Johannes Brahms (1833-1897)

Johannes Brahms (1833-1897)

Creatia pianistica romantica a fost una foarte bogata, multi compozitori dovedindu-si geniul lor componistic. Astfel, principalii reprezentanti sunt Robert Schumnann, Frederic Chopin, Franz Liszt

Alaturi de acestia, Johannes Brahms a fost unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai sec. XIX-lea, posteritatea plasându-l pe acesta între cei mai mari "B" ai compozitorilor germani - Bach, Beethoven, Brahms.

Creatia lui Johannes Brahms cuprinde un numar de 121 de opusuri impartite în mai multe genuri: simfonic, cameral, vocal si instrumental. În genul simfonic se remarca cele 4 simfonii ( do minor, Re major, Fa major si mi minor ), 4 concerte instrumentale ( 2 concerte pentru pian si orchestra - nr. 1 în re minor, op. 15 si nr. 2 în Si bemol major, op. 83 - , un concert pentru vioara si orchestra î 16516n138q n Re major, op. 77 si un dublu concert pentru vioara, violoncel si orchestra în la minor op. 102 ), 2 uverturi ( Academica, op. 80 si Tragica, op. 81 ). Cele 7 lucrari vocal - simfonice de dimensiuni mari ( un loc important îl ocupa "Recviemul German"), 24 de lucrari destinate ansamblurilor instrumentale de camera, numeroase lucrari pentru pian ( inclusiv 3 sonate ) si peste 400 de piese vocale, întregesc o creatie în care intâlnim un bogat univers de idei si imagini de o mare forta artistica si emotionala.

Lucrarile pentru pian ocupa un loc aparte în creatia brahmsiana. Primele opusuri sunt dedicate acestui instrument si sunt impresionante prin bogatia si complexitatea mijloacelor de expresie.

În cele trei sonate pentru pian, lucrari de tinerete se întrevede simfonismul de mai târziu si trasaturile sale stilistice caracteristice.

Sonatele pentru pian, creatii monumentale cu o factura instrumentala neobisnuit de ampla, au fost numite de Schumann - "Simfonii ascunse".

Brahms amplifica dimensiunile sectiunilor, îmbogatind materialul tematic cu 3 - 4 idei muzicale bine diferentiate, pe care le supune unor intense prelucrari. El recurge la elaborari tematice atât în sectiunea expozitiei cât si în cea a dezvoltarii, reusind însa sa pastreze un echilibru între stilul arhitectonic clasic si expresia vadit romantica a temelor, a scriiturii.

Romanticul Brahms a tratat pianul ca pe un jurnal intim (în miniaturi), confesându-i-se în voie si valorificând virtutile reale simfonice si nu pe cele de pura virtuozitate, cum au facut-o unii contemporani. Genul miniatural este un univers de o mare subtilitate si profunzime emotionala realizat cu mare finete într-o lume sonora aparte, cu un limbaj muzical nou (armonii, polifonii îndraznete, ritmica diversa).

Adevarate poeme romantice, Sonatele pentru pian, patrunse de spiritul baladei si de sobrul lirism german, sunt strabatute de un suflu patetic, de avant, de energie.

Un gen muzical preferat de Brahms este cel al variatiunilor. Tehnica variatiei pe o tema a înlesnit afirmarea inventivitatii, a fanteziei sale creatoare, fiind prezenta din primele lucrari (partile lente din sonatele pentru pian - nr.1 si 2, variatiunile op. 9, 21, 23, 24) pâna la lucrari de maturitate (Variatiunile pe o tema Haydn pentru orchestra, transpuse si pentru doua piane si finalul simfoniei a IV-a). Brahms a creat lucrari memorabile scriind variatiuni pentru pian pe teme de Handel, Schumann, Paganini si pe propriile sale teme, geniale scânteieri ale maiestriei sale componistice. Adevarate "exercitii" de diversitate de caractere si expresie muzicala, variatiunile reprezinta modele ale gândirii componistice dense, o sinteza între logica arhitectonica si freamat interior.

Romantic prin intensa vibratie emotionala si contraste puternice Brahms se caracterizeaza prin echilibrul de tip clasic, logica discursului muzical si rigurozitatea arhitectonica. Limbajul sau, structurile sau dezvoltarile polifonice sunt produsul unei severe elaborari. În acelasi timp, suflul romantic este revarsat de la tandre efuziuni lirice la expresii pline de patos.

