Dimitrie PACIUREA (Bucuresti, 1873 - Bucuresti, 1932)

Sculptor roman. Dupa ce frecventeaza Scoala de arte si meserii (1890- 1894), studiaza sculptura la Paris (1896-1900). Debuteaza, in 1894, la Expozitia artistilor in viata, fiind apoi prezent la saloanele oficiale, 727j91h la manifestarile 'Cercului artistic' si 'Tinerimea artistica'. iIn 1919, se afla printre membrii fondatori ai Societatii 'Arta romana'. Operele ii sunt prezentate in expozitii personale in Bucuresti, in 1907 (la Ateneul Roman), 1922 (impreuna cu Cornel Medrea si Gabriel Popescu), 1930 (impreuna cu Gabriel Popescu si Iosif Steurer), 1932 (retrosprectiva postuma), 1957 (retrospectiva la Muzeul de arta al Romaniei). A participat, de asemenea, la expozitii de arta romaneasca deschise la Munchen (1913), Bruxelles (1930) si la Bienala de la Venetia (1924). Profesor de sculptura la Academia de muzica si arta dramatica (din 1903) si la Scoala de arte din Bucuresti (din 1909). Numit custode la Muzeul Aman (1909), foloseste ca atelier una din anexele cladirii (unde vor lucra, apoi, de-a lungul anilor, mai multi artisti si detinatori ai bursei 'Paciurea', instituita in anul mortii sculptorului). Climatul sfarsitului de secol, cand isi termina studiile la Paris, era departe de a fi suficient de limpezit ca sa-i permita tanarului sculptor o raportare - fie si polemica - la tendintele artistice ale epocii. El receptioneaza, evident, o serie de ecouri - si am numi in acest sens, tentatia compozitiei simboliste, modelajul fin, sensibil, al sculpturii impresioniste, jocul decorativ al curbelor si contracurbelor caracteristice stilului 1900 dar acest lucru se intampla nu ca un fenomen de contaminare, ci ca un mod de a-si pune in lumina, intr-un context prielnic, propria structura afectiva si spirituala. Ceea ce aparea, de asemenea, foarte clar inca de la primele sale lucrari, era desprinderea de formulele academiste - destul de respectate de colegii din institutele de arta bucurestene -, orientarea decisa spre o creatie, in care traditii indepartate si experiente apropiate coexista, dand originalitate si distinctie 'momentul Paciurea' din sculptura romaneasca. Aluziile la patrimoniul bazantin sau al Renasterii (Gigantul, 1905-1907, conceput pentru a strajui, in dubla infatisare 'Grota fermecata', ulterior demolata, de Campia Filaretului - azi Parcul Libertatii; Christ incoronat de spini, 1907; Madona Stolojan,. 1912) se produc in desfasurarea unui discurs plastic ce vizeaza realitatile epocii, zguduite, in curand, de dramele razboiului (Zeul razboiului, 1916; Durere; Rastignita, 1917). Cu o forta imaginativa alimentata de imemorabile viziuni mitice, Paciurea incepe sa amplifice sensurile realului, prin montaje neasteptate, cu program simbolic, sau prin inventarea unor fiinte fantastice. De la Omul primitiv (1906-1907) si Sfinxul (1913), trece in curand la seria de 'Himere'. Cu Himera vazduhului; Himera pamantului; Himera apei; Himera noptii etc., el urmeaza, fara influente, si necunoscut, o directie suprarealista care ar fi imbogatit aceasta miscare artistica, daca opera sculptorului roman circula mai mult in epoca si s-ar fi bucurat de un program critic adecvat. Dintre lucrarile care se refera la aceasta parte a creatiei sale, doar Sfinxul si o Himera au fost prezentate in expozitii internationale (la Venetia, in 1924). Paciurea a realizat si un mare numar de portrete, in care controleaza, cu aceeasi autoritate, elementele reprezentarii (B.P. Hasdeu, 1907; Gheorghe Petrascu, 1907; Stefan Luchian, 1908; Beethoven, 1912; Ibsen, 1920; Iancu Brezianu, 1921; Prof. Fr. Lebrun, 1931; Cap de copil; 1908; Cap de fetita (Mioara), 1923 s.a. A ami realizat compozitii: Fata cu ulciorul 1920; Cugetarea, 1928, statuete, frontonul Muzeului Antipa, 1908, si un proiect nerealizat pentru Momentul Unirii Principatelor Romane (1909).