Alchimie gastronomica

Acid fosforic în Coca-Cola, cisteina în pâine, arome si coloranti în dulciuri, emulgatori peste tot... Aditivii alimentari[i] ne umplu pe drept cuvânt nu numai stomacul ci si sufletul. Cartile de specialitate ofera liste cu mii de asemenea substante si amestecuri. Dar la ce-or folosi toti acesti emulgatori, antioxidanti, stabilizatori, saruri de...? De ce-o fi nevoie de întaritori de gust si arome? Omenirea a fost doar în stare sa traiasca atâtea mii de ani cu pâine fara prafuri, brâza fara E 160b si sa framânte cozonacul pentru pasti fara E 471.

Un produs alimentar serios nu are nevoie întradevar de asemenea experimente alchimiste, dar daca pregatirea lui cere timp, daca se vrea ca preparatul sa se bucure de aprecierea consumatorilor (si asta la un pret cât se poate de atragator), utilizarea unor mijloace mecanizate si cât mai automatizate se impune. Acestea însa au nevoie de ajutorul asa numitilor aditivi pentru a putea prelucra cu succes materiile prime.

Obligativitatea de a înscrie pe ambalajul unui produs alimentar ingredientele[ii] utilizate reuseste ades mai mult sa tainuiasca de cât sa divulge o realitate. Asa se face ca ceea ce pentru producator este un lucru de la sine înteles, ramâne pentru consumator o carte cu sapte peceti. Anumiti aditivi folositi pentru usurarea procesului tehnologic sunt exceptati de la obligativitatea înscrierii lor pe lista de ingredienti, tot asa cum produsele pe care este înscrisa lini 858j924i stitoarea asigurare "nu contine conservanti" au dreptul totusi - conform legii - sa contina asa ceva. Cea mai mare parte dintre aceste adaosuri, chiar daca nu sunt toxice, nu sunt neaparat indispensabile producatorului. Pe de alta parte industria ignora faptul ca unii consumatori doresc sa evite - din ratiuni nu pentru oricine lesne de înteles - anumiti ingredienti. Consecinta:

Noi boli alimentare

Stefan era un copil din cale afara de rau. La cei patru anisori ai sai parca era salbatec. "Începuse chiar sa înjure" se plângea tânara lui mama. Tatal copiluilui era managerul unei firme, dar situatia materiala a familiei nu putea asigura linistea interioara a parintilor. "Eram nevoita sa stau tot timpul în urma lui, nu stiam nici o data ce are de gând sa faca. O data a pus fierul de calcat în priza si era sa dea foc casei. De multe ori începea sa arunce prin casa tot ce-i cadea în mâna. O data iesi din casa si traversa în fuga strada, numai întâmplarea la scapat de un accident".

René avea cinci ani când a început sa se plânga de durei de cap. Aproape ca nu era saptamâna linistita. "Ma trezeam uneori din somn cu dureri" îsi aminteste acum când a împlinit 13 ani. "Credeam ca ma minte, ca sa nu mearga la scoala" spune mama "pâna când a început sa verse, si atunci mi-am dat seama ca ceva nu-i în regula". Uneori era nevoita sa faca întuneric în casa pentru ca si lumina îl deranja pe copil. Medicii n-au putut sa-l ajute prea mult. Singurul leac: medicamente împotriva durerilor de cap. Si asta ani de zile. Acum au disparut cu totul.

Stefan, care între timp a facut cinci ani, a devenit si el un copil ca toti ceilalti. Se joaca linistit în mijlocul casei fara ca cineva sa i mai poarte de grija.

Prin Ambulatoriul Clinicii de Neurologie Infantila (Neuropädiatrische Ambulanz) din München (Germania) trec în fiecare an cam 600 de noi asemenea copii cu migrene (ca René) ori cu asa numitul sindrom hiperactiv (ca Stefan). Unii au dureri reumatismale, altii neurodermite. Terapia da rezultate spectaculare: 60% din cei hiperactivi se cumintesc în trei saptamâni, iar migrenele dispar la 80% dintre micii pacienti. Tratamentul:

Fricte si legume la discretie.

Înghetata si Cola interzis!

