ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
Antonio Lucio Vivaldi
Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seama reprezentant al barocului muzical venetian. S-a nascut la Venetia la 4 martie , în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi si Camilla Calicchio. A murit la Viena la 28 iulie , ca urmare a unei îmbolnaviri subite (inflamatie interna) si a fost înmormântat în cimitirul spitalului.
Îmbratisând de timpuriu calea preotiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit si Il Prete Rosso (Preotul Rosu), datorita culorii parului sau (mostenire probabil genetica). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care exista referinte documentare certe, a ajuns la Venetia în prima jumatate a anului . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor si murise la Brescia, probabil în sau . Bunica Margherita, parasise acest oras fie cu putin înainte, fie dupa moartea sotului sau si era insotita de cei doi fii ai lor, Agostino ([n vârsta de 21 de ani) si Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urma avea sa devina în , tatal compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahala la 15 ani si a fost hirotonisit preot la 25.
Atins de o maladie cronica despre care se presupune ca era astm, Il Prete Rosso s-a îndepartat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din , iar din acel moment a putut sa se consacre compozitiei si învatamântului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioara la Ospedale della Pietŕ (asezamânt rezervat orfanelor si copilelor ilegitime ale orasului), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între si ), Vivaldi avea sa ramâna fidel acestei functii pâna în .
Antonio Vivaldi - Portret de François Morellon La Cave (1723)
Totusi, a început sa calatoreasca d 15215v217p in ce în ce mai mult ca virtuoz si compozitor la Roma, în si , unde a cântat în fata Papei; probabil la Dresda si în Darmstadt; cu siguranta la Amsterdam, unde a fost publicata cea mai importanta parte a creatiei sale; la Florenta, Praga si la Viena, unde a murit, uitat de prieteni si de rude. La Ospedale della Pietŕ, avea sa înfiinteze o orchestra de fete (devenita celebra în întreaga Europa) si sa compuna intens pentru concertele publice pe care asezamântul le oferea duminica.
Acestor ocupatii, deja solicitante pentru un om care se plângea fara încetare de sanatatea sa oscilanta, din 1713 li s-a adaugat o debordanta activitate de impresar si de compozitor de opere, domenii în care a capatat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalitati tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, ). Se pare ca de-a lungul întregii vieti, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de buna voie, chiar scandalos (dusmanii lui aveau cum sa raspândeasca bârfe, mai ales în legatura cu atractia lui afisata fata de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele fata de o mezzo-soprana pe nume Anna Girň, fiica a unui peruchier francez numit Giraud si pentru care a scris un numar mare de pagini vocale).
Consacrarea în toate genurile muzicale avea sa-i confere compozitorului o glorie internationala incontestabila fara precedent în istoria muzicii. Multi calatori care treceau prin Venetia cautau sa-l vada si sa-l asculte pe "Preotul rosu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses si pâna la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Exista numeroase si pretioase marturii asupra ceea ce reprezenta viata muzicala venetiana si asupra efectului electrizant al interpretarii si creatiilor lui Vivaldi.
Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:
Culegeri tiparite si copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europa pâna în jurul anului si se stie ca, începând din , Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrari un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare numar dintre ele (cea mai cunoscuta si mai interesanta dintre aceste transcriptii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fara sa fi intentionat, supravietuirea lucrarilor modelului sau.
Importanta creatiei lui instrumentale, simbolizata ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a stiut sa respinga structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurta (între opt si zece) a concertului cu solist în doar trei parti simetrice (repede-lent-repede). Solist el însusi, Vivaldi, practica cu mare naturalete aceasta forma concertanta, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-si face aparitia.
Înzestrat cu un auz exceptional, virtuoz curajos care improviza cu placere si dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi si-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinatii ritmice si armonice si a unor îmbinari imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-si face un loc în orchestra, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fara a uita oboiul si nici flautul, pe care le trateaza întotdeauna într-o maniera foarte personala, si chiar alte instrumente înca mai marginale, ca mandolina sau orga. Din practicile de la San Marco, a mostenit atractia pentru a face sa dialogheze mai multe "coruri" de instrumente.
Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare stralucire genului numit concerto, în perioada barocului. De altfel, o analiza în grila concerto a întregii creatii vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant care traverseaza de la un capat la altul nu numai creatia sa instrumentala, dar si cea de scena sau religioasa.
