a) "mai ales româncele întrebuinteaza pentru vindecarea feluritelor boli, buruienile neglijate de altii";
b) "românimea cunoaste foarte bine ierburile si întrebuintându-le pentru folosul ei, întrece alte neamuri".
Numeroase manuscrise sau tiparituri, mai ales calendare scrise în limba româna si cu bogat continut de retete si leacuri populare au aparut în tara noastra în special în secolul al XVIII-lea.
La jumatatea sec. YVIII, marele ban Antonache Calliarchi nota retete de provenienta culta, medicala daca tinem seama ca el era fiul doctorului Pantaleon Calliarchi, medicul lui Brâncoveanu si studiase la Padova la sectia de "artisti", medicina si filozofia.
În manuscrisul la care ne referim sunt aproape 7 retete din care una singura este mentionata ca provenind de la marele ban Antonache Calliarchi. Iata aceasta reteta: "Despre galbinare: 75 dram radacina de Iarba lui Tatin, 25 dram radacina de iarba-mare, sa le speli bine, apoi sa le razi la razatoare cu hreanul, apoi sa pui dramuri 125 de miere, sa fiarba, sa-i iei spuma, apoi sa pui 1 dram sofran de Beci (Viena) muiat în miere si radacinile sa le amesteci pâna se fac magiun, de care sa manânce ziua de trei ori câte o lingura de dulceturi, pâna s-a vedea mântuit".
Este asa cum se vede formula unul electuar (magiun, serbet) prezentarea farmaceutica cea mai obisnuita în care intrau ca principale ingrediente "iarba mare" sau "omanul" - medicament cu virtuti vermifuge, antibacteriene si antibronsitice (spasmolitic, expectorant) si în al doilea rând "iarba lui Tatin" sau "tataneasa" - stravechi medicament, cunoscut si de medicina romanilor si folosit extern în tratamentul ranilor si inflamatiilor, iar intern în ulcerul gastric.
Un alt document interesant îl reprezinta caietul de însemnari pentru "doftorii sau leacuri" scris dupa dictare în 1788, cu litere chirilice, de Florea Copilul. Acest caiet existent în Biblioteca Academiei (manuscris nr. 3759) reprezinta un pretios document de informare asupra "sfaturilor de sanatate pentru oameni si vite, ca si asupra leacurilor din cele trei regnuri folosite de poporul român în alinarea suferintelor". Sunt adunate aici 165 de retete pentru multe feluri de boli si suferinte ale omului si ale dobitoacelor apropiate casei.
La baza copiei a stat un text moldovenesc, care atesta unele moldovenisme ca marule, gainat, zahar, scai moldovenesc, straichina si altele, caietul fiind scris pentru necunoscutul "dumnealui logofatul Gheorghie", dar cu multe greseli, cifre rau transcrise, care fac textul confuz.
Dintre leacuri, drogurile vegetale sub forma de ceaiuri, oblojii, bai, sunt cel mai frecvent citate.
Apar aici peste 80 de plante medicinale, majoritatea fiind indigene si putând fi astfel usor identificate: afinul, macul, alunul, ceapa, cimbrul, cânepa, busuiocul, tataneasa, lumânarica, mustarul, napul galben, nucul, scaiul voinicesc sau varga ciobanului, socul, usturoiul, vâscul de par etc.
"Patimasul" de acum doua sute de ani cauta vindecarea pe toate caile care îi stateau atunci la îndemâna. Multe din leacurile sale ne pot face astazi sa surâdem mai ales când ne dam seama ca unele aveau efect contrariu celui asteptat. Între acestea: consumul de usturoi sau bautul lesiei din cenusa de coaja de stejar împotriva trânjilor; probabil ca aici este însa vorba de viermii intestinali ("si face tot gramezi pre toti").
Alte pretinse "remedii" mai mult agraveaza boala decât o vindeca. Cu toate acestea, studierea leacurilor prezinta nu numai un incontestabil interes medico-istoric, dar si o anumita valoare practica, prin eventualele sugestii pe care le-ar putea oferi terapeutilor si farmacologilor de astazi.
Daca la început s-au folosit la tratarea bolilor mai ales produsele naturale ca atare: aplicarea unei frunze pe rana, mestecarea unui fruct, a unei frunze etc., cu timpul s-a observat ca rezultate mai bune se obtin prin prelucrarea acestor produse, ajungându-se astfel la forme de administrare foarte variate.
Cercetând o serie de manuscrise de medicina populara din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, atât din Moldova, cât si din Ţara Româneasca se poate observa modul de evolutie a acestor forme. De unde la începutul secolului al XVIII-lea gasim indicate în majoritatea cazurilor, produsele naturale ca atare si numai putine forme ca unsori, fierturi sau plamadeli, în secolul urmator întâlnim forme foarte variate, unele necesitând o preparare complexa: pulberi, solutii alcoolice uleioase, oteturi, vinuri, fierturi (infuzii si decocturi) macerate, hapuri (pilule); pentru uzul extern: unguente (unsori, alifii, frectii), coline, emplastre (blasture), fumigatii, bai (feredee) etc. denumirea era data fie de consistenta preparatului (praf, marmelada) fie de prelucrarea suferita (felurita, plamadeala etc., fie chiar de destinatie (unsoare, frectie etc.). ca vehicul se foloseau apa, tuica, vinul, untdelemnul, otetul, faina, pâinea si altele.
Printre procedurile fizioterapeutice populare cele mai întrebuintate, cataplasmele ocupa un loc important. Poporul le numeste legatura, plastor, palitura. Ele constau din aplicarea, de obicei pe regiunea bolnava, a unor substante pastoase, la temperaturi diferite.
Exista numeroase marturii istorice care atesta folosirea cataplasmelor în medicina populara româneasca. Sulzer, în a sa "Geschichte der Transalpinischen Daciens" citeaza între altele leacuri folosite de români, cataplasmele cu ovaz si cu nalba mare. În unele manuscrise românesti din secolul al XVII-lea ( de exemplu, în mss. Rom. Nr. 312 din Biblioteca Academiei), cataplasmele ocupa un loc important.
În alcatuirea cataplasmelor vindecatorul popular foloseste un mare numar de substante, atât organice cât si minerale, dar si numeroase plante medicinale (în ordinea frecventei: nuc, podbal, anin, pelin, patlagina, papadie, nalba, izma, iarba lui Tatin, rozmarin, cimbru etc.).
O serie de documente de interes medico-istoric amintesc despre plantele cu efect diuretic sau dau indicatii cu privire la denumirea populara a bolilor în care aceste plante erau utilizate. De pilda, Samarian enumera mai multe manuscrise din secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, bogate în date referitoare la plantele de leac si în care bolile renale si uropoetice apar sub denumirile de "dropica", "hidropica", "patimile rarunchilor", "bolile basicii", "oprirea udului" etc. unele din plantele medicinale (exemplu: pelinul, pirul, bozul, urzica, socul etc) sunt mentionate în documente din secolul XVII si XVIII în legatura cu tratamentul afectiunilor cardiace si al "junghiului". În multe cazuri, efectul lor terapeutic se datora probabil diurezei abundente pe care o provocau.
Despre diureticele populare de origine vegetala întrebuintate de românii din Ţara Bârsei, gasim o serie de relatari interesante în lucrarea medicului brasovean Martinus Lange (1753-1792) intitulata Recensio Remediorum Praecipuorum Transylvanicis Domesticorum (Despre leacurile casnece din Transilvania) din anul 1788. Lange relateaza ca în hidropizie (ascita) se folosesc molura, iarba fiarelor, bozul, patrunjelul, ienuperele, lintea comuna etc.
Medicul Istvan M tyus (1725-1802) din Târgu-Mures semnaleaza în lucrarea sa "Dietetica veche si noua" aparuta între anii 1786 si 1793, întrebuintarea empirica în scopuri diuretice a ienuperului, nalbei si nautului.
Printre manuscrisele vechi aflate în Biblioteca Academiei câteva au fost cercetate de Em. Gheorghiu si Filofteia Mihai care au publicat un studiu numit "Manuscrise cu elemente de farmacoterapie populara aflate în Biblioteca Academiei si Arhivele Statului din Bucuresti" pe care l-am conspectat.
Un mozaic de leacuri sunt cuprinse în manuscrisul nr. 2183 (sec. Al XVIII-lea), care reprezinta o migaloasa culegere de retete caracterizate printr-o mare diversitate, asa dupa cum arata copistul Ioan Gramatic la 27 februarie 1766, când semneaza acest manuscris: "Aicea însamnam pentru toate boalele la care ce tamaduire trebuie".
Un alt manuscris (nr. 271, Acad.) care retine atentia este cel al serdarului Grigore Andronescu si dateaza din perioada 1828-1848. Acesta contine alaturi de poezii si retete din economia casnica (dulciuri, mâncaruri etc.) si diferite retete medicale. Dintre indicatiile terapeutice întâlnite în acest manuscris:
"untul de sunatoare, adica balsamul este bun de rani de tot felul".
"cuisoarele sunt bune de dorul maselei" (li în prezent sunt folosite - oleum - în stomatologie).
"florile de nalba, radacina de nalba fierbându-se un ceas sunt bune de tuse" (si în prezent se recomanda Flores malvaes în bronsite, laringite, inflamatii ale mucoaselor).
"pelinul verde pisându-se si zeama lui bându-se este buna de friguri" (cu oarecare modificari ale indicatiilor terapeutice, pelinul face parte si azi din arsenalul medicamentos).
"patlagina este buna la rani".
"revent plamadindu-se în rachiu si bându-se la prânz si seara câte un paharel face iesire afara".
Bogat în prescrieri de mijloace terapeutice populare, dintre care foarte multe sunt folosite sub diferite forme, adoptate de farmacoterapia culta în arsenalul terapeutic contemporan, acest manuscris (271) atrage atentia în mod deosebit si prin partea sa introductiva: "pentru întâmplare de boala. bine si de trebuinta este sa aiba în casa aceste însemnate doctorii".
Alte genuri de manuscrise sunt acelea care provin din mediul calugaresc. În afara de partea mistica, ele cuprind si o parte practica. Dintre aceste manuscrise trebuie mentionat cel cu nr. 1599 (Biblioteca Academiei) în care se arata ca "aceasta carte doctoriceasca s-a facut prin osârdia Parintelui Nicador Bolnicerul", este scris în 1854 si cuprinde 120 de retete.
Tot în acelasi mediu mânastiresc (la Mânastirea Cernica) a fost alcatuit si manuscrisul nr. 1977 (Biblioteca Academiei care cuprinde de asemenea balsamuri, alifii, prafuri, plasture, droguri etc.
Interesante sunt aceste prescrieri populare sub aspectul posologiei cât si al operatiilor folosite la preparare.
Astfel în manuscrisul 3794, gasim un mare numar de retete bazate pe mijloace concrete, fara aspecte de misticism si în care sunt indicate procedee de extragere a principiilor active din produsele vegetale, uneori apropiate de cele folosite în farmacia culta a vremii respective. Se recomanda foarte des ca procedeu de extractie fierberea plantei în vin, otet, apa sau simpla macerare într-unul din aceste produse extractive; exemplu: "când face omul bube la gura coaja de rodie sa se piseze bine, sa o fiarba în vin si apoi sa o bea" sau "unsoare de prasade (pere): sa iei o oca de prasade nu prea coapte, o oca de untdelemn, sa sada la caldura trei zile si trei nopti".
Se recomanda apoi fierberea amestecului pentru obtinerea unei unsori care "potoleste treapadele cu sânge (diareele) în acelasi fel si din alte poame din livezi sa se faca unsori".
Retine atentia macerarea si extractia cu ulei la cald, operatie pe care o întâlnim si în Farmacopeea Româna editia I din 1862.
În afara de unele substante chimice, mai par în manuscrise si ingrediente vegetale ca frunza de maslin, siminochie, mana etc., care cresc prin alte tari.
Constient de valoarea terapeutica a medicamentelor care se puteau obtine de la spiterie pe baza retetei medicale si în urma unei consultatii medicale, poporul - în special cei nevoiasi - recurge tot la leacuri traditionale. Acest aspect social apare foarte pregnant în manuscrisul românesc din secolul al XVIII-lea nr. 2640 (Biblioteca Academiei) p. 49, unde se dau urmatoarele recomandari:
"S-ar cadea ca fiestecare gospodar sa aiba în casa sa aceste putine învataturi a doctorilor la vreme de nevoie care lesne se pot gasi în casele celor saraci si fara cheltuiala iar oamenii cei înstariti s-ar putea îndestula de la spiterie prin retetele doctorilor care sunt iscusiti catre fiestecare boala etc.".
Pe lânga manuscrisele vechi în care sunt mentionate plante de leac merita sa fie semnalata si traducerea româneasca a lui G. Sion în manuscrise dupa lucrarea în limba greaca a dr. C. Caracas intitulata "Topografia Munteniei" si aparuta în 1830. Ea cuprinde interesante informatii cu privire la întrebuintarea unui însemnat numar de plante alimentare sau cu actiune vindecatoare, cunoscute în medicina populara din Muntenia. Sunt amintite plante ca: leusteanul. A carui radacina era folosita ca stomahic si diuretic, iar frunzele ca antiinflamator; prazul, recomandat în bolile de piept,; mararul, pentru proprietatile sale de a spori secretia de lapte a femeilor care alapteaza; stevia, recomandata în inflamatii, patrunjelul, ale carui frunze si radacini erau folosite sub forma de ceaiuri si sub forma de cataplasme cu untdelemn în tratamentul umflaturilor si bubelor.
