MICROCLIMATUL SPAŢIILOR TEHNOLOGICE sI DE DEPOZITARE A PRO­DUSELOR ALIMENTARE

Pentru caracterizarea unui microclimat se determina temperatura, umiditatea, miscarea aerului, luminozitatea, compozitia chimica a ae­rului, pulberile, aeromicroflora etc.

3.1.1. Temperatura

Temperatura unui corp este definita ca fiind starea lui termica si capacitatea lui de a transmite caldura altor corpuri. Caldura reprezinta energia transferata de la un corp la altul printr-un proces termic cum ar fi radiatia, conductia sau convectia.

Temperatura aerului caracterizeaza gradul de încalzire al aces­tuia si capacitatea sa de a ceda caldura altor corpuri sau de a primi caldura.

Pentru caracterizarea gradului de încalzire al corpurilor, în afara de temperatura termodinamica (T), exprimata în Kelvin (K, care re­prezinta 1/273,16 din temperatura punctului triplu al apei), pe plan mondial se foloseste si temperatura Celsius (t), exprimata în grade Celsius (șC). Unitatea "grad Celsius" (șC) reprezinta a suta parte din intervalul de temperatura între punctul de topire al ghetii (0șC) si cel de fierbere al apei sub presiune normala (100șC). Gradul Celsius este egal ca marime cu unitatea Kelvin si se foloseste, în loc de Kel­vin, pentru a exprima temperatura pe scara Celsius.

Transformarea gradelor Celsius (șC) în Kelvini (K) se face dupa relatia:

K = șC + 273,16

În unele tari temperatura se mai exprima si în grade Fahrenheit (șF), care reprezinta 1/180 din intervalul de temperatura între punctul de topire al ghetii (notat cu 32șF) si cel de fierbere al apei sub presi­une normala (notat cu 212șF).

Transformarea gradelor Celsius în Fahrenheit si invers se face dupa relatia:

șC = 0,55 ∙ (șF - 32)

șF = 1,8 ∙ șC + 32

Temperatura aerului din spatiile tehnologice si de depozitare a pro­duselor alimentare se masoara cu termometre, care pot fi cu lichid, cu lama bimetalica si electrice.

Obtinerea si comercializarea unor produse alimentare de calitate si salubre presupune, pe lânga alti factori ai mediului ambiant, res­pectarea unor tempera­turi prescrise.

Exemple:

în sectiile de transare a carnii temperatura trebuie sa fie de ma­ximum 10-12șC (în functie de destinatia ulterioara a car­nii);

în spatiile de refrigerare carnea de bovine se pastreaza la tempe­raturi de -5 - (-2)șC;

în spatiile de congelare (c 11111d315l amere, tunele de congelare), în fun­ctie de destinatie, carnea trebuie sa aiba temperatura la os de  -12șC (cea pentru consum intern), respectiv -18șC (cea pentru export) etc.

În fabricile de conserve, respectiv semiconserve, evolutia tempe­raturii în timpul tratamentului termic se înregistreaza cu ajutorul ter­mografelor.

Prin sisteme de înregistrare independente si automate se înregis­treaza atât temperatura agentului termic (apa, abur), cât si cea din pro­dus.

Tratamentul termic aplicat în timpul procesarii unor produse alimentare (conserve, semiconserve) trebuie efectuat cu respectarea unor anumite legi de variatie a temperaturii, considerata optima din punct de vedere tehnologic. Pentru aceasta se utilizeaza un sistem de reglare automata a temperaturii, a carei schema principiala are urma­toarea forma:

C

Fig.1

Conform acesteia, senzorul de temperatura (S) "cuplat strâns" din punct de vedere termic cu produsul (P) supus tratamentului termic în cadrul procesului de prelucrare (Pr), furnizeaza un semnal (T₁) pro­portional cu temperatura acestuia. Acest semnal este prelucrat de adaptorul (A), care furnizeaza un semnal unificat (de tensiune sau cu­rent) (Tr) adecvat prelucrarii ulterioare. În elementul de comparare (EC) semnalul proportional cu temperatura realizata este comparat cu cel aferent temperaturii prescrise, corespunzatoare legii de variatie do­rite.