Nici unul dintre copii nu este nevoit sa înghita medicamente amare sau sa-si lase pielea gaurita. Medicii clinicii müncheneze prescriu cu totul altfel de retete: supa de legume, mîncarica de ciuperci sau de varza, salata, fructe. Pentru fiecare pacient meniul dorit. Interdictiile sunt însa pentru toti la fel: nici un fel de aliment preparat de firme (ca Neslé, Maggi sau Knorr), nici o data cârnaciori, carne de vita sau de porc. Interzise sunt de asemeni: ketchup, cornflakes, înghetata si cola. Nu numai pentru copii pare cam nelinistitor, ci si pentru mamele lor, pentru ca acestea vor trebui sa se apuce cu adevarat de gatit...

Observatiei ca zaharul poate fi raspunzator de tulburarile de concentratie si neastâmparul copiilor s-a adaugat aceia ca si aditivii alimentari pericliteaza sanatatea celor mici (The Lancet, 1983 October 15 (2) p.866, 1985 March 9 (1) p.540). Oferindu-se unui numar de 76 de copii hiperactivi (ADHD: attention deficit hyperactivity disorder) o dieta fara supe din punga, produse McDonald´s sau iaurturi din magazin, s-a observat cum 62 dintre ei s-au cumintit, iar la 93% din cei 88 de copii cu dureri de cap acestea au disparut. Concomitent s-au vindecat si suferinte ca astmul ori egzemele.

Din ce în ce mai multi medici cauta sa identifice cauza unor suferinte printre ingredientii alimentari. 75% din ceea ce se manânca în Germania si 95% în America este preparat industrial. În Europa apar anual pe piata 9000 de noi produse alimentare, în America 10000, iar în Japonia 20000. Multe nu mai sunt cumparate de nimeni. Astfel în 1995 de exemplu firma Neslé, cea mai mare producatoare din lume de preparate alimentare, a introdus pe piata 130 de noi produse si a retras 100. Pentru asa ceva este nevoie bine înteles de reclama intensiva. Copiii sunt cel mai frecvent tinta reclamelor si ambalajelor viu colorate ce fac dintr-un produs banal o moda. Asa se face ca industria alimentara a devenit cea care investeste cel mai mult în reclame. Pentru a obtine însa beneficii, este nevoie de economii. Acestea se fac la... materiile prime. Asa se face ca marile concerne chimice (BASF, Bayer, Hoechst) au devenit furnizorii de baza ai industriei alimentare: arome sintetice, edulcoranti sintetici, emulgatori, prafuri de copt... "Bucataria industriala" are nevoie de cât mai multe materii sintetice pentru ca produsle lor finite sa aiba gust cât mai "natural" posibil si sa fie cât mai ieftine. Catalogul amestecurilor de aditivi alimentari însumeaza vreo 7500 de asemenea produse ce ajung în pântecele consumatorului, cu sau fara voia lui.

Se inventeaza însa nu numai noi produse finite ci si

Noi materii prime alimentare

Din extraordinarul know-how al bucatariilor-laborator din marile concerne de chimie alimentara suntem confruntati cu rezultate fantastice, unele dintre ele chiar... comestibile. Aproape ca nu mai exista ceva imposibil. Un cercetator japonez din Okayama a reusit sa produca un înlocuitor de carne din... namolul statiilor de epurare a apelor menajere ce se scurg prin canalizarile oraselor. Reteta: se ia namolul respectiv, se fierbe si se usuca, apoi se macina si se adauga proteina de soia - imitatia este gata. Primii care au testat produsul l-au apreciat drept "carne de cocos batrân cu usoara nuanta de carne de vita".

Utilizarea reziduurilor în productia alimentara traieste o adevarata explozie. Marele concern Unilever patenta cândva un procedeu de "simulare a fructelor" (patent nr. 2167271) pornind de la reziduurile din prelucrarea fructelor. Astazi cercetatorii europeni se straduiesc insistent în cadrul proiectului "Industrie alimentara fara reziduuri" sa identifice mijloacele prin care si ultimele reziduuri din fabricile de produse alimentare sa fie introduse în burta consumatorului. Numai resturile de la industrializarea morcovului în Germania se ridica la circa 100000 t anual. De ce sa nu se obtina din acestea un concentrat care sa "înnobileze" sucurile de fructe sau bauturile instant?