Universul sau artistic acopera un evantai larg: a fost atins de farmecul naturii, de poezia romantica, de stravehi balade si legende, de cântece si dansuri populare germane, vieneze , maghiare.

Tipic brahmsiana este fraza larga, de mare respiratie si suflu.

Traditionalist dar nu si epigon, Johannes Brahms a ramas, de-a lungul vietii sale creatoare, departe de poemul simfonic si de opera, în marea traditie a "muzicii pure". El a promovat în special compozitia pentru pian, liedul, muzica de camera, muzica orchestrala si vocal - simfonica, fara a se fi oprit cu precadere numai asupra unui singur gen muzical (asa cum au facut Gustav Mahler, Richard Wagner sau Anton Bruckner). Fiind un important creator de lied, creatia sa pianistica este impregnata de cantabilitatea, uneori, respiratia vocala a melodiilor. Formele si genurile muzicale abordate de Johannes Brahms sunt cele mostenite de la J.S. Bach si L. van Beethoven    ( Eduard Hanslick spunea ca "Nici un compozitor nu s-a apropiat atât de mult ca Brahms de stilul operelor târzii ale lui Beethoven" ) - anacronism evident pentru epoca sa dominata de romantism si programatism.

Variatiuni si fuga pe o tema de Händel (op.24)

Compusa în anul 1861 si publicata un an mai târziu, aceasta lucrare de mari dimensiuni este considerata de comentatori printre cele mai valoroase realizari ale genului. Ea reprezinta o lucrare deosebit de reprezentativa pentru conceptia de creatie brahmsiana, conceptie pe cât de puternic ancorata în traditie, pe atât de original manifestata în substanta si solutii stilistice, deosebit de ample, doar Bach cu Variatiunile Golberg si Beethoven în Variatiunile Diabelli se înscriu în aceasta arhitectura grandioasa.

Forma variatiei pe o tema este o forma în care si-au încercat fantezia creatoare generatii întregi de compozitori, de la virginalistii englezi ai secolului al XVI-lea, pâna la monumentala arta beethoveniana; legatura cu traditia se face discret si omagial, însasi tema inspiratoare (tema desprinsa din Suita în Si bemol major din al treilea caiet de Lessons, compus de Händel la Londra în 1733).

Suflul novator al lucrarii îl aduc sonoritatile orchestrale, simfonice ale tesaturii pianistice, îl aduc culorile învesmântarii armonice, multiplele planuri sonore distincte si cursul ritmic capricios sau echivoc care imprima lucrarii un caracter de permanenta diversitate, în pofida faptului ca tonalitatea temei (Si bemol major) se mentine de-a lungul lucrarii, cedând doar pasager locul tonalitatii omonime minore (si bemol minor) sau relativei ei minore (sol minor).

Am putea spune ca maiestria lui Brahms se manifesta cu o vigoare extraordinara în modalitatea de largire a temei, ca într-un fel de perspectivism în sfera timpului muzical.

Tema este o arie cu acompaniament orchestral si contine doua sectiuni diferentiate din punct de vedere dinamic. Daca prima fraza (A) are un caracter afirmativ, declamator (e alcatuita din 1 + 1 + 2 masuri), a doua sectiune (B) se poate situa ca nuanta sub prima. În aceasta tema putem imagina urmatoarea dinamica în functie de scriitura pe treptele secventelor si de relatiile armonice. A-ul porneste în mp, cu un sunet cristalin si clar la sopran. Masura a treia este o secventa superioara care cadenteaza pe dominanta în mf, fraza ramânând deschisa. B-ul începe în p, iar masurile 3 si 4 care cadenteaza pe tonica inchid fraza.

Caracterul este elegant, solemn, tema constuindu-se ca un enunt simplu luminos, clar, ornamentat.

Primele 4 variatiuni formeaza un grup omogen.

Prima "Piů vivo" ornamenteaza tema cu apogiatura inferioara distribuita fiecarei note (sub forma: doua saisprezecimi/o optime). Aceasta prima variatiune se mentine în coordonatele stilistice preclasice, baroce. Variatiunea este stricta, patrând structura armonica a temei.