În functie de rezultatul compararii: Xa = Tp - Tr, regulatorul (R) va comanda elementului de executie (E), astfel ca acesta sa determine evolutia temperaturii produsului (P) conform celor implementate în elementul de prescriere (E.P.), în sensul realizarii conditiei Tr = Tp.

Evolutia temperaturii realizate (Tr) este înregistrata de dispoziti­vul de înregistrare (D.Î.).

În cazul solutiilor actuale functiile E.P, E.C si D.Î sunt preluate de calculatorul (C), care conduce procesul.

3.1.2. Umiditatea

Prin umiditatea aerului se întelege continutul aerului în vapori de apa. Vaporii de apa din atmosfera provin din apa de la suprafata te­restra (oceane, mari, lacuri, ape curgatoare, ape din sol) ajunsa prin evaporare, la care se adauga cea provenita din respiratia si transpiratia plantelor, animalelor si oamenilor, ca si cea rezultata din arderea com­bustibililor si din sursele industriale. Evaporarea are loc la orice tem­peratura, dar intensitatea ei creste proportional cu ridicarea temperatu­rii. Curentii de aer favorizeaza procesul de evaporare si dispersia va­porilor în atmosfera. Dispersia vaporilor se realizeaza însa si în ab­senta curentilor de aer, datorita densitatii mai reduse a vaporilor (Decun, 1997).

Umiditatea aerului se apreciaza prin urmatoarele marimi higrome­trice:

Tensiunea vaporilor de apa reprezinta presiunea sau forta elas­tica exercitata de vapori la un moment dat în atmosfera. Se masoara în mm coloana de mercur (mmHg). Pentru o anumita temperatura, tensi­unea vaporilor de apa poate sa creasca pâna la o anumita valoare ma­xima (numita tensiune maxima), care corespunde saturatiei. Acest mod de exprimare a umiditatii aerului, prin tensiunea partiala a vapo­rilor de apa, este folosit curent în meteorologie si fizica atmosferei.

Umiditatea absoluta a aerului (A) reprezinta masa vaporilor de apa, exprimata în grame, care se gasesc într-un metru cub de aer (g/m³). Deoarece se raporteaza la unitatea de volum se mai poate numi si densitatea vaporilor de apa.

Umiditatea maxima (M) reprezinta cantitatea maxima de vapori, exprimata în grame, ce poate exista într-un metru cub de aer, la o anumita temperatura, fara ca vaporii sa condenseze (starea de satura­tie). Este direct proportionala cu temperatura, fiind constanta pentru o anumita temperatura, si se gaseste redata în tabele.

Umiditatea relativa (R) reprezinta raportul procentual între umidi­tatea absoluta (A) si umiditatea maxima (M), corespunzatoare aerului din acel moment.

Umiditatea relativa a aerului este marimea higrometrica cel mai mult folosita în igiena mediului, deoarece ofera o imagine mai suges­tiva a gradului de saturatie al aerului cu vapori.

Deficitul de saturatie (D) este diferenta dintre umiditatea ma­xima (M) si umiditatea absoluta a aerului (A).

D = M - A (g/m³)

Punctul de roua este temperatura la care trebuie racit aerul, sub presiune constanta, pentru ca vaporii ce-i contine sa atinga nivelul de saturatie. Scaderea temperaturii sub acest nivel determina condensarea vaporilor în exces sub forma de picaturi.

În aprecierea, din punct de vedere igienic, a umiditatii din spati­ile de procesare si depozitare a produselor alimentare, cea mai utili­zata marime higrometrica este umiditatea relativa.

Umiditatea relativa a aerului poate fi urmarita cu ajutorul higro­metrelor si a psihrometrelor, iar înregistrarea variatiilor umiditatii re­lative a aerului se face cu higrografe sau termohigrografe.

Ca si în cazul temperaturii, calitatea si salubritatea produselor ali­mentare (materie prima sau produse finite) depinde de umiditatea relativa a aerului din spatiile de depozitare si pastrare.