Cautarile se îndreapta pline de speranta spre oceanul planetar care ofera se pare posibilitati nebanuite alimentatiei umane. Asa de exemplu:

Gustosii racusori de mare

Vietuitoare marine ce pâna de curând nu-si gaseau nici o utilizare în bucataria omenirii au început sa fie din ce în ce mai mult tratate cu interes. Micii reprezenrtanti ai planctonului oceanic sunt pescuiti, uscati, macinati, colorati si oferiti pe farfurie consumatorului. Surimi se numeste preparatul care este consumat în Europa pe neobservate. În America cifra de afaceri cu acest produs atinge 500 milioane de dolari pe an. Din 1992 se întrunesc anual la Oregon State University specialistii în acest domeniu, sponsorizati de cele mai mari concerne de produse alimentare, pentru a-si prezenta rezultatele studiilor. Nimic nu poate frâna fantezia tehnologilor (informatii: www.orst.edu/dept/seafood). Faptul ca produsele pot avea un usor gust marin nu reprezinta un impediment, modernele arome pot cu usurinta "masca" (termen de specialitate!) acest lucru. Surimi poate fi utilizat de la prepararea sosurilor pentru carne pâna la fabricarea pastelor fainoase si-si gaseste utilizarea în industria laptelui la fel ca si în cea a panificatiei.

Dar pentru ca veni vorba de arome: "capitala" europeana a aromelor alimentare se afla undeva între Bielefeld, Göttingen si Salzgitter. Calatorul îsi poate da seama de aceasta de îndata ce patrunde în zona: ici pluteste în aer o usoara mireasma de afine, colo una de capsuni sau uneori adevarati nori de aroma de guma de mestecat. Doua fabrici renumite, Dragoco si Haarmann & Reimer, ofera o paleta de peste 7000 de arome: de la jaurt la sunca, de la carne de vita la homar, de la portocale la piersici. Nici o fabrica de produse alimentare nu se mai descurca astazi fara asa ceva. De fapt, cum ar putea un concentrat de supa Maggi cu cele 670 mg de extract de carne pe care le contine sa dea gust unui litru de apa daca n-ar exista industria aromelor?

Modernele prafuri de copt

Unde mai gasesti gustoasa pâine coapta pe vatra cu mirosul ei îmbatator? Nu mai este de gasit pentru ca azi brutarul nu-si mai cumpara faina direct de la morar ci de la un intermediar "alchimist". Se vrea cât mai mult timp economisit, asa ca a aparut moda fainii deja preparate: desfaci punga (brutarul sacul) amesteci faina cu apa asa cum îti recomanda eticheta, mai adaugi ceva drojdie si gata. Nu ai ce gresi. Faina contine toate "prafurile" de care are nevoie pentru a garanta calitatea produsului finit. Între timp a aparut o întreaga gama de asemenea faini gata facute asa ca 98% dintre brutari nu fac de cât sa comande constiincios firmei furnizoare, dupa catalog, amestecurile dorite si sa procedeze ca mai sus. Exista faina pentru chifle si pentru baghete, faina pentru placinta cu mere ca si faina pentru biscuiti, faina pentru cornulete cu nuca sau pentru pizza... Toti stiu asta dar consumatorului nu i se sufla nici o vorbulita. Daca cineva întreaba, sar toti în sus de parca li se da cu sare-n ochi. Si de unde ar putea chiar ei sa stie ce contine faina, când furnizorul îsi pastreaza cu sfintenie secretele. La urma urmei nici o lege nu-l obliga pe brutar sa lipeasca o lista de ingrediente pe dosul pînii.

Trecutul nostru agrarian nu se mai lasa recunoscut în brutarii. Din simplul praf de copt (inventat de Justus von Liebig în 1833) s-au dezvoltat sisteme chimice complicate ce permit o programare în minute a procesului tehnologic. Pentru obtinerea biscuitilor de exemplu treapta întâi se desfasoara în malaxor: monofosfatul de calciu elibereaza din bicarbonatul de sodiu micile bule de gaz care se acumuleaza la limita dintre apa si grasimea din aluat în asteptare. Treapta a doua: pirofosfatul de sodiu impregnat cu ceara reactioneaza deabea în cuptor (la circa 60°) cu bicarbonatul de sodiu eliberînd astfel bioxidul de carbon ce asigura porizitatea produsului finit. Se încalzeste prea repede amestecul, s-a stricat totul pentru ca între timp crusta externa a devenit prea dura.

Expertii în fosfati ai firmei Dr. Oetker pun la dispozitia brutarilor amestecuri concepute si pentru aluaturi congelate. Dupa felul fosfatului folosit coptura ramâne moale, capata o anumita porizitate s.a m.d. (fosfatul E341 ucide însa si insectele ce s-ar arata cumva interesate de faina respectiva).