Caracterul este simplu, giocoso. Sopranul este cel care conduce discursul muzical, acesta fiind sustinut de un ritm permanent de optime/doua saisprezecimi la mâna stânga. Atentia noastra ar trebui sa fie îndreptata spre prima saisprezecime si nu pe timp. În aceasta variatiune avem trei planuri sonore (sopran, planul median - armonic - si bas). Legatura între sectiunile A si B, ca si legatura între variatiunea I si II se realizeaza cu ajutorul unor pasaje de virtuozitate pianistica. Nuanta de baza este "poco forte", dar putem gândi un punct minim la masura 8, unde si scriitura se schimba putin, aici disparând accentele ritmice ale temei de pâna acum

Urmeaza "Animato" pe 4 voci, folosind suprapunerea ritmica de duolete si triolete. Arabescurile mâinii drepte (în triolete) sunt sustinute pe un bas cromatizat, în optimi. Începând cu aceasta variatiune, de larga respiratie a frazei, se simte amprenta lui Brahms, prin împletirea liniilor melodice sinuoase si de mare suflu. Armonic, în prima masura a B-ului apare o noutate, o armonie de si bemol minor care se pastreaza si în variatiunile urmatoare. Datorita acesteia putem considera acest moment ca fiind punctul minim, iar culminatia poate fi în masura 8 (unde apare si un "espressivo" scris chiar de Brahms). Tot în aceasta variatiune apar si primele acorduri cu septima. Fraza este lunga (în A câte doua masuri, iar în B avem o singura fraza de 4).

A treia variatiune, "Dolce e scherzando", este o variatiune sincopata, în care cele doua mâini îsi raspund ca un ecou prin grupuri de câte trei optimi. Dificultatea acestei variatiuni consta în respectarea articulatiilor pe câte 2 optimi,lucru care necesita independenta mâinilor. În aceasta variatiune, cu un caracter dolce, scherzando, vocea care conduce este cea a sopranului. Punctul culminant, dupa cum apare si din scriitura, se constituie la masura 7 unde apare "poco forte" si avem si primele indicatii de pedala.

Variatiunea a IV-a "Risoluto": un ostinato în octave cu ambele mâini, completate cu terte si cvinte la mâna stânga, cu saisprezecimi în staccato la mâna dreapta încheie seria. Variatiunea a IV-a prezinta un decalaj ritmic, mutând accentul pe ultima saisprezecime a timpului, aceasta primind un sf. Apare o inflexiune modulatorie spre relativa si acorduri micsorate pe treptele II si III. Variatiune simfonica, poate fi considerata punctul culminant al desfasurarii muzicale de pâna acum. Nuanta generala este forte, frazarea se face de la auftact. Aceasta variatiune prezinta câte o culminatie pentru fiecare sectiune (pentru A în masura 4, iar în B, masura 8. Variatiunea a patra are un caracter energic, avântat, impetuos, creându-se un contrast mare de caracter cu variatiunile precedente.

În variatiunea a V-a apare tonalitatea si bemol minor care reprezinta omonima minora a tonalitatii de baza.

Variatiunea a V-a - sostenuto espress.

 

Grup de doua variatiuni poetice si calme în si bemol minor.

Ca un dialog imaginat între clarinet si violoncel, variatiunea a V-a prezinta melodia în optimi, cu trilurile din tema augmentate valoric la mâna dreapta si în basi cu un desen melodios în saisprezecimi. Aceasta variatiune implica un sens dinamic ascendent al sectiunii B si datorita tonalitatii fa minor care apare. Remarcam întrebuintarea sextei napolitane care îi confera o culoare deosebita. Caracterul acestei variatiuni este elegiac si se remarca printr-o ambianta depresiva, misterioasa. Melodia se desfasoara simplu, fara rubato, pe un mers permanent de saisprezecimi legato si pianissimo la mâna stânga. Remarcam sincopele de la mâna stânga plasate pe sunetul cel mai înalt al arpegiului.

Variatiunea a VI-a, "Sempre misterioso" este un studiu în canon. Ambele mâini cânta melodia variatiunii precedente, în canon în octave, scris la distanta de doua optimi, urmata de canon prin miscare contrara pentru sectiunea a doua în care mâna stânga conduce discursul musical, deoarece este vocea care porneste fraza, iar mâna dreapta raspunde în canon. Caracterul este dupa cum apare scris "sempre misterioso", totul fiind învaluit.

Urmeaza nou grup de doua variatiuni cu un timbru apropiat de cel al alamurilor.

