarea socialã a
copilului si adolescentului.
Din punct de vedere fenomenologic - comportamentul social anormal îmbracã o gamã extrem
de variatã de manifestãri reflectând, indiferent de cauzele care le determinã, un mod aberant de
rãspuns la solicitãrile mediului socio-familial.
Cu cea mai mare frecventã se întâlnesc:
1. INSTABILITATEA PSIHO-MOTORIE
2. AGRESIVITATEA
3. FURTUL
4. MINCIUNA
5. FUGILE
6. VAGABONDAJUL
LA COPIL trebuie sã se tinã totdeauna seama de:
- vârste
- nivelul dezvoltãrii psihice si sociale
- de conditiile concrete ale dezvoltãrii sale (ambianta socio familialã si educatia primitã)
- intensitatea, frecventa, persistenta si gradul în care ele afecteazã adaptarea
INTEGRETTO Curs: Tulburãri de comportament la copii
Cel mai des ele se întâlnesc asociate la unul si acelas copil.
Acelas tip de tulburare, dupã caz, poate fi determinat de cauze diferite sau mai multi factori
actionând simultan sau succesiv.
Se pot întâlni Tulburãri de comportament atât ca fenomene nedorite dar accidentale, întâmplãtoare,
tranzitorii, cu caracter cvasinormal, cât si ca o reflectare a unor afectiuni sau tulburãri psihice
constituite.
Ultimele se împart în douã mari grupe:
1. Tulburãri de comportament cu caracter simptomatic
2. Tulburãri propriu-zise de comportament
1. Tulburãri ce comportament cu caracter simptomatic
Sunt manifestãri care fac parte integrantã din tabloul clinic al celor mai diferite afectiuni psihice
sau neurologice. Ele nu au un caracter unitar, sunt de fapt simptome a cãror semnificatie, evolutie,
prognostic si tratament tin de afectiunea de bazã. Asa este cazul manifestãrilor care definesc comportamentul
: schizofren, oligofren sau nevrotic, cele din stãrile dementiale, din unele tumori cerebrale,
epilepsie.
Trebuie subliniat faptul cã tulburãrile de comportament cu caracter simptomatic sunt consecinta
nemijlocitã a afectiunii de bazã si mecanismelor ei etiopatogenice.
2. Tulburãri de comportament propriu-zise
Sunt manifestãri cu caracter de sine stãtãtor: ele perturbã în mod direct si în principal raporturile
copilului cu ambianta sa socio-familialã.
În functie de principalii factori cauzali ele se sistematizeazã astfel:
a. Tulburãri psihogene de comportament
- reactiile comportamentale patologice psihogene
- tulburãrile de comportament din perioadele critice ale dezvoltãrii copilului
- dezvoltãri disarmonice psihogene ale personalitãtii
b. Dezvoltãri disarmonice de tip psihopatic (psihopatiile)
c. Stãri psihopatoide si dezvoltãri disarmonice de tip lezional organic
1. INSTABILITATEA PSIHOMOTORIE
Un anumit grad de instabilitate psihomotorie, evidentiind cu vârsta o tendintã constantã si continuã
la atenuare este normalã la copil.
Instabilitatea psiho-motorie se defineste ca inaptitudinea de a fixa atentia , de a pãstra o atitudine,
de a sustine un ritm regulat de activitate, de a reactiona într-o manierã constantã, de a persevera
într-o actiune intreprinsã si o linie de conduitã. La instabili este tulburatã în special capacitatea
de disectionare a pulsiunilor, de organizare a comportamentului.
Instabilitatea psihomotorie este cel mai des întâlnit de cei chemati sã îndrume sau sã educe pe
copil. La vârste mici predominã manifestãrile pe plan motor si afectiv - la mai mari se exprimã prin
inconsecventa atitudinilor si inconstantei motivatiilor. Instabilitatea psihomotorie capãtã o semnifiINTEGRETTO
Curs: Tulburãri de comportament la copii
catie patologicã numai atunci când prin intensitate, perturbã evident si constant adaptarea copilului
la cerintele mediului, persistã dupã vârsta de 8-10 ani care se asociazã cu alte manifestãri comportamentale
patologice (anturajul uneori este excesiv de concesiv, altã datã nu acceptã - intolerant
pânã si fatã de manifestãri caracteristice vârstei)
Eck si colaboratorii (1974) considerã cã adevãratã instabilitate P-M este doar aceea care a exteriorizeazã,
indiferent de loc, conditii sau situatii.
(Mediul permisor: bunicii, familia)
Mediul urban " fabricã" un numãr mare de copii instabili.
Instabilitatea psihomotorie patologicã poate fi de cauzã: organicã, lezionalã, nevroticã sau legatã
de imaturitate.
Altii spun de : - instabilitate psihomotorie - constitutionalã (cea mai frecventã)
- sau câstigatã - datoritã unor leziuni organice cerebrale - Sd. psiho-organice
(ologofrenii, EIS, epilepsie, stãri toxice, traumatisme) sau greselilor de educatie.