Vitamina C (acidul ascorbic) vine si ea în ajutorul brutarului. Ea face aluatul mai elastic si-i îmbunatateste cresterea pastrându-l mai mult timp proaspat. Un efect nedorit însa: aluatul devine mai lipicios si ramâne aderent de partile interioare ale masinilor. Asta însa nu-i dezarmeaza pe chimistii alimentari: putina cisteina si el îsi pierde nedorita particularitate. Între timp cisteina si-a capatat un loc de cinste în amestecurile de faina, asigurînd anumite efecte tehnologice si îmbunatatind gustul si aspectul produsului finit. În definitiv inocentul ingredient nici nu este chiar atât de strain organismului. El se obtine din parul de porc sau din cel uman asiatic. Numai templul indian din Tirupati Inandhra Pradesh (unde credinciosilor hindu li se rade ceremonial parul) livreaza anual pentru industrializare 4000 t de par uman...

Cu toate ca utilizarea albitorilor fainii este interzisa, unele specialitati de pâine - cum sunt cele concepute pentru a fi prajite în felii - arata de parca ar fi fost scoase din masina de spalat. Cum poate fi realizat acest lucru? Nimic mai simplu: lipoxigenaza. Asta-i o enzima ce descompune carotina din faina. Primatoasta se numeste praful de copt al firmei austriece Backaldrin conceput special pentru specialitatile de pâine ce trebuie sa capete anumite proprieteti la prajire (crusta fina si uniforma, felie ce se rupe si poate fi rontaita cu usurinta, prospetime îndelungata, culoare atragatoare...). Porozitatea uniforma a acestora atunci când sunt prajite se datoreaza amestecurilor de fosfati si emulgatori ce se adauga aluatului.

O privire pe lista de ingrediente a doua sorturi diferite de chifle. Pe una sta scris: "Zahar, material de îngrosare (faina de guark), faina de soia, emulgatori (mono- si digliceride esterificate, lecitina), acidifiant (fosfat), faina de malt, extract de malt, lapte praf, faina de grâu, ulei vegetal solidificat, agent de prelucrare al fainii (acid ascorbic), cisteina, enzime" (drojdia a fost uitata!). Despre compozitia chiflelor de secara aflam: "Faina de secara, drojdie, amidon de grâu, faina de malt, ulei vegetal solidificat, sare de bucatarie iodata, tarâta de secara, zahar, emulgator (mono- si digliceride esterificate), extract de malt uscat, faina de soia, agent de îngrosare (faina de guark), agent de tratare al fainii (acid ascorbic), enzime". Bine ca a mai ramas loc si pentru faina...

Care este secretul micilor brutarii ce ofera consumatorului atragatorul spectacol al cuptoarelor electrice din care se revarsa ca dintr-un corn al abundentei proaspete produse frumos rumeneite? Aluatul prefabricat racit ori congelat care este decongelat si copt sub ochii clientului. În mod normal orice aluat racit formeaza la suprafata o crusta care prin coacere se crapa si se desprinde. Adaugarea de amidon modificat împiedica acest fenomen. Firmele de specialitate pun la dispozitia patiserilor, pentru unele produse ale lor, celuloza modificata (Methocel - produs al firmei Dow Chemical). Pentru oricine este cunoscuta problema pe care o ridica zemuirea unei umpluturi - la placinta cu mere de exemplu - care face ca aluatul sa ramâna, în jurul si mai ales sub umplutura, necopt. Methocel este solutia ideala si pentru acest neajuns, el întareste umplutura la temperatura coacerii si o lasa sa redevina moale atunci când se raceste.

Enzimele în brutarie

Greu sa mai gasesti astazi un aluat în care sa nu se fi adaugat enzime: cu lipoxigenaza devine faina mai alba, endiglucozidazele fac aluatul usor de prelucrat mecanic, cu pentozanasa devine pâinea de secara mai moale, glucozidazele înbunatatesc culoarea pâinii coapte, transglutaminazele fac sa creasca frumos asa numitele "aluaturi grele"...