Dezvoltându-se la fel ca si sonata, în tipurile da chiesa si da camera, concertul baroc italian a fost alcatuit la început ca o suita din cinci parti, apoi s-a redus la trei-patru, dupa care, la începutul sec. al XVIII-lea, s-a stabilizat la trei parti, având ca model tiparul uverturii italiene. Partea întâi si a treia, vor fi miscari repezi sau moderate, cuprinzând o serie de expozitii, fie complete, fie partiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre expozitii duble sau în stil fugat), în tonalitati diferite, legate între ele prin divertismente, iar uneori partea a treia este compusa în forma de rondo. Partea din mijloc va fi, dimpotriva, lenta, de forma binara, cu o încarcatura emotionala pronuntata, fiind în unele cazuri înlocuita de un dans precum ciaccona sau sarabanda.
Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine înca o cucerire: aparitia cadentei înainte de coda, care da posibilitate solistului sa-si puna în valoare calitatile sale tehnico-expresive. Nu întotdeauna aceasta cadenta era scrisa, ci se lasa un punct de orga care marca locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozitatii sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaste o dezvoltare fara precedent si se va extinde cu repeziciune si în restul Europei, prin creatiile unor compozitori ca Jean-Philippe Rameau (Franta), G.Ph.Telemann, G.Fr. Händel si J.S.Bach (Germania). Genul de concert se împarte în trei categorii: 1. Concertul fara solisti, în care se "întrec" grupuri cu un numar relativ egal de instrumentisti. Din acest tip va rezulta mai târziu Simfonia concertanta sau Concertul pentru orchestra din zilele noastre. Vivaldi a scris aproape 60 de concerte ripieni (sau concerte pentru corzi fara solist), care au trasaturi asemanatoare cu ale simfoniei operatice; câteva din aceste trasaturi demonstreaza perspicacitatea pentru scriitura de fuga. 2. Concertul cu un singur solist, unde solistul poarta un dialog cu orchestra. A aparut în urma definitivarii primelor doua tipuri de concerte, fiind inaugurat de italianul Giuseppe Torelli (1658-1709), compozitor italian. El se impune ca deschizǎtor de drumuri în istoria Concertelor pentru un singur instrument cu acompaniament de orchestrǎ. El ajunge la alternanta de trei miscǎri, o parte lentǎ cantabilǎ fiind încadratǎ de douǎ pǎrti cu miscarea rapidǎ (model asemǎnǎtor uverturii italiene din conceptia contemporanului sǎu Alessandro Scarlatti). Aceasta este forma ce se va impune în desfǎsurarea concertului solistic pânǎ în zilele noastre. De aici reies primele "concerti" care se afirmǎ clar în culegerea op.8 - publicatǎ postum în 1709 ¬-, când vioara se desparte de grupul concertino, fiind instrument solist, având ca acompaniament un ansamblu orchestral restrâns: Concerti grossi con una pastorale per il santissimo Natale. Concertul în re minor pentru vioarǎ, orchestrǎ de coarde si cembalo - se gaseste în op.8 ¬- este considerat ca fiind primul concert solistic cu acompaniament din istoria genului. Torelli a conturat trasaturile exterioare, a stabilit forma si principiul concertului pentru solist, dar intensitatea expresiva caracteristica acestui gen se observa începând de la Vivaldi. Totul se explica prin deosebirile de temperament, clar reliefate, dintre cei doi muzicieni: tendintele individualismului vivaldian, evidente în aproape toate cele 12 concerte din L'estro armonico, op. 3, sunt mult mai accentuate decât ale lui Torelli si ajung uneori pâna la dramatism. În op. 3, în care grupul concertino este format din doua viori si un bas, muzicianul venetian, spre deosebire de predecesorul sau, acorda uneia din viori un rol predominant. Modul cum sunt repartizate rolurile fiecarui solist reprezinta una din trasaturile de fond ale sufletului venetian; compozitorul era dominat de sentimentul ca viata este o scena pe care evoluam într-o vesnica miscare. Cel mai cautat tip de concert care domina dupa anul 1710 a fost concertul pentru un instrument solo si orchestra de coarde. De obicei, partea solista era încredintata unei violine, dar, mai târziu, în L'estro armonico, op. 3, rolul solist s-a încredintat mai multor instrumente. Ca o extindere particulara, s-a folosit violoncelul, oboiul si flautul transversal. Dupa cum se pare, contrabasul si viola nu erau instrumente soliste (însa de când Telemann a scris un concert