Aceasta noua variatiune (a VII-a) "con vivacita" reprezinta reîntoarcerea lui Si bemol major. Aceasta sugereaza o sonoritate de corni pe un ritm dactilic. În cea de-a doua sectiune a variatiunii observam dialogul dintre grupul de instrumente soliste (ex: cornii) si un tutti orchestral. Caracterul este vioi si leggiero se poate realiza printr-un sunet incisiv si bine articulat. Variatiunea este structurata pe trei planuri sonore, iar vocea interioara de la mâna dreapta este cea care conduce. Spre finalul variatiunii (mas. 7 - 8), totul se amplifica, din punct de vedere armonic avem 4 planuri, iar dinamic se merge într-un cresc. molto.

Variatiunea a VIII-a o putem considera un dialog ce seamana cu un timbru a doua clarinete (cladit pe dactilii neîntrerupti ai unei trompete sau corn - pedala pe sib si fa succesiv), tratata componistic printr-un contrapunct dublu, în care firul conducator este linia melodica alcatuita din formule ritmice de optime - patrime. Daca în prima sectiune tonul este declamator, sectiunea secunda este puternic contrastanta din punct de vedere al caracterului (dolce). Nuantele sunt si ele contrastante f - p si avem trei planuri sonore. Dialogul între vocile superioare este prezentat la început în staccato iar ultima intrare este în piano, diminuendo, legato, numai ultima nota a variatiunii este în staccato.

Variatiunea a IX-a, "Poco Sostenuto" este un fel de procesiune lenta, foarte desa ca scriitura, un desen cromatic - descendent la mâna dreapta, un desen ascendant ce sugereaza un timbru de tromboni la mâna stânga. Pentru a creea monumentalitatea acestei variatiuni trebuie avut în vedere o sustinere deosebita a frazei muzicale, realizata printr-o tensiune interioara continua între patrimi. Penultima enuntare a motivului tematic al variatiunii este în fa# major tonalitate îndepartata fata de tonalitatea initiala. Acest fapt îi confera o culoare stranie, iar pentru o mai mare surpriza propunem interpretarea acestor doua masuri în pp. Variatiunea a IX-a are un caracter monumental, grandios. În prima sectiune avem în masuile 2 si 4 câte o surpriza armonica, în piano, iar discursul muzical este condus de mâna stânga. Sectiunea B ne prezinta un mers dinamic ascendent, exceptie facând intrarea în fa# minor, iar momentul cel mai sonor al variatiunii poate fi ultima aparitie a tonalitatii Si bemol major. Si dupa aceasta variatiune se simte nevoia unui respire marcat printr-o coroana.

Variatiunea a X-a, este un capriciu stralucitor în triolete cu schimbarea armoniei pe fiecare timp, disclocând cu umor conturul melodiei coborând-o cu 4 octave si facând-o sa dispara în minor (pe parcursul a doua masuri, discursul muzical strabate toate cele trei registre ale pianului). Claviatura este astfel traversata de la piccolo la contrabasi. Profilul dinamic este foarte abrupt, cu decrescendo de la f la pp pe suprafete foarte mici. Variatiunea a X-a se bazeaza pe profilul ritmical celei de-a doua variatiuni. Din punct de vedere armonic are o instabilitate prin mentinerea îndelungata a climatului minor în sectiunea a doua (B), pâna în ultima masura.Caracterul este alert, scherzando, energic. A-ul se constituie din doua fraze, a doua fiind din punct de vedere sonor, o treapta mai sus decât prima,iar B-ul este format dintr-o singura fraza lunga,unde la masura 6 începe o acumulare (putem considera momentul minim) care se rezolva pe ultimul timp din ultima masura.

În continuare ne sunt prezentate doua variatiuni ce au drept indicatie de tempo "moderato".

Prima este o inventiune libera pe 3 voci în A si 4 voci în B (moderato, dolce espressivo). Partea superioara a temei, în optimi, se poate asocia timbrului de oboi. Acompaniamentul de la mâna dreapta este de saisprezecimi, în timp ce profilul melodic al mâinii stângi sugereaza sonoritatea unui violoncel. Caracterul este simplu, senin, liric, iar sunetul cristalin. Frazarea începe de la auftact, iar în B avem un permanent dialog între bas si sopran (la nivel orchestral acest dialog poate fi asemanat cu unul între violoncel si vioara), iar punctul culminant îl putem considera ca fiind la masura 6 (ultimul timp), moment din care totul curge într-o dinamica descendenta, pâna la final. Remarcam suflu larg al frazei din B (4 masuri).