Otto Warburg, laureat al premiului Nobel, a întreprins cândva o actiune ce viza înterzicerea generala a utilizarii enzimelor adunând pe o petitie înaintata cancelarului Adenauer semnaturile laureatilor germani în chimie si medicina. "Aceste substante sînt periculoase atunci când sunt utilizate în mod constant... Daca înbunatatirea proprietatilor de coacere se realizeaza prin sacrificarea sanatatii, atuci ar trebui ca brutarii sa se multumeasca doar cu proprietatile naturale ale fainii. Stim cu totii ca pâine s-a copt si înainte de introducerea metodelor de tratare ale fainii." Marsul triumfal al chimiei nu putu fi însa oprit. Warburg: "Actiunea s-a dovedit a nu mai avea vreun sens pentru ca toate otravurile rentabile au fost înscrise pe liste ce le exceptau de la lege".

Pâine "integrala"? Nimic mai simplu.

Mai mult de cât orice, variata oferta de produse din faina integrala nu ar fi nici pe departe posibila fara prafurile de copt. "Produsele noastre ofera siguranta exact în domeniile critice pentru calitate" glasuieste reclama unei celebre firme furnizoare de amestecuri de faina gata praparate. Concurenta nu se lasa nici ea mai prejos: "produsele noastre contin deja tot ceea ce au nevoie". Ce anume? Raspunsul suna sec: "un concentrat cu multe componente". Pe eticheta produsului finit este înscris întotdeauna doar: faina, sare, drojdie, praf de copt.

Vrea brutarul sa ofere clientilor sai pretentiosi si atenti la propria sanatate o pâine cât mai "rustica", nimic mai simplu: firma Sonneveld îi garanteaza ca praful ei de copt asigura "culoarea naturala a pâinii". Daca se intereseaza clientul despre colorantul folosit, primeste de la brutar întotdeauna garantia ca pâinea lui "este colorata numai cu malt".

Carmangeriile vremurilor moderne

Nici produsele de carne nu mai pot trai fara chimie. Specialistii în coloranti alimentari nu fac altceva de cât sa experimenteze în permanenta cum se poate oferi clientului un produs cu un aspect cât mai natural.

Alta data se folosea la conservarea carnii doar sarea de bucatarie. Mai târziu s-a constatat ca putin salpetru da o mai frumoasa culoare produlsului. Pentru ca nitratul era o substanta exploziva, armata germana s-a vazut nevoita în primul razboi mondial sa rechizitioneze rezervele de salpetru de la carmangieri. Acestia au cautat un înlocuitor si l-au gasit: nitritul. În timp ce nitratul slabea forta adversarilor pe front, nitritul din carnea conservata avea sa faca acelasi lucru în rândurile proprii (pentru a omorâ un om este nevoie de 0,25 pâna la 5 g). Asa se face ca acum este permisa utilizarea lui doar în amestec cu sarea de bucatare în proportie de cel mult 0.5%. Cu toate ca se stie ca nitratul generaza în carne nitrozamina cancerigena el este mai departe în uz.

Nu exista oare nici o alternativa? Ba da: carmin (E 120) obtinut din paduchele Coccus cacti (300 t de asemenea extract uscat - de culoare rosie - se prelucreaza anual). Este atât de practic în cât nu numai carnea si pestele ci si produsele de patiserie, dulciurile, bauturile (mai ales racoritoare) si produsele dietetice sunt frumos colorate cu naturalul produs

Dar pentru ca tot suntem la carnuri: pe eticheta oricarui produs de carne nu vom gasi nici o data pomenite coada, pancreas, ganglioni... Sa nu fi avut animalul de cât muschi, ficat, inima...? Nimic mai simplu: tot ce ramâne de la transari în abator sau în fabricile de conserve este adunat (indiferent de provenienta!), tocat, botezat "carne" si utilizat ca atare. Naiv cel care se mai gândeste înca la vitel atunci când are în mâna o cutie de pateu cu un asemenea înscris. Ficatul de porc este mai ieftin. Pe lânga asta cel de vita este amarui si mai închis la culoare asa ca greu mai poate atrage un cumparator. Înscrisul pe cutie poate sa indice eventual ca o anumita cantitate de carne de vitel a fost adaugata amestecului. De gustul apetisant sunt raspunzatoare aromele, emulgatorii, întaritorii de gust. Prelucrarile chimice cu acid glutamic, inozinat si guanilat sunt în stare sa ofere limbii satisfactia dorita.