Exemple:

pe timpul depozitarii carnii, în stare refrigerata, pentru a evita pierderile în greutate si dezvoltarea microbiana se va urmari realizarea unei U.R = 85%;

pentru preparatele din carne, conditiile de depozitare impun realizarea unei U.R = 75-80%.

3.1.3. Miscarea aerului

Repartitia neuniforma a temperaturii si presiunii genereaza misca­rea aerului, care poate fi perceptibila (vânt) si imperceptibila (curenti de aer).

Miscarea aerului se caracterizeaza prin directie si viteza.

Directia curentilor de aer se poate evidentia cu ajutorul tubusoa­relor fumigene sau cu aparate de fumigare. Acestea emana un fum colorat, netoxic care urmeaza directia curentilor de aer.

Viteza curentilor de aer reprezinta directia parcursa de masa de aer în unitatea de timp. Aceasta se exprima în m/s sau km/h. Viteza curentilor de aer, în functie de intensitate, se determina cu anemome­tre, velometre, catatermometre si termoanemometre.

În industria alimentara, viteza curentilor de aer ce trebuie asigu­rata este în functie de destinatia spatiilor.

Exemple:

în abatoare circulatia aerului trebuie sa fie de 6 volume/ora;

în spatiile de refrigerare, viteza curentilor de aer trebuie sa înre­gistreze valori de 1-3 m/s;

în spatiile de congelare miscarea aerului este în functie de ti­pul de congelare: în cazul congelarii carnii cu refrigerare prealabila, viteza curentilor de aer este de 2-3 m/s; în cazul congelarii lente, viteza curentilor de aer este cea naturala, iar în cazul congelarii rapide, aceasta este de 3-5 m/s.

3.1.4. Conditionarea aerului în industria alimentara

Prin conditionarea aerului se asigura tratarea aerului din spatiile tehnologice sau de uz social în vederea realizarii si men­tinerii unei stari cu un regim bine determinat de temperatura, umiditate, miscare si puritate, independent de conditiile meteo­rologice exterioare (Porneala, 1998). Se aplica la spatiile din in­dustria agroalimentara, în care deru­larea procesului tehnologic impune anumite conditii de temperatura, umiditate si viteza a cu­rentilor de aer.

O instalatie de conditionare a aerului cuprinde urmatoarele ele­mente: o priza de aer proaspat, bateria de conditionare, venti­latoare de aer, o retea de canale pentru distributia aerului proas­pat (cu guri de re­fulare), o retea de canale pentru evacuarea ae­rului din incinta (cu guri de absorbtie), aparate de masura, control si automatizare.

Priza de aer proaspat se amplaseaza într-o zona cu aer cu­rat, la o înaltime care permite evitarea aspirarii impuritatilor sau acoperirii ei cu zapada. Deschiderile pentru aer proaspat sunt echipate cu jaluzele pentru a împiedica patrunderea precipitatiilor atmosferice.

Bateria de conditionare cuprinde camera de amestec, bate­rii de preîncalzire si de reîncalzire a aerului, baterii de racire a ae­rului, in­stalatie frigorifica, camera de umidificare, separatoare de picaturi si filtre de aer. Aceasta componenta nu este obligatorie, pe piata fiind diverse constructii ale bateriilor de conditionare.

Ventilatoarele de aer sunt ventilatoare centrifuge sau axi­ale, care pot fi înglobate în bateria de conditionare sau pot fi se­parate de aceasta.

Retelele de conducte pentru distributia si evacuarea aerului cu­prind canalele de distributie, piesele de racord si gurile de re­fulare, respectiv absorbtie, prevazute cu jaluzele (clape de re­glare).

Aparatele de masura si control asigura urmarirea princi­palilor parametri ai aerului (temperatura, umiditatea si presiu­nea) si mentine­rea acestora în limite impuse de conditiile locale.

Se folosesc diferite tipuri de instalatii de conditionare a ae­rului:

instalatii de tip deschis fara sau cu utilizarea caldurii de la ae­rul evacuat;

instalatii cu recircularea si preîncalzirea aerului proas­pat sau a amestecului de aer.