Modelele oferite de anturaj, educatie neadecvatã - întârzie maturizarea sistemelor frenatorii
mentinînd trãsãturi caracteristice vârstelor mai mici.
Nelinistea, anxietatea datorate conflictelor familiale conduc la IPM.
IPM - cu caracter înãscut, simptom la o psihozã endogenã, simptom hipomaniacal - sau în jurul
cãruia se dezvoltã personalitatea psihopatã instabilã.
2. AGRESIVITATEA
Este un fenomen complex care face parte din comportamentul normal al individului. Se exteriorizeazã
astfel sub forma reactiilor de apãrare, numeroaselor de demonstratii de fortã, opozitii active
sau pasive. În mod obisnuit ea se exprimã în activitãti ludice, jocuri rãzboinice, luptã la bãieti.
Caracterul anormal este conferit de trãderea evidentã si constantã a pragului la frustrare, irascibilitatea
constant exageratã, rãspunsurile violent agresive, nevoia permanentã de rãzbunare, incapacitatea
de a ierta si a uita.
- heteroagresivitate
- autoagresivitate
Agresivitatea patologicã îmbracã înreaga gamã a manifestãrilor, începînd cu opozitia, încãpãtînarea
absurdã , obrãznicia, remarci rãuvoitoare, calomnii, sau amenintãri terminînd cu manifestãri
coleroase, violente extrem de grave în consecinte- furie oarbã.
Manifestãri perverse în care motivatia faptelor este doar un pretext menit sã acopere satisfactie
pe care o oferã înfãptuirea lor - plãcerea de a chinui animalele
- a da foc
- a viziona filme
- a imagina
INTEGRETTO Curs: Tulburãri de comportament la copii
Agresivitatea este subordonatã unor factori organici si biologici.
- hormonii sexuali masculini si cei suprarenali cresc agresivitatea
- ea este amplificatã de unele leziuni organice cerebrale (epilepsia temporalã, sechele postencefalice,
tumori cerebrale, traumatisme cranio-cerebrale, leziuni diencefalice).
Lobotomia frontalã diminuã agresivitatea.
O ambiantã în care violenta constituie modelul valorizat sau oferit ca solutie a succesului este
recunoscutã a avea darul sã creascã gradul de agresivitate la copii si tineri.
Copilul violent, prin identificare cu pãrintii violenti este o eventualitate realã. Sentimente de insecuritate
si inferioritate sunt si ele în mãsurã sã scadã pragul de frustrare si sã amplifice reactiile de
apãrare ale copilului.
Se poate vorbi despre o "agresivitate generoasã" în care atitudinea agresivã este îndreptatã
împotriva celui care-i amenintã pe un al treilea.
3. FURTUL
= un act
Însusirea cu intentie frauduloasã a unui bun strãin.
Pînã la 4 ani copilul nu are limpede notiunea de proprietate, iar pînã la 7 ani nu poate rezista
senzatiei impulsive de a poseda.
HEUYER - considerã cã numai dupã aceastã vîrstã se poate vorbi la copii de furt .
Nu orice furt (trebuie) poate fi considerat ca tulburare de comportament. Pentru cã aproape
fiecare copil a furat cel putin o datã în viatã -trebuie admis- cã pentru a considera furtul un simptom
patologic este nevoie si de un criteriu cantitativ.
- trebuie sã reprezinte un act repetal
În analiza furtului trebuie avut în vedere
- vîrstã, nivel mintal
- de la cine?
- ce si cum a furat?
- cum a utilizat obiectul
- ce motive au determinat fapta
Depãsirea cadrului familial. Rolul de initiativ, elementele de premeditare si profesionalism.
- caracterul repetat sunt criterii care sublinieazã gravitatea actului.
Dupã mecanismul se descrie:
- furt prin imitatie
- furtul din necesitate
- furtul ca reactie de compensare izvorît din dorinta de afirmare în grup
- furtul ca dorintã de rãzbunare (copilul xy- ia din poteta învãtãtoarei "y"lei îi rupe si-i aruncãa
vrut sã pedepseascã pe nota micã)
- furtul ca modalitate de asigurare a unei existente parazitare
INTEGRETTO Curs: Tulburãri de comportament la copii
Singur nu este un semn de boalã psihicã.
Forme rare de furt: - în care apare impulsivã a actului = cleptomanie
Este un act nepremeditar, urmare a unei dorinte spontane, irrezistibile de a-si însuti obiecte nu
întotdeauna utile, acompaniatã de o notã de tensiune, si în care o parte de are efortul de reprimare
a dorintei.
4. MINCIUNA
- este un neadevãr afirmat constient si intentionat
Afirmatia eronatã este întîlnitã în mica copilãrie. Insuficienta discriminare între real si imaginar. Primatul
imaginatiei asupra descreste cu vîrsta.
De la vîrsta 6-7 ani are semnificatia pe care în general i-o atribuie adultul.
Forma în care copilul minte este extrem de bogatã: MINCIUNA
|