Variatiunea a XII-a, are indicatia de miscare "L'istesso tempo" si înseamna, acelasi tempo cu variatiunea precedenta. Tema, o recunoastem la mâna stânga în duble note care pot fi imaginate, din punct de vedere timbral, cu doi corni care expun o linie melodica in mers de patrimi, calma, usor nostalgica. Mâna dreapta are un contrapunct într-o scriitura de saisprezecimi, contrapunct care sustine, delicat, interventia cornilor. În B-ul variatiei, care porneste în fa minor (prin coborârea lui sol la sol bemol si a lui re la re bemol) atmosfera se umbreste. Arabescurile fine de la mâna dreapta, asemanatoare unei interventii de flaut, capata mai multa consistenta si continuitate într-un mers ascendant spre culminatia variatiei din penultima masura. Mentionam indicatia "soave" din partitura.

Variatiunea a XIII-a

 

"Largamente, ma non troppo" ("molto sostenuto, espressivo") este o variatiune în si bemol minor. Aceasta pagina, trimite în acelasi timp la nobila sarabanda si la preludiul lent ca un model pentru variatiunea urmatoare. Variatiunea a XIII-a (din nou în minor) este o variatie la omonima si are un aer funebru, îmbinând accente de mars cu intonatii ale folclorului lautaresc maghiar. Caracterul este grav, apasator iar scriitura este în sextet, si armoniile pe contratimp arpegiate în registru grav. Aceasta variatiune reprezinta o combinatie de caractere si prezinta variatii, pentru ca materialul sonor este prelucrat diferit, din aceasta cauza disparând semnele de repetitie. E o variatiune în care articulatiile, sustinerea interioara pe sopran, cuprinderea liniei frazei, cantabilizarea sopranului sunt amanunte esentiale pentru realizarea acesteia.

Variatiunea a XIV-a, reprezinta un contrast mare de tonalitate, tempo, scriitura, caracter.

 

"Sciolto" (nelegat) în Si bemol major, este o pagina stralucitoare, foarte animata, în care sextele variatiei precedente sufera o transformare totala si se dezlantuie într-un iures de saisprezecimi, pe un bas riguros în octave frânte. Al doilea motiv al A-ului apare acum în re minor. Cele doua voci care conduc discursul sunt sopranul si basul. Observam ca în toata variatiunea nu întâlnim decât sf si f si numai pe pilonii armonici (ultima jumatate a timpului patru si timpul întâi), iar tensiunea se îndreapta catre masura 7.

Variatiunea are un caracter trepidant, într-o miscare neîntrerupta de saisprezecimi (care se regasesc, mereu, la una dintre voci).

Pentru un nou grup de 4 variatiuni, elementele comune ale acestora sunt: celula motivica anacruzica de cvinta perfecta descendenta (în primele trei variatiuni - cvarta perfecta descendeta) si scriitura de "corni" prezente la mâna stânga în ultimele doua variatiuni ale grupului. si în variatiunea XV, dublele scrise în saisprezecimi, putem identifica sonoritati de corni.

Variatiunea a XV-a: Remarcam dialogul dintre doua elemente, clar definite prin scriitura. Primul, doi timpi în optimi, într-o scriitura acordica si anacruzica, sunt elemental pe care evolueaza desfasurarea muzicala. Le putem imagina un tutti în f. Contrastul se realizeaza prin replica scrisa în saisprezecimi în duble, terte si sextet care, la unele interventii, au o "întarire" sonora prin dublare câte unei voci la mâna stânga. Atribuim acestui motiv o pagina sonora asemanatoare alamurilor (corni). Ca si în variatiunea a XII-a, începutul B-ului poate fi considerat momentul minim (din punct de vedere sonor si tensional) datorita aparitiei sol bemolului. Urmeaza un mers chromatic al optimilor, în crescendo, iar saisprezecimile raspund adecvat. Totul culmineaza într-o raspicata si decisa încheiere în f, în optimi. Sugeram o dinamica diferentiata în realizarea celor doua planuri. În A, f pentru motivul în optimi si mai leggiero (mp - mf), pentru motivul în saisprezecimi. În B, pornim în mp (optimile), poco a poco crescendo pâna la forte final. Brahms îsi etaleaza aici predilectia pentru pasaje în duble de sexte, terte si octave.