Sucurile "naturale"

Franta era alta data, în ochii oricui, avangardista artei culinare. Vremurile s-au schimbat. Bucataria moderna pare sa-si aiba centrul în Danemarca. Rezidând în Copenhaga, departe de ochii nespecialistilor, concernul Novo Nordisk este prezent practic oriunde în lume unde se gateste ceva. Prospera firma produce cele mai importante ingrediente pentru bucataria moderna: enzimele. Aproape ca nu mai exista domeniu al industriei alimentare care sa nu profite de ajutorul acestora.

Un suc natural de fructe? Nimic mai simplu. Metoda moderna de "fluidifiere totala" a facut lichidele acestea oriunde accesibile. Principiul este cunoscut. Prin alterare un fruct devine moale si se terciueste. Mucegaiurile realizeaza acest lucru cu ajutorul enzimelor. Enzimele obtinute pe cale industriala realizeaza acelasi lucru fara mucegai. Tratînd cu enzime tescovina, ea devine suc. Extractul "Pectinex Ultra SP" obtinut din mucegaiul Aspergillus niger contine peste 100 de enzime. Jocul acestora garanteaza eficienta. Aici începe însa problema: nimeni nu stie înca toate efecte pe care le au acesti pitici în alimente si în organismul uman.

Austriac sa fii...

Ambalajul violet al ciocolatei Milka o face usor de recunoscut în orice galantar. Pe spatele pachetelului - în ordinea alfabetica a insemnelor rutiere ale tarilor în limba carora este scrisa - oricine poate citi lista componentelor ei. Curios era ca pâna nu demult înaintea unei liste se gasea un A (adica Austria), iar a alteia un D (adica Germania) de parca în cele doua tari nu s-ar vorbi aceiasi limba. Austriacului ce tinea în mâna o "Ciocolata cu iaurt" i se spunea ca ea contine "zahar, grasimi vegetale, pulbere de iaurt degresat, unt de cacao, praf de lapte degresat, cacao, lactoza, praf de smântâna, unt, praf de zar dulce, emulgator lecitina de soia, aroma de vanilie" precum si ca din nefericire produsul "poate contine urme de alune, mandarine si proteina din grâu". Probabil ca germanul nu este la fel de sensibil ca vecinul sau sudic fata de aceste impuritati pentru ca pe lista lui (D) ele nu apareau. Amuzant: unui eventual consumator turc (TR) i se destainuie întotdeauna ca lecitina este de fapt E 322 si asta cu toate ca Turcia nu este înca membra a Unuinii Europene (pentru care este conceput de fapt nomenclatorul E). Dar cum adica "poate contine" un produs anumiti ingredienti? Nu cunoaste producatorul compozitia exacta a fabricatelor sale? Sau la aceiasi masina se mai fabrica si alte sorturi de ciocolata cu alune, mandarine sau cu... grâu? Probabil, dar mai exista o explicatie: producatorul contemporan nu mai foloseste în procesul tehnologic materii prime ca lapte proaspat, cacao, smântâna etc., ci semipreparate pe care le cumpara de la furnizori raspânditi pe tot globul. El se orienteaza în achizitionarea acestora dupa criterii de rentabilitate economica, compozitia exacta a amestecurilor folosite este mai putin importanta. Ce se afla în toate pastele si pulberile pe care le cumpara nu mai stie nici el exact (si asta este valabil nu numai în industria ciocolatei!). Cu siguranta însa ca în exemplul de mai sus firma Kraft Jacobs Suchard GmbH a respectat slugarnic prevederile legale ale fiecarei tari, iar în acest caz legislatia germana nu prevede obligativitatea înscrierii componentelor din ciocolata care au în amestec o pondere sub 5%.

Vom vedea ce surprize ne rezerva noul mileniu pentru ca începând cu 1 ianuarie 2000 se permite firmelor europene sa înlocuiasca untul de cacao din compozitia ciocolatei cu alte grasimi, fara a fi obligate sa înscrie acest lucru în lista de ingrediente (daca nu depasesc 5% din amestec).

În loc de concluzie

Citat dintr-un foarte serios manual german de aditivi alimentari:

Întrebare: Mai exista alimente fara aditivi?

Raspuns: Dar bine înteles! Chiar foarte multe!

Foarte multe alimente si materii prime alimentare se obtin si produc fara nici un fel de aditivi. De exemplu: legumele si fructele, orezul, apa minerala, laptele, ouale, mierea, carnea si berea germana.

Altfel spus: materii prime fara aditivi exista, produse finite însa...