pentru viola, acest instrument nu era exclus cu desavârsire). În timpul evolutiei sale, concertul pentru un singur solist este preferat în mod special de clasici si romantici. Datorita faptului ca instrumentele îsi perfectionau tot mai mult tehnica, compozitorii erau tentati sa ofere unui singur interpret partida solista, dându-i posibilitatea sa-si demonstreze calitatile. Daca în concerto grosso grupul concertino - format din câtiva dintre cei mai talentati interpreti din orchestra - ramânea oarecum anonim în ansamblu, în acest tip de concert, solistul se remarca printr-un statut profesional si social nou. El este plasat în fata orchestrei pentru a fi auzit, dar si pentru a fi vazut mai bine de catre public, asumându-si pe deplin responsabilitatea artistica a interpretarii sale. Concertul pentru un singur solist are în general trei parti: Allegro - Adagio - Allegro, pe când la concerto grosso, numarul miscarilor variaza. Primul allegro are doua expozitii, din care prima este încredintata orchestrei, iar a doua o introduce solistul. Adagio are forma de arie, iar ultimul allegro poate fi un rondo sau un mebuet. Pe parcursul acestor trei miscari, solistul, în prima parte îsi poate etala forta de exprimare, în partea a doua calitatea exprimarii, iar în partea a treia îsi exprima virtuozitatea. Dintre cele 350 de concerte scrise pentru un instrument solo cu coarde, peste 230 sunt pentru vioara. Alte instrumente solo pe care le foloseste Vivaldi sunt: fagotul, violoncelul, oboiul, flautul, viola d'amoure, o vioara adoptata sa sune ca o trompeta maritima, block-flöte si mandolina. 3. Concertul cu mai multi solisti si orchestra, unde cânta alternativ ansamblul sau orchestra. Formeaza o categorie mai deosebita, caracteristica stilului baroc. Concertul cu mai multi solisti a aparut la începutul secolului al XVIII-lea, la Torelli. Vivaldi si Händel au dezvoltat aceasta forma, unde se va simti ulterior influenta sinfoniei. În forma sa, concertul are proportii considerabile; acompaniamentul orchestral primeste din ce în ce mai multa importanta, în timp ce partida destinata solistului este caracterizata prin virtuozitate. Compozitori importanti - începând de la Vivaldi la Dallapiccola - au scris concerte aproape pentru toate instrumentele. Concerto grosso este constituit în functie de planul sonatei baroce, îmbogatind instrumentatia; astfel se produce alternanta dintre ripieno si concertino. Concertele pentru doua instrumente solo, chiar daca erau aceleasi instrumente sau erau instrumente diferite, sunt, în termeni structurali, identice cu cele pentru un instrument solo. Problema care se pune este cum pot cânta împreuna doi solisti în partea solo. S-au dat patru solutii: cele doua instrumente sa cânte concomitent în terte sau în sexte, sa cânte alternativ, realizându-se un dialog, sa cânte în imitatie sau în alt fel de contrapunct si un instrument sa cânte o melodie, în timp ce instrumentul celalalt sa asigure acompaniamentul. Concertele pentru mai multi solisti urmeaza acelasi model. Este adesea exploatata posibilitatea de a cânta instrumente solo (în mod special cele de suflat) în partile independente din sectiunea tutti. La englezi, nu prea exista forme de descriere a concertului cu mai multi solisti, germanii având Gruppenkonzert, care reprezinta ansamblul de concert.
Antonio Vivaldi a exercitat prin creatia sa instrumentala o influenta puternica în dezvoltarea ulterioara a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentantii sai cei mai de seama : Haydn, Mozart si Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creatiei instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor carora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe buna dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revolutionat si a animat întreaga creativitate muzicala baroca venetiana si europeana.
Potrivit recensamântului efectuat de Peter Ryom (catalog R.V.), în erau cunoscute 768 de lucrari sau fragmente autentice vivaldiene, carora li se adaugau 68 de lucrari atribuite. În timpul vietii Vivaldi a publicat 40 de culegeri de sonate si concerte, dintre care 13 sunt numerotate ca opusuri, ca de ex.:
Antonio Vivaldi a scris si un numar de 90 de opere, precum:
Muzica sacra, vocala si corala (mise, psalmi, antifoane, imnuri, cânturi, motete, oratorii, arii, cantate, serenade):
|