Variatiunea a XVI-a este ca un ecou al variatiunii precedente, fiind lucrata în usoara imitatie. Sunt trei planuri sonore: primul e caracterizat prin celula anacruzica prezenta în bas (asemenea unui pizzicato de contrabas), al doilea este raspunsul în discant (piccolo), iar al trilea plan preia "fanfara" din variatiunea a XV-a, transformând-o într-un motiv cantabile, cursiv, lin în usoare imitatii. Nuanta de baza este p. Dificultatea interpretativa a acestei variatiuni o constituie realizarea clara, distincta a celor trei planuri sonore.

Variatiunea a XVII-a se constituie sub forma unui dialog între mâna dreapta (optimi staccato) care cânta un comentariu al temei, quasi pizzicato, descendent, structurat pe tonica si cvinta acordului de Si bemol major si mâna stânga care reia sonoritatile calde si învaluitoare ale cornului din variatiunea a XII-a. Pe a doua jumatate a timpului 4 si prima jumatate a timpului întâi din fiecare masura, întâlnim în registrul grav aceeasi formula de pizzicato de contrabas ca în variatiunea precedenta, care pastreaza rolul de suport armonic de echilibru. Variatiunea este structurata, ca si precedenta pe trei planuri sonore distincte. Fraza, de respiratie lunga, trebuie sustinuta de linia patrimilor de la mâna stânga, trebuie imaginata si condusa pe fraze de câte 4 masuri, lucru cu atât mai dificil cu cât aceasta linie este întrerupta de pause sau interventii ale notelor din registrul grav (planul trei).

"Gracioso" încheie grupul de 4 variatiuni. Este un schimb permanent, de la o masura la alta între cele doua mâini, în contrapunct dublu, al unor delicate arabescuri în saisprezecimi, care se desfasoara pe întinderea a 4 octave si al conturului melodic din tema care dezvolta un ritm sincopat. Sonoritatea blânda a cornilor conduce discursul muzical. Comentariul care însoteste tema se transforma din optimi staccato leggiero (variatiunea XVII) în saisprezecimi, legato, cantabile.

Variatiunea a XIX-a este una enigmatica. La 4 voci, în masura de 12/8, scrisa în ritm de siciliana, ritm pe care Brahms îl foloseste si în variatiunea a VII-a pe o tema de Haydn. Folosirea treptelor secundare (în special a III-a si a VI-a) îi confera o culoare modala, usor arhaica. Linia melodica este enuntata pe rând în sopran si alto. Ornamentele de tip baroc si alternantele "solo - tutti", specifice genului "concerto grosso" se regasesc în aceasta lucrare. Variatiunea trebuie gândita si construita pe fraze de câte doua masuri, în acest fel vocea interioara poate fi diferentiata (aceasta este în centrul atentiei noastre pe tot parcursul variatiunii). Problema pe care o ridica variatiunea a XIX-a o reprezinta diferentierea planurilor sonore, executarea mordentelelor, care trec de la o voce la alta. Consider ca anticiparea mordentelor si atentia noastra îndreptata asupra temei, ar putea rezolva aceste dificultati.

Variatiunea XX "Andante" (legatissimo) contrasteaza puternic, prin modernismul sau armonic cu variatiunea precedenta. Mâna dreapta începe cu înlantuiri cromatice scrise în acorduri pe 3 voci, în optimi, în timp ce mâinii stângi îi este atribuita un mers în octave prin miscare contrara, de asemenea cromatic. Aceasta variatiune ne trimite în postromantism. Apar acorduri marite si micsorate. Fiind scrisa în întregime numai din acorduri, trebuie gândita pe o respiratie cât mai lunga si construita cu ajutorul sextelor paralele de la mâna dreapta si a basilor. Abundenta cromatismelor, a disonantelor, care îsi gasesc, relativ târziu în fraza, rezolvarea, mersul consecvent în optimi sugereaza o atmosfera apasatoare chiar lugubra.

