John Mazard Keynes (5 June 1883 – 21 April 1946)

John Mazard Keynes (5 June 1883 – 21 April 1946 a fost unul dintre cei mai mari economisti ai lumii, ideile acestuia avand un impact major asupra economiei moderne si a teoriri politice punand de asemenea intr-o noua lumina multe dintre politicile fiscale guvernamentale. El a fost adeptul politicilor guvernamentale interventioniste, prin care acesta foloseste masuri fiscale si monetare pentru a combate efectele adverse ale recesiunii. Ideile sale sunt baza a ceea ce numim astazi economia keynesiana. Keynes a fost promotorul unei revolutii in gandirea economica rasturnand vechile idei ce sustineau ca o piata libera va oferi slujbe in mod automat atat timp cat muncitorii vor fi dispusi sa accepte salarii tot mai mici. Cu putin timp inaintea sfarsitului Marii Crize ideile sale au fost puse in practica de catre marile economii vestice. In anii 50 si 60 succesul economiei keynesiene era atat de puternic incat aproape toate guvernele capitaliste din intreaga lume ii adoptasera principiile. Insusi presedintele Nixon a spus la un moment dat Acum suntem cu totii keynesieni. Insa in anii 70 popularitatea caestora s-a diminuat in urma atacurilor lui Milton Friedman si a altor economisti ce nu erau asa de optimisti precum Keynes in privinta potentialului politicilor interventioniste guvernamentale de a regla economia.

In 2008 ideile lui 333h74d Keynes au revenit in forta, principiile acestuia de baza stand in spatele planurilor presedintelui american Barac Obama precum si a altor lideri mondiali cu scopul de a salva economia de la o noua recesiune . Revista Time l-a numit pe Keynes printre cele mai influente 100 de personalitati ale secolului XX spunand ca ideile radicale ale acestuia ca guvernele sa cheltuiasca bani pe care nu-i au salvat capitalismul, fiin unul dintre parintii teoriei macroeconomoce moderne .

Evenimentul care a pus in valoare ideile lui Keynes a fost Marea Criza. Acesta a inceput in majoritatea locurilor in 1929 si s-a sfarsit in momente diferite dealungul anilor 30 si 40. A fost cea mai mare si cea mai importanta criza economica a secolului XX, fiind folosita ca exemplu al modului in care poate cadea eonomia mondiala. Marea Criza isi are originea in Statele Unite, majoritatea istoricilor folosind data de 29 octombrie 1929, cunoscuta de asemenea si ca Joia Neagra. Indiferent de tara, saraca sau bogata, criza a avut efecte devastatoare. Comertul international a scazut la jumatate, acelas lucru intamplanduse si cu veniturile personale, taxele, preturile si profiturile.Orasele din toata lumea au fost lovite greu, in special cele ce depindeau de industria grea. Productia s-a blocat in multe tari. Fermele si zonele rurale au avut enorm de suferit din cauza faptului ca preturilr produselor agricole au scazut cu aproximativ 60%. Zonele depinzand de sectoarele industriale primare, minerit, industria lemnului si agricultura au suferit enorm pentru ca cererea a scazut si ea iar alternativa altor locuri de munca era ca si inexistenta. Cu toate acestea, chiar si imediat dupa prabusirea bursei de pe Wall Street din 1929 optimismul a persistat, John D. Rockefeller spunand ca dealungul celor 93 de ani ai sai crizele au venit si au plecat, prosperitatea intotdeauna intorcandu-se. America a iesit din criza abia odata cu inceperea celui de-al doilea razboi mondial. In alte state insa gruparile de stanga sau de dreapta au iesit la putere din cauza revoltelor sociale.