Ca tipuri de aparate de aer conditionat amintim:

aparate de fereastra (monobloc);

aparate de tip Split, formate dintr-o unitate interioara si una ex­terioara;

aparate de tip Dublu-Split, formate dintr-o unitate exte­rioara si doua unitati interioare;

aparate de tip Multi-Split, formate dintr-o unitate exte­rioara si mai multe unitati interioare.

Descrierea structurii acestor tipuri de aparate face obiectul disci­plinei de aparate în industria alimentara.

3.1.5. Luminozitatea

Luminozitatea suprafetei terestre si a constructiilor se apreci­aza sub raportul intensitatii, uniformitatii si a duratei. Iluminarea poate fi naturala sau artificiala.

Iluminarea naturala este data de radiatia solara directa si de cea reflectata.

Radiatia solara directa asigura iluminarea directa a su­prafetelor terestre si partial a constructiilor, în zilele senine. Ra­diatia solara care ajunge în interiorul constructiilor, datorita tre­cerii prin sticla ferestre­lor, are o compozitie spectrala modificata. Sticla permite trecerea radi­atiilor infrarosii si a celor luminoase, retinând pe cele ultraviolete în proportie de pâna la 99%.

Radiatia solara reflectata asigura iluminarea difuza care se dis­tribuie mai omogen în interiorul constructiilor.

Gradul de iluminare naturala a suprafetelor terestre este depen­dent de: pozitia geografica a localitatii, anotimp, nebulozi­tate si de momentul din cursul zilei luat în considerare. Ilumina­rea naturala a constructiilor depinde de: iluminarea naturala a su­prafetei terestre din zona de amplasare; numarul, dimensiunea si forma ferestrei; orienta­rea constructiei fata de punctele cardinale; înaltimea parapetului; albedoul suprafetelor, grosimea si calitatea sticlei etc. (Decun si col., 1991).

Albedoul (A) este dat de raportul procentual dintre fluxul ra­dia­tiei reflectate (R) si fluxul radiatiei totale (Q), incidenta pe o anumita suprafata (Decun, 1997).

Nivelul de iluminare naturala se poate aprecia prin: luxmetrie, coeficientul de iluminare naturala si indicele de ilu­minare naturala.

Prin luxmetrie se întelege masurarea nivelului de ilumi­nare cu ajutorul luxmetrelor si exprimarea iluminarii în lucsi. Luxmetrele sunt aparate a caror functionare se bazeaza pe pro­prietatea unor materiale de a converti energia luminoasa în ener­gie electrica.

Coeficientul de iluminare naturala (C.I.N.) este raportul pro­centual dintre iluminarea unui punct din incinta unei încaperi expri­mata în lucsi si iluminarea difuza a întregii bolte ceresti, masurata pe o suprafata orizontala. Coeficientul de iluminare naturala numit factor de lumina a zilei se exprima prin relatia:

C.I.N. (%) =

Pentru stabilirea coeficientului de iluminare naturala cele doua masuratori trebuie facute simultan cu doua luxmetre identice si doi operatori. În practica curenta cele doua masuratori se fac de un ope­rator care va trebui sa observe eventualele variatii ale luminii exte­rioare ce pot aparea ca urmare a deplasarii formatiunilor noroase.

Indicele de iluminare naturala (i) este raportul dintre suprafata vitrala destinata iluminarii si suprafata pardoselii, exprimata sub forma de fractie:

Pentru spatiile tehnologice de procesare trebuie asigurata o lu­minozitate de 220 lucsi/m², iar la locul de examinare a materiei prime, produse intermediare si produse finite este necesara asigurarea unei luminozitati de 550 lucsi/m².

3.1.6. Compozitia chimica a aerului

În mod natural, principalele gaze care intra permanent în com­po­zitia aerului sunt:

azotul - 78,08%;

oxigenul - 20,95%;

argonul - 0,93%;

dioxidul de carbon - 0,03%;

heliul, neonul, kriptonul, hidrogenul, xenonul, radonul si ozo­nul - 0,01%.

În mod secundar, în urma diferitelor activitati umane mai mult sau mai putin poluante, în aerul atmosferic se degaja numeroase gaze cu efect nociv asupra vietuitoarelor dintre care amintim: amoniacul, dioxidul de sulf, hidrogenul sulfurat etc.