Variatiunea a XXI-a

 

"Vivace" este singura variatiune scrisa în tonalitatea relativei (sol minor). Trioletelor staccato ale mâinii drepte, suprapunerea cu saisprezecimilor de la mâna stânga (leggiero si legato), contureaza o neliniste interioara într-o atmosfera delicata, vaporoasa. Variatiunea XXI îmbina binarul cu ternarul, ca în var. a II-a, cu deosebirea ca este "dolce", nu mai are înflacararea de la început. Este o variatiune nu foarte comoda din punct de vedere pianistic, dar, cred ca atentia atribuita liniei sopranului în timp ce mâna stânga este cântata cât mai leggiero, reprezinta reusita realizarii ei.

Variatiunea a XXII-a "Alla Musette" este o variatiune delicata, gen "boîte a musique" din sec. al XVIII-lea. Scriitura bogata pe cinci voci (dar patru planuri sonore), nu exclude transparenta. Isonii (Sib si fa) sunt împartiti între cele doua mâini, iar melodia este de o simplitate naiva. Sopranul este cel care conduce discursul muzical, iar caracterul variatiunii este simplu, clar.

Consideram ultimele trei variatiuni ca o "cavalcada", care conduce la fuga. Începutul variatiei a XXIII-a este punctul minim, de la care treptat, prin acumulare emotionala, tensionala si sonora, se cladeste, pas cu pas, cresterea spre culminatia variatiunilor (variatiunea XXV si expunerea temei fugii).

Variatiunea XXIII (12/8) are caracterul unei Gigue cântata staccato, în care cele doua mâini schimba replica contrastante din punct de vedere dinamic. Cele trei optimi grupate sunt ca un auftact pentru a patra si respectiv a zecea optime din masura, frazarea mergând spre acesti timpi. Aceasta solutie interpretativa este necesara si din punct de vedere al relatiilor armonice. În sectiunea a doua (B) avem chiar indicatii de dinamica în acest sens si anume p cele trei optimi grupate si f timpii mai importanti. Se merge într-un cresc. enorm pâna la variatiunea urmatoare. Variatiunea are un caracter de tensiune mocnita. Remarcam importanta relatiilor armonice stabilite de pilonii din bas (notati în partitura cu f - p).

Variatiunea a XXIV-a(12/8) este un dialog între cele doua mâini, ca si în precedenta variatiune, dar pe o treapta superioara a evolutiei tensiunii;un schimb stralucitor de artificii în saisprezecimi. Frazarea este aceeasi, spre optime, iar intreaga variatiune o tensionare sporita fata de precedenta, prin diminuarea valorilor. Constructia este similara celei din variatiunea XXIII, întreaga desfasurare muzicala pregatind variatiunea urmatoare. Caracterul este tensionat si învolburat. Este o variatiune deosebit de grea pianistic, datorita aglomerarii discursului muzical si în special a salturilor si a pozitiilor dificile de la mâna stânga în sectiunea a doua (B). Un lucru foarte greu de realizat este si pastrarea aceluiasi tempo ca în variatiunea XXIII (pe care suntem tentati sa o cântam mai repede decât le putem sustine pe urmatoarele doua), dar este un lucru esential pentru pastrarea unitatii celor trei ultime variatiuni si pentru constructia gradatiei ce duce la fuga.

Ultima variatiune are caracter simfonic si triumfal, fiind cântata în nuanta de ff. Atat sopranul (diferentiat la acorduri), cât si basul prezent peste tot duc la realizarea monumentalitatii acestei variatiuni si spre culminatia finala . Este realizata în acorduri scrise într-un ritm punctat la mâna dreapta si sustinute de interventiile în octave si salturi ale mâinii stângi.

Cele 25 de variatiuni sunt încununate de o impunatoare Fuga finala cu subiectul bazat pe primele patru note ale temei händeliene.

Putem gândi o constructie a ultimilor variatiuni care sa aiba culminatia chiar pe prima expunere a temei fugii (primul motiv). În acest mod variatiunile sfârsesc, logic în fuga. Ulterior fuga va avea propria constructie arhitectonica, grandioasa care va duce la culminatia finala, mare culminatie a întregului opus.

Fuga

 

Fuga este tonala, pe 4 voci având un subiect fragmentat, scurt. Este ca un vârf ascutit a temei lui Handel si este enuntata într-o atmosfera solemna. Putem distinge doua caractere diferite în tema. Primul, enuntul propriu zis, ferm, hotarât, solemn, iar al doilea sirul de saisprezecimi mai leggiero si mai redus ca intensitate. Pe acest element (a doua parte a temei) în mp, ne putem fundamenta constructia edificiului sonor în evolutia sa spre culminatie.