Marea Criza a fost declansata de colapsul total si brusc al bursei. Bursa s-s redresat undeva prin 1930 intorcandu-se la nivelul inceputului anului 1929 in aprilie, insa inca cu 30% mai putin decat nivelul din septembrie 1929. Impreuna guvernul si afacerile au cheltuit mai mult in prima jumatate a anului 1930 decat in perioada corespondenta a anului anterioror. Insa cosumatorii, multi dintre ei suferind pierderi mari anul anterior la bursele de marfiri, si-au redus cheltuielile cu aproximativ 10%. Deasemenea s-a mai adaugat si o seceta severa ce a devastat agrigultura americii la inceputul verii anului 1930. La inceputul anului 1930 credit era din plin si ieftin, insa oamenii erau reticienti in asi lua asupra un nou debit imprumutand. Din mai 1930 vanzarile de automobile au scazut sub nivelul anului 1928. Preturile in general au inceput sa scada, insa salariile s-au mentinul in 1930, incepand sa scada abia in 1931. Conditiile erau mult mai grele in zonele fernelor, unde preturile pur si simplu s-au prabusit, aceissi situati existand si in zonele miniere si forestiere unde somajul era deja mare si locurile de munca alternative lipseau cu desavarsire . Declinul economiei americane a fost motorul ce initial a tras inapoi economiile celorlaltor state, slabiciunile acestora preluand stafeta declinului. Incercarile fanatice de a scoate economia din impas prin masuri protectioniste severe, cum ar fi Legea taxelor Smoot-Hawley in SUA anului 1930, nu au facut decat sa grabeasca colapsul comertului global. Dela sfarsitul anului 1930 un declin constant s-a instalt a carui varf a fost atins in martie 1933 cand rata somajului se ridica la 20 de procente .

Se crede ca ciclurile de recesiune sunt o parte normala a unei lumi in care balanta intre stoc si cerere este inexacta. C transforma de obicei aceasta recesiune scurta si blanda intr-o intr-o criza majora este subiecul unor dezbateri aprinse. Expertii nu s-au pus de acurd asupra marilor cauze si asupra importantei lor relative. Cautarea cauzelor este indeaproape legata de aflarea unui raspuns la problema evitarii unor mari crize in viitor. Prin urmare punctele de verere ale politicienilor si economistilor asupra politicilor necesare in cazul unei asemenea crize sunt diferite. Intrebarea si mai importnta este daca nu cumva economia de piata a esuat sau poate eforturile guvernelor in a regula ratele dobanzilor, de a impiedica falimentul in masa al bancilor si de a controla moneda. Cei care cred intr-o implicare mai mare a statului in economie cred ca vina cea mai mare o poarta incapacitatea economiei de piata iar cei ce cred intr-o piata libera cred ca este vina guvernului ce a esuat in a aborda corect problema.

Teoriile curente pot fi clasificate in trei puncte de vedere. In primul rand este punctul de vedere al economiei clasice: monetarismul, scoala economiei austriece si teoria economica neoclasica, ce pun accentul pe efectele macroeconomice ale rezervei de bani, cum politicile bancii centrale duc la suprainvestitii (bula economica), sau rezervele de aur ce sustuneau monedele multor tari inaintea marii crize. De aemenea relatia dintre productie si consum.   Apor vin teoriile structuraliste, cea mai importanta fiind cea keynesiana, dar nu trebuie uitata nici cea a economiei institutionale, ce indica subconsumul si suprainvestitia (bula economica), erorile bancherilor si industriilor sau incompetenta oficialolor guvernamentali. Singura vedere comuna este ca a existat o lipsa de incredere la scara mare. Din nefericire, odata ce panica si inflatia si-au facut simtita prezenta multi oameni au crezut ca pot sa faca mai multi bani tinandu-se departe de piete in timp ce preturile au scazut in continuu si cu o cantitate anume de bani au putut fi cumparate mai multe produse. Nu in ultimul rand exista critica marxista a economiei politice. Aceasta pune accentul pe tendinta capitalismului de a distribui inechitabil averea, ceea ce duce la supraacumulari de capital si la cicluri repetitive de devalorizari prin crize economice. Marx a vazut recesiunea si criza ca inevitabile intr-un capitalism al economiei de piata deoarece nu sunt nu exista alte restrictii asupra acumularii de capital decat piata insasi .

Vom lua teoriile pe rand pentru a vedea argumentele acestora. Primul este punctul de vedere keynesian. Economistul britanic John