Azotul are rol de a dilua oxigenul pur si de a-i anula astfel efectul nociv. Administrat în cantitati mari are efect sedativ, iar inhalat sub presiune determina tulburari ale sistemului nervos (amnezii, halucina­tii). Cresterea presiunii atmosferice determina solvarea unei cantitati mai mari de azot în sânge, cu depozitarea acestuia în tesuturile bogate în lipide (tesutul adipos si nervos) si aparitia narcozei hiperbarice.

Oxigenul este elementul indispensabil vietii. Datorita echilibrului între consumul de oxigen pentru respiratie si procesele oxidative din natura si eliminarea sa prin fotosinteza plantelor, variatia în natura a acestuia nu depaseste 0,5%.

În organismele superioare oxigenul patrunde (în timpul inspira­tiei) în pulmon. Aerul expirat contine cu pâna la 6% mai putin oxigen decât cel inspirat. Oxigenul patruns în sânge se combina cu hemoglo­bina formând oxihemoglobina.

Viata este posibila la concentratii ale oxigenului de 11-12%. Sunt tolerate si concentratii de pâna la 16%. La concentratii ale oxige­nului sub 10% se produc perturbari grave, iar la concentratii de 7% se produce moartea prin asfixie.

Oxigenarea insuficienta a sângelui, ca urmare a scaderii presiunii atmosferice (si implicit a scaderii presiunii partiale a oxigenului), de­termina sindromul de "rau de altitudine".

Dioxidul de carbon este un gaz incolor, fara miros si mai greu decât aerul. Concentratia acestuia variaza în functie de:

anotimp;

ponderea si felul padurilor si a altor forme de vegetatie;

gradul de industrializare;

prezenta emanatiilor vulcanice si marine;

intensitatea circulatiei aerului etc.

Sursele de dioxid de carbon în natura sunt aerul expirat de vietu­itoare, eructatiile rumegatoarelor, emanatiile vulcanice si marine, pro­cesele de degradare a substantelor organice, degajarile din zonele ter­male si de la diferite industrii, în special în urma arderii combustibili­lor folositi etc. (Teusdea, 1996).

Concentratia în natura este în continua crestere: daca în 1860 era de ppm, în 1995 a fost de 346 ppm. Cresterea concentratiei de di-oxid de carbon, daca nu se vor lua urgent masuri globale de reducere a acestuia, va produce modificari drastice ale climei, prin cresterea tem­peraturii, ca urmare a efectului de sera.

Din punct de vedere igienic, dioxidul de carbon reprezinta un in­dicator de apreciere a calitatii mediului si microclimatului.

Conform O.M.S., în prezent, dioxidul de carbon este considerat unul dintre principalii poluanti atmosferici.

Ozonul reprezinta o stare alotropica a oxigenului. Se formeaza prin unirea atomilor de oxigen la molecula acestuia, sub actiunea radi­atiilor cosmice, ultraviolete solare sau a fenomenelor electrice din at­mosfera. Acesta este un produs instabil care elibereaza oxigenul ato­mic, cu efect antibactericid. Se formeaza în straturile superioare ale atmosferei. Cea mai mare cantitate de ozon se gaseste la altitudinea de 22 km (Draghici, 1982), de unde prin miscarea aerului, coboara spre paturile inferioare. Este prezent în cantitati mici, în special la munte, deasupra câmpiilor, marilor si oceanelor. În atmosfera poluata cu pulberi, cantitatea de ozon se reduce pâna la disparitie.

Reducerea drastica a nivelului de ozon în atmosfera, duce la apa­ritia unor "gauri" (în stratul de ozon), care va conduce la cresterea cantitatii de raze ultraviolete ce ajung la nivelul solului, cu consecinte grave asupra plantelor, animalelor si omului.

În reducerea stratului de ozon este implicata si poluarea cu unele

substante chimice, dintre care amintim clorofluorocarburile, oxidul de azot etc.

Consecintele diminuarii ozonului în atmosfera constituie motiv de îngrijorare la nivel planetar. Pentru protejarea stratului de ozon, un prim pas s-a facut prin încheierea, în 1985, a Conventiei de la Viena; apoi în la Geneva s-a recunoscut de reprezentantii guvernelor a de state gravitatea consecintelor reducerii stratului de ozon. În ca rezultat al reuniunilor de la Viena si Geneva, de state au semnat Acordul de la Montreal prin care s-au angajat în protejarea stratului de ozon prin reducerea poluarii la nivel mondial.

Pulberile din aerul atmosferic

În afara componentelor gazoase, aerul contine numeroase parti­cule solide sau lichide, de origini si dimensiuni diferite.

Particulele solide din aer formeaza pulberile ("praful atmosfe­ric"). În compozitia normala a aerului, praful apare ca factor de polu-are. Particulele cu dimensiuni de pâna la 100 μm, formeaza în aer un sistem aerodispersat, iar cele cu dimensiuni de peste μm se depun repede.

Pulberile din atmosfera sunt de origine telurica, vulcanica si cosmica. Cele de origine telurica sunt cele mai importante. Marimea acestora este dependenta de natura solului, abundenta vegetatiei si anotimp.

Cantitatea de pulberi din atmosfera este direct proportionala cu dezvoltarea economica si demografica a zonei respective.

Dupa compozitia chimica, pulberile din atmosfera pot fi de na­tura anorganica (cca 70%) sau organica (cca 30%).

Pulberile anorganice sunt formate din diferiti compusi din sol, materii prime pentru diferite industrii, produsi de ardere (cenusa, fum) si unele produse industriale finite (ciment, var etc.).

Pulberile organice sunt reprezentate de granule de polen, fragmente de resturi vegetale, productii cutanate, spori de ciuperci si substante organice sintetice. Acestea pot constitui suporturi pentru di­ferite microorganisme (bacterii, virusuri, spori si micelii de ciuperci).

Dupa Gibbs, citat de Teusdea 1996 pulberile se clasifica în pra­ful propriu-zis, norii sau ceata si fumul.

Praful propriu-zis cuprinde particule cu dimensiuni de peste 10μm, care în aerul fara curenti sedimenteaza. Nu difuzeaza în aer si este retinut de caile respiratorii anterioare.

Norii sau ceata sunt formati din particule cu dimensiuni între 0,10-10 μm, care sedimenteaza cu viteza uniforma. Au capacitate re­dusa de a difuza în aer si patrund pâna la nivelul alveolelor pulmo­nare, fiind retinute în majoritate în zona traheobronsica.

Fumul este constituit din particule cu dimensiuni cuprinse între 0,01-0,1 μm. Particulele care constituie fumul nu sedimenteaza si au o mare putere de a difuza în aer. Patrund în aparatul respirator pâna la nivelul alveolelor, de unde sunt eliminate în mare parte prin expecto­ratie.

Cantitatea de pulberi din aer se masoara în mg/m³ aer sau numar de particule/cm³ aer pentru pulberile în suspensie si în g/m²/30 zile pentru cele care sedimenteaza.

Implicatiile pulberilor în salubritatea produselor alimentare im­pun luarea unor masuri dintre care amintim: plantarea unor perdele vegetale de protectie în jurul întreprinderilor, cultivarea terenurilor cu plante perene, echiparea cu filtre a sistemelor de ventilatie, mentinerea unei stari igienice corespunzatoare etc.

Aeromicroflora

Desi nu ofera conditii pentru dezvoltare, aerul contine nume­roase microorganisme. Acestea sunt reprezentate de bacterii, actino­micete, ciuperci, microorganisme, rikettsii si virusuri. Microflora ae­rului este de origine umana, animala si terestra. Oamenii si animalele elimina microorganisme atât pe cale respiratorie, cât si prin secretii si dejectii, care, în urma uscarii, devin sursa de praf care, în majoritate, contin germeni. Aceste microorganisme pot fi saprofite, patogene si conditionat patogene. Germenii patogeni si conditionat patogeni pot provoca afectiuni specifice, caz în care, aerul constituie una din caile de transmitere a acestora.

Solul contine un numar mare de microorganisme, dintre care unele sunt proprii, iar altele provin din dejectiile, secretiile si excretiile animalelor si oamenilor. De pe sol, microorganismele pot fi antrenate, odata cu particulele de praf, de curentii de aer si transportate, în fun­ctie de conditiile atmosferice la distante variabile.

Microorganismele din natura au rol important în procesele de biodegradare a unor substante.

Microorganismele care constituie aeromicroflora nu se gasesc sub forma de corpi microbieni izolati, ci în general, sunt înglobate sau aderente la particulele de praf sau vaporii de apa. În aer se gasesc sub trei forme: picaturi de secretie, nuclee de picaturi si praf bacterian.

Picaturile de secretie sunt de origine nazala, buco-faringiana sau bronsica. Se produc prin tuse, stranut, vorbit, fiind proiectate pâna la distanta de câtiva metri. Majoritatea particulelor de secretie au dimen­siuni mari, în jur de 100 μm, desi alaturi de acestea se gasesc si pica­turi cu diametru de μm (Decun,

Datorita energiei cinetice imprimata în timpul expulzarii, acestea pot fi proiectate pâna la 5 m. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de "ploaia lui Flűgge", dupa numele celui care a descris, pentru prima data, rolul acestora în transmiterea unor boli infectioase.

Nucleele de picaturi se elimina concomitent cu picaturile de se­cretie, au dimensiuni de 1-3 μm. Datorita masei reduse si energiei ci­netice foarte mici, dispersia se face pe distante mult mai mici (Draghici, Înainte de sedimentare, acestea pot pierde apa, de-venind mai mici. Aceasta duce la cresterea stabilitatii în atmosfera.

Praful microbian este constituit din particule de pulberi pe care adera microorganismele de origine animala si umana. Aceasta este cea mai obisnuita forma de existenta a microorganismelor în aer. Acesti germeni pot sa provina din picaturile de secretie sau nucleele de pica­turi care se depun pe diferite suprafete sau din dejectii, secretii si ex­cretii patologice (jetaje, puroi, scurgeri din plagi etc.), care prin uscare se transforma în pulberi.

În aerul atmosferic persistenta germenilor este limitata datorita absentei substratului nutritiv, a deshidratarii lor sub actiunea caldurii, a razelor ultraviolete si a denaturarii unor sisteme enzimatice, care in­tervin în procesul respirator (Teusdea, 1996).

Pentru aprecierea aeromicroflorei, se fac determinari cantitative, care urmaresc stabilirea numarului de germeni la un metru cub de aer si examene calitative, pentru încadrarea taxonomica si evidentierea în­susirilor de patogenitate (Decun si col., 1991).

În mod obisnuit, examenul igienico-sanitar al aerului nu urma­reste prezenta unui germen patogen în aer, ci masura în care aerul este încarcat cu microorganisme. Cei mai importanti indicatori microbio­logici de contaminare a aerului sunt:

a). Numarul total de germeni mezofili aerobi (N.T.G.M.A.). Acestia se dezvolta la 37°C si dau indicatii generale asupra conditiilor de igiena. Prezinta dezavantajul ca temperatura de 37°C permite dez­voltarea, pe lânga germenii mezofili si a celor psihrofili, într-o pro­portie însemnata. Cu toate acestea, datorita usurintei de cultivare, acest indicator este des utilizat.

b). Stafilococii. Provin din secretiile aparatului respirator, din dejectii si de pe piele. Datorita rezistentei crescute se gasesc constant în aer. Semnificatia acestora este apropiata de cea a N.T.G.M.A., cu mentiunea ca indica mai precis originea animala si umana a contami­narii aerului.

c). Streptococii hemolitici. Constituie un indicator de contami­nare a aerului cu flora nasofaringiana si bucala.

d). Germenii coliformi. Prezenta germenilor din acest grup în aer semnifica un grad ridicat de insalubrizare a mediului si o marire a ris­cului de transmitere pe aceasta cale a germenilor patogeni care, în mod obisnuit, se elimina prin dejectii.

Pe plan international, pâna în prezent, nu au fost stabilite stan-darde, unanim acceptate, pentru microflora din aerul atmosferic.