Dintre plantele medicinale, lucrarea aminteste pelinul folosit împotriva frigurilor, nalba mare a carei radacina era folosita în bolile de piept, anghelina din care taranii - se mentioneaza în manuscris - fac o zeama pe care o dau la cei care au friguri, iar din radacina pusa în drojdie de vin cu zahar fac o minunata licoare.
Nu lipseste nici patlagina ale carei frunze se pun la rani, centaura pentru vindecarea frigurilor, iarba lui Tatin (tataneasa) din a carei radacina se face o zeama cu care "se combat diareele", iar din foi se fac cataplasme cu untdelemn.
Dintre arbori se aminteste nucul, din fructele caruia când sunt mici si crude, se face dulceata cu miere "care se da la gâlci, raguseala si sughituri".
Iata numai o parte din aspectele farmaco-terapiei populare, remarcate de dr. Constantin Caracas în documentata sa lucrare.
Tot în prima parte a secolului al XIX-lea încep sa apara o serie de lucrari care cuprind referiri la utilitatea plantelor medicinale. Astfel, "Carticica tiparita întâi de pe limba leseasca pe limba româneasca" (1806) recomanda podbalul si navalnicul pentru tuse, isopul în amestec cu otetul pentru dureri de dinti, fiertura de pelin pentru gargara si altele.
Într-un formular manuscris intitulat "Manual farmaceutic" al uneia dintre cele mai vechi farmacii iesene (înfiintata la Iasi în 1820 prin hrisov domnesc sub numele de "Paracelsus") se gasesc enumerate 164 de specii de plante medicinale indigene, facând parte din 60 de familii. Acestea demonstreaza marea bogatie de plante medicinale si prin urmare de droguri întrebuintate în oficina de altadata.
În 1838 se editeaza la Iasi "Doctorul si Iconomul casnic" care cuprinde "Reteti pentru tot soiul de boale omenesti, de acelea pentru cai, viti, cornuti, oi ."
În 1846 apare la Bucuresti lucrarea doctorului Vasile Episcopeanu "Practica doctorului de casa" în care printre alte recomandari gasim ca "radacina de papadie, cicoare si buruiana de fumarita, se iau câte trei pentru splina, ficat si galbanare", întrebuintare confirmata azi stiintific.
Concomitent cu valoarea lor medicala, alimentara, aromatica si ornamentala, numeroase plante au avut si o utilizare specifica în desfasurarea unor momente traditionale, mai ales în contextul unor obiceiuri traditionale si ritualuri. Dintre acestea cele mai citate au fost: busuiocul, pentru exprimarea mesajelor dintre fata de maritat si flacaul de însurat; frunza de iedera avea un rol similar în contextul sezatorilor de iarna: cu sânzienele marca timpul florilor, culesul celor mai multe plante de leac; ramurile de salcie vesteau reînvierea naturii primavara si erau folosite la Florii pentru încingerea oamenilor si decorul locuintelor.
Steagul calusarilor era el însusi împodobit cu noua ierburi de leac, printre care cele mai importante erau: usturoiul - pentru functiile sale antireumatice si calmante; avrameasa si odoleanul - cu calitati cardiotonice; cânepa cu seminte, ca anestezic; pelinul - cu functie de talisman, etc.
Datorita bogatelor resurse etnobotanice de pe ambele versante ale Carpatilor, înca din Evul Mediu a luat nastere un comert cu plante medicinale, care se desfasura periodic pe piata oraselor Brasov (Ţara Bârsei), Pitesti (zonele Arges si Muscel), Târgoviste (Dâmbovita), Ploiesti (Prahova), Buzau, Focsani (Ţara Vrancei) etc.
Întâlnirile frecvente din aceste piete si circulatia taranilor specialisti în culegerea plantelor de leac spre târgurile care se desfasurau în zonele etnografice de pe ambele versante ale lantului carpatic au contribuit la consolidarea unitatii si continuitatii cunostintelor etnobotanice, etnofarmaceutice si etnomedicale (implicit etnofitoterapeutice românesti), concomitent cu dezvoltarea modalitatilor de fructificare medico-sanitara a acestora.
|
