Tulburări de comportament la copii
TULBURĂRI DE COMPORTAMENT LA COPII
Notiunea de tulburări de comportament apartine în primul rând pedopsihiatriei si este în principal
consecinta numeroaselor obiectii aduse ideii de a utiliza conceptul de personalitate la copil. A
fost adoptată în 1950 în intentia de a înlocui numărul mare al denumirilor - mai mult sau mai putin
sinonime - utilzate până atunci pentru o categorie de manifestări frecvente întâlnite la copil si adolescent.
Este vorba de grupa mare a tulburărilor - a căror trăsătură psihopatologică comună o constituie
"INADAPTAREA SOCIALĂ".
În practică situatiile sunt extrem de complexe. Adesea rezolvarea cazurilor cere observarea în
evolutie si subtila nuantare a diagnosticului. În acest sens nu trebuie scăpat din vedere faptul că,
la copil particularitătile de vârstă, individuale sau ale grupului social căruia acesta îi apartine fac
ca de multe ori manifestări comportamentale neacceptabile să fie foarte greu de evaluat, unele
având până la un punct si într-o anumită situatie si context, un caracter normal, cvasinormal sau o
altă explicatie decât cea a apartenentei lor la o anumită afectiune psihică.
După CLAPAREDE, comportamentul reprezintă: "ANSAMBLUL RECTIILOR GLOBALE ALE ORGANISMULUI,
ATÂT CELE COMUNE SPECIEI, CÂT sI CELE PARTICULARE INDIVIDULUI, AFLAT ÎN ITERACTIUNE CU
MEDIUL".
La om el este în primul rând instrumentul prin care individul realizează adaptarea si integrarea sa
la mediul social.
În mod normal: individul - copilul (sau adultul) răspunde solicitărilor ambiantei definindu-si atitudinile
fată de sine, fată de semenii săi si societate în general, tinzând totodată să-si îndeplinească
năzuintele, trebuintele si interesele în armonie cu exigenle sociale.
Conceptul de tulburare de comportament corespunde mai degrabă notiunii de sindrom, faptul
datorându-se numărului extrem de mare al cauzelor care pot duce la dezadaptarea socială a
copilului si adolescentului.
Din punct de vedere fenomenologic - comportamentul social anormal îmbracă o gamă extrem
de variată de manifestări reflectând, indiferent de cauzele care le determină, un mod aberant de
răspuns la solicitările mediului socio-familial.
Cu cea mai mare frecventă se întâlnesc:
1. INSTABILITATEA PSIHO-MOTORIE
2. AGRESIVITATEA
3. FURTUL
4. MINCIUNA
5. FUGILE
6. VAGABONDAJUL
LA COPIL trebuie să se tină totdeauna seama de:
- vârste
- nivelul dezvoltării psihice si sociale
- de conditiile concrete ale dezvoltării sale (ambianta socio familială si educatia primită)
- intensitatea, frecventa, persistenta si gradul în care ele afectează adaptarea
INTEGRETTO Curs: Tulburări de comportament la copii
Cel mai des ele se întâlnesc asociate la unul si acelas copil.
Acelas tip de tulburare, după caz, poate fi determinat de cauze diferite sau mai multi factori
actionând simultan sau succesiv.
Se pot întâlni Tulburări de comportament atât ca fenomene nedorite dar accidentale, întâmplătoare,
tranzitorii, cu caracter cvasinormal, cât si ca o reflectare a unor afectiuni sau tulburări psihice
constituite.
Ultimele se împart în două mari grupe:
1. Tulburări de comportament cu caracter simptomatic
2. Tulburări propriu-zise de comportament
1. Tulburări ce comportament cu caracter simptomatic
Sunt manifestări care fac parte integrantă din tabloul clinic al celor mai diferite afectiuni psihice
sau neurologice. Ele nu au un caracter unitar, sunt de fapt simptome a căror semnificatie, evolutie,
prognostic si tratament tin de afectiunea de bază. Asa este cazul manifestărilor care definesc comportamentul
: schizofren, oligofren sau nevrotic, cele din stările dementiale, din unele tumori cerebrale,
epilepsie.
Trebuie subliniat faptul că tulburările de comportament cu caracter simptomatic sunt consecinta
nemijlocită a afectiunii de bază si mecanismelor ei etiopatogenice.
2. Tulburări de comportament propriu-zise
Sunt manifestări cu caracter de sine stătător: ele perturbă în mod direct si în principal raporturile
copilului cu ambianta sa socio-familială.
În functie de principalii factori cauzali ele se sistematizează astfel:
a. Tulburări psihogene de comportament
- reactiile comportamentale patologice psihogene
- tulburările de comportament din perioadele critice ale dezvoltării copilului
- dezvoltări disarmonice psihogene ale personalitătii
b. Dezvoltări disarmonice de tip psihopatic (psihopatiile)
c. Stări psihopatoide si dezvoltări disarmonice de tip lezional organic
1. INSTABILITATEA PSIHOMOTORIE
Un anumit grad de instabilitate psihomotorie, evidentiind cu vârsta o tendintă constantă si continuă
la atenuare este normală la copil.
Instabilitatea psiho-motorie se defineste ca inaptitudinea de a fixa atentia , de a păstra o atitudine,
de a sustine un ritm regulat de activitate, de a reactiona într-o manieră constantă, de a persevera
într-o actiune intreprinsă si o linie de conduită. La instabili este tulburată în special capacitatea
de disectionare a pulsiunilor, de organizare a comportamentului.
Instabilitatea psihomotorie este cel mai des întâlnit de cei chemati să îndrume sau să educe pe
copil. La vârste mici predomină manifestările pe plan motor si afectiv - la mai mari se exprimă prin
inconsecventa atitudinilor si inconstantei motivatiilor. Instabilitatea psihomotorie capătă o semnifiINTEGRETTO
Curs: Tulburări de comportament la copii
catie patologică numai atunci când prin intensitate, perturbă evident si constant adaptarea copilului
la cerintele mediului, persistă după vârsta de 8-10 ani care se asociază cu alte manifestări comportamentale
patologice (anturajul uneori este excesiv de concesiv, altă dată nu acceptă - intolerant
până si fată de manifestări caracteristice vârstei)
Eck si colaboratorii (1974) consideră că adevărată instabilitate P-M este doar aceea care a exteriorizează,
indiferent de loc, conditii sau situatii.
(Mediul permisor: bunicii, familia)
Mediul urban " fabrică" un număr mare de copii instabili.
Instabilitatea psihomotorie patologică poate fi de cauză: organică, lezională, nevrotică sau legată
de imaturitate.
Altii spun de : - instabilitate psihomotorie - constitutională (cea mai frecventă)
- sau câstigată - datorită unor leziuni organice cerebrale - Sd. psiho-organice
(ologofrenii, EIS, epilepsie, stări toxice, traumatisme) sau greselilor de educatie.
Modelele oferite de anturaj, educatie neadecvată - întârzie maturizarea sistemelor frenatorii
mentinînd trăsături caracteristice vârstelor mai mici.
Nelinistea, anxietatea datorate conflictelor familiale conduc la IPM.
IPM - cu caracter înăscut, simptom la o psihoză endogenă, simptom hipomaniacal - sau în jurul
căruia se dezvoltă personalitatea psihopată instabilă.
2. AGRESIVITATEA
Este un fenomen complex care face parte din comportamentul normal al individului. Se exteriorizează
astfel sub forma reactiilor de apărare, numeroaselor de demonstratii de fortă, opozitii active
sau pasive. În mod obisnuit ea se exprimă în activităti ludice, jocuri războinice, luptă la băieti.
Caracterul anormal este conferit de trăderea evidentă si constantă a pragului la frustrare, irascibilitatea
constant exagerată, răspunsurile violent agresive, nevoia permanentă de răzbunare, incapacitatea
de a ierta si a uita.
- heteroagresivitate
- autoagresivitate
Agresivitatea patologică îmbracă înreaga gamă a manifestărilor, începînd cu opozitia, încăpătînarea
absurdă , obrăznicia, remarci răuvoitoare, calomnii, sau amenintări terminînd cu manifestări
coleroase, violente extrem de grave în consecinte- furie oarbă.
Manifestări perverse în care motivatia faptelor este doar un pretext menit să acopere satisfactie
pe care o oferă înfăptuirea lor - plăcerea de a chinui animalele
- a da foc
- a viziona filme
- a imagina
INTEGRETTO Curs: Tulburări de comportament la copii
Agresivitatea este subordonată unor factori organici si biologici.
- hormonii sexuali masculini si cei suprarenali cresc agresivitatea
- ea este amplificată de unele leziuni organice cerebrale (epilepsia temporală, sechele postencefalice,
tumori cerebrale, traumatisme cranio-cerebrale, leziuni diencefalice).
Lobotomia frontală diminuă agresivitatea.
O ambiantă în care violenta constituie modelul valorizat sau oferit ca solutie a succesului este
recunoscută a avea darul să crească gradul de agresivitate la copii si tineri.
Copilul violent, prin identificare cu părintii violenti este o eventualitate reală. Sentimente de insecuritate
si inferioritate sunt si ele în măsură să scadă pragul de frustrare si să amplifice reactiile de
apărare ale copilului.
Se poate vorbi despre o "agresivitate generoasă" în care atitudinea agresivă este îndreptată
împotriva celui care-i amenintă pe un al treilea.
3. FURTUL
= un act
Însusirea cu intentie frauduloasă a unui bun străin.
Pînă la 4 ani copilul nu are limpede notiunea de proprietate, iar pînă la 7 ani nu poate rezista
senzatiei impulsive de a poseda.
HEUYER - consideră că numai după această vîrstă se poate vorbi la copii de furt .
Nu orice furt (trebuie) poate fi considerat ca tulburare de comportament. Pentru că aproape
fiecare copil a furat cel putin o dată în viată -trebuie admis- că pentru a considera furtul un simptom
patologic este nevoie si de un criteriu cantitativ.
- trebuie să reprezinte un act repetal
În analiza furtului trebuie avut în vedere
- vîrstă, nivel mintal
- de la cine?
- ce si cum a furat?
- cum a utilizat obiectul
- ce motive au determinat fapta
Depăsirea cadrului familial. Rolul de initiativ, elementele de premeditare si profesionalism.
- caracterul repetat sunt criterii care subliniează gravitatea actului.
După mecanismul se descrie:
- furt prin imitatie
- furtul din necesitate
- furtul ca reactie de compensare izvorît din dorinta de afirmare în grup
- furtul ca dorintă de răzbunare (copilul xy- ia din poteta învătătoarei "y"lei îi rupe si-i aruncăa
vrut să pedepsească pe nota mică)
- furtul ca modalitate de asigurare a unei existente parazitare
INTEGRETTO Curs: Tulburări de comportament la copii
Singur nu este un semn de boală psihică.
Forme rare de furt: - în care apare impulsivă a actului = cleptomanie
Este un act nepremeditar, urmare a unei dorinte spontane, irrezistibile de a-si însuti obiecte nu
întotdeauna utile, acompaniată de o notă de tensiune, si în care o parte de are efortul de reprimare
a dorintei.
4. MINCIUNA
- este un neadevăr afirmat constient si intentionat
Afirmatia eronată este întîlnită în mica copilărie. Insuficienta discriminare între real si imaginar. Primatul
imaginatiei asupra descreste cu vîrsta.
De la vîrsta 6-7 ani are semnificatia pe care în general i-o atribuie adultul.
Forma în care copilul minte este extrem de bogată: MINCIUNA
|