Contrasubiectul (mas.3), este de asemenea fragmentat, ca un raspuns punctat la motivele din tema, iar intrarile urmeaza ordinea: alto-sopran-bas-tenor. Dupa 8 masuri de expunere, Brahms conduce divertismentele cu cea mai mare libertate, risipind bogatiile genului, expunere în duble, sextet, rasturnari, augmentari, stretto-uri care se asociaza elanului pianistic al ultimelor variatiuni.

Culminatia expozitiei este atinsa odata cu expunerea suplimentara a temei, în paralelism de sexte. Urmeaza un interludiu în care vocile extreme (sopran - bas) enunta un motiv sincopat, ca un semnal scurt, iar vocile interioare (alto-tenor) brodeaza ce-a de-a doua celula a temei (legatissimo).

Un nou sir de expuneri ale temei conduc catre o culminatie de precede punctual de minima tensiune, dar de maxima expresivitate al fugii: aparitia temei inversata, în tonalitatea Re bemol major, cu o expresie mult îndepartata de solemnitatea initiala. În timp ce mâna dreapta expune tema "cantando espressivo" (dupa indicatia lui Brahms), mâna stânga o acompaniaza cu armonii largi. Acest moment este unul dintre cele mai frumoase si inspirate din toata constructia fugii. Aceasta tema inversata, care apare în pp poate fi pregatita (printr-un poco. rit. dar si prin diminuendo molto). Pe parcursul a sase masuri în care se tot acumuleaza tensiune si avem secventa dupa secventa, mâna stânga ajuta la realizarea caracterului dolce, linistit prin linia melodica înfiripata între primele saisprezecimi de pe fiecare patrime (polifonie latenta). În continuare, un moment de mare înclestare, îl constituie expunerea temei inversate în secvente modulatorii cu contrasubiect diferit (cap de tema).

Dupa enuntul subiectului în bas, în octave si augmentat valoric, urmeaza un interludiu construit pe desenul melodic al celei de-a doua celule a temei afirmat întâi la mâna dreapta în discant apoi la mâna stânga în bas.

Odata cu reaparitia profilului tematic, de data aceasta în terte si sexte paralele, muzica evolueaza spre culminatia fugii si a întregii piese.

Pe o pedala pe dominanta, întâi în registrul acut, apoi în cel grav, se desfasoara o pagina de cea mai autentica factura simfonica. Ostinato-ului de octave i se suprapune un contrapunct în terte, apoi în octave paralele. Cele 15 masuri ale codei încheie apoteotic aceasta lucrare monumentala.

Tema este expusa de 16 ori, în cele mai diferite ipostaze: în sexte, inversata (momentul minim al fugii), în acorduri, augmentata, în sexte la sopran, terte în bas. Nuanta generala în care apare este f, exceptie facând tema inversata.

Episoadele (a doua sectiune a temei) aduc contrastele, ele fiind tot timpul sub nuanta temei. La început le putem gândi în piano, leggiero. Pe aceste episoade se construieste culminatia finala a piesei, care este grandioasa, de o mare forta expresiva. Aceasta este scrisa pe trei planuri. Patrimile lungi (ar putea fi niste timpani), capul de tema (alamuri) si tumultul gamelor descendente si ascendente (corzi). Aceasta scriitura este prezenta de trei ori în trei registre diferite, iar sonoritatea se amplifica treptat. Daca pâna acum mersul a fost contrar în sensul departarii, ajungându-se la registrele extreme ale pianului, în culminatie urmeaza drumul invers, ajungând în registrul din care a pornit tema.

Exista unele corespondente de scriitura între variatiuni, si anume:

Variatiunea I → VII,VIII

Variatiunea II → IX,X,XX,XI

Variatiunea III → V,VI

Variatiunea IV → XV,XVI,XVII,XVIII

Variatiunea V → XI,XII

Cel mai important si greu de realizat în aceasta lucrare este sustinerea întregii constructii muzicale în evolutie spre culminatii si redarea diversitatii de caractere.

Frumusetea acestei lucrari consta în varietatea de caractere. Variatiunile sunt pe rând pasionale, triste, melancolice, întunecate, misterioase, giocoso, nobile, senine, iar cele care se întorc în baroc (I,VI,XI,XIX), îi dau un farmec unic. Pentru a reliefa aceste caractere, trebuie sa dispunem de o gama variata de mijloace artistice.