Alexander
Fleming s-a nascut pe 6 august 1881 in satul scotian Lochfield. Parintii lui,
Grace Morton si Hugh Fleming erau agricultori si nu erau oameni instariti Tatal
lui Alexander a murit când acesta avea sapte ani, astfel ca,
dupa absolvirea scolii elementare, în 1885, el s-a dus la Londra, ca
sa locuiasca cu fratii sai. Acolo a urmat cursurile
scolii Politehnice din Regent Street timp de doi ani, remarcându-se prin
rezultate excelente la învatatura.
A lucrat o vreme ca functionar, iar în 1900 s-a înrolat în Regimentul de Puscasi Voluntari Scotieni din Londra, pentru a lupta în razboiul contra burilor. De# 11211g67l 1;i nu a fost trimis în strainatate, el a activat multa vreme în acel regiment.
La 20 de ani, dupa ce a primit o mica mostenire, s-a înscris la scoala Medicala St. Mary's din Paddington, în 1901, fiind apreciat ca un student bun. În 1906 se califica pentru un curs cu frecventa redusa. Doi ani mai târziu îsi ia cu brio examenele de licenta atât în medicina, cât si în biologie. A câstigat si o medalie de aur cu o lucrare intitulata "Diagnosticul infectiilor bacteriene acute"
În 1909 a
obtinut specializarea în chirurgie , primind diploma de medic chirurg
specialist.
Dar Fleming a renuntat la practica
medicala în favoarea unei cariere în cercetare, fiind influentat în
acest sens de Almroth Wright, un bine cunoscut profesor de patologie de la
spitalul St. Mary's.
Sub indrumarea acestui profesor, Alexander Fleming efectueaza cercetari asupra leprei si ciumei, si a altor boli, dar, din lipsa voluntarilor pe care sa experimenteze, testeaza vaccinurile pe el si pe familia sa .
Curând, Fleming avea sa câstige respectul colegilor pentru îndemnarea si bunul lui simt. Din aceeasi perioada dateaza si o lucrare exemplara despre boli ca acneea sau sifilisul.
Înainte ca medicamentele sa fie testate organizat, în clinici, Fleming obisnuia sa le experimenteze pe el însusi, producând vaccinuri ori de câte ori în familia sa aparea vreun semn de boala.
Observand modul in care ranile soldatilor din primul razboi mondial sunt pansate, Fleming constata ca mijloacele folosite atunci pentru dezinfectarea si curatirea ranilor provoaca adesea urmari mult mai grave.Analizand problema impreuna cu profesorul Wright, cei doi specialisti ajung la concluzia ca aceste mijloace reduc capacitatea naturala de aparare a organismului. Trebuia sa gaseasca un dezinfectant care sa nu slabeasca sistemul imunitar al pacientului.
În timpul primului razboi
mondial, Fleming a studiat antisepticele. Pe când se afla încartiruit în
Franta, el a demonstrat ca tetanosul si gangrena, provocate de
obicei de rani, se datorau unor microorganisme aflate pe terenurile
agricole devenite câmpuri de batalie. Împreuna cu Wright, el a
demonstrat ca antisepticele obisnuite la acea vreme nu puteau sa
patrunda în tesutul profund al ranii si, de fapt, ele
reduceau reactia antibacteriana din sânge.
Tot el a elaborat tehnici de
combatere a infectiei. In timpul razboiului, munca lui nu s-a bucurat
de atentia cuvenita, dar treptat avea sa influenteze
adoptarea procedurilor standard de dezinfectare si tratament. Fleming a
fost impresionat de distrugerile si suferintele umane provocate de razboi,
cu atât mai mult cu cât consecintele infectiilor ar fi fost în
principiu usor de prevenit.
Fleming si-a facut
marile descoperiri în anii '20. In 1921, examinând propriile secretii
nazale rezultate dintr-un guturai, a descoperit lizozima, o enzima care
distruge bacteriile, mai întâi în mucusul nazal, apoi într-o mare varietate de
fluide organice si în alte substante. Desi era cea mai
importanta descoperire a sa pâna la acea data, Fleming nu a
reusit sa izoleze substanta. Aceasta a reprezentat o
nesansa, pentru ca multi alti cercetatori au
renuntat s-o mai studieze. Lizozima prezenta o mare importanta
deoarece nu distrugea tesutul viu. Dar acest lucru a ramas
nelamurit ani în sir. Fleming si-a publicat însa
descoperirea, iar în cele din urma s-a obtinut si lizozima
purificata.
In anul
1928, Fleming a inceput din nou sa studieze bacteriile si a continuat lucrarile
incepute anterior. În septembrie , el a facut una din cele mai însemnate
observatii din medicina occidentala. Lucra cu stafilococul prezent în
abcese, furunculoze si multe alte tipuri de infectii.
Soarta a vrut ca, in acelasi an, omul de stiinta sa plece in vacanta, lasand in laboratorul sau o lamela normala Petri cu o tulpina de bacterie cultivata pe ea, care provoca, printre altele, abcese. Cand s-a intors, lamela era acoperita de mucegai iar toate bacteriile disparusera. Acest mucegai era Penicillium Notatum.
În general, nu afecta celulele sângelui, dar omora bacteriile mai rapid decât acidul carbonic. Totusi, Fleming nu a recunoscut imediat importanta terapeutica atunci când a descris "efectul de penicilina" si si-a publicat primele rezultate în 1929. Lucrarea lui avea sa stârneasca prea putin interes în urmatorii ani. Într-adevar, rezultate similare cu privire la efectul mucegaiurilor asupra bacteriilor se pot gasi în literatura medicala începând cu anii 1870.
Eforturi majore în directia dezvoltarii penicilinei ca medicament aveau sa fie depuse în perioada celui de-al doilea razboi mondial de catre Howard Walter Florey si Ernst Boris Chain. Din anul 1938, Florey si Chain au început sa testeze penicilina în cadrul unui experiment de anvergura având ca scop gasirea unor agenti antibacterieni naturali.
În 1939, era deja evident ca penicilina are un mare potential în aceasta directie. În urmatorii doi ani, ea a fost testata, primele teste clinice încheindu-se la mijlocul lui 1941.
Astfel, in mai 1940, pentru a testa penicilina, opt cobai au fost inoculati cu o doza letala de streptococi, iar apoi patru dintre acestia au fost injectati cu penicilina. In ziua urmatoare, cobaii carora li se daduse doar doza de streptococi au murit, iar cei patru carora li se daduse si penicilina erau sanatosi. Astfel, Howard Florey, Ernst Chain, si Norman Heatley, au avut succes.
Ei au produs suficient antibiotic pentru a-l testa, prin izolarea ingredientului activ din ceea ce Fleming numise " mucegai
Cu zece ani in
urma, Fleming descoperise ca penicilina e greu de produs, e foarte instabila si
nu are efect asupra anumitori bacterii (de exemplu holera, ciuma bubonica).
Cand Fleming a descoperit ca penicilina nu va avea efecte asupra animalelor
daca este administrata pe cale bucala, interesul sau cu privire la acest
subiect s-a estompat. Cei trei oameni de stiinta de la Oxford mentionati mai
sus au reinviat munca sa.
In 1941, a fost efectuata prima injectie cu penicilina pe un subiect de testare uman, de catre Ernst Chain si Howard Walter Florey, care au creat acest antibiotic. Pacientul, Albert Alexander, de 43 de ani, un politist din Oxford, se zgariase pe fata in urma contactului cu o tufa de trandafiri. Atunci cand zgarieturile s-au infectat, s-au produs infectarea sangelui si numeroase abcese. Deoarece avea dureri mari, se simtea slabit si bolnav, a acceptat cu bucurie sa fie tratat cu noul medicament.
Potrivit medicului curant, rezultatul a fost ca in patru zile, a existat o imbunatatire izbitoare, pacientul se simtea mult mai bine, abcesurile s-au retras in mod evident. Datorita faptului ca stocul de penicilina disponibil era limitat, tratamentul a fost oprit, infectia a revenit, iar pacientul a murit patru saptamani mai tarziu.
|
Florey, Chain si Fleming au primit Premiul Nobel pentru medicina, pentru descoperirea penicilinei, în anul 1945 |
Alexander Fleming a fost foarte apreciat in Anglia pana la sfarsitul vietii pentru descoperirea sa. In anul 1944, lui Fleming i s-a acordat distinctia de Sir, iar un an mai tarziu a devenit membru al Royal British Society.
Fleming a ramas o celebritate pâna în ultima clipa a vietii. Constient de marea diferenta dintre realizarile sale si idolatrizarea venita din partea semenilor sai a alcatuit un album cu taieturi din ziare pe care 1-a intitulat "Mitul Fleming". Acest om chipes, bun la suflet, fara mari pretentii de la viata, se pare ca, potrivit afirmatiilor unui coleg, ar fi spus într-o zi "ca nu a meritat Premiul Nobel
A fost casatorit de doua ori, avand un fiu cu prima sotie, Sarah McElroy. Cea de-a doua sotie, Amalia Voureka Coutsouris, era originara din Grecia si avea profesia de bacteriolog.
Fleming a murit la 11 martie 1955, in urma unei puternice raceli, refuzind ajutorul medical specializat. Febra ridicata si slabirea organismului au provocat decesul sau. A fost ingropat alaturi de lordul Nelson, la catedrala St. Paul's.
Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org
Alexander Fleming
Si
Penicilina
Student : Costea Ramona -Gabriela
Grupa III - MG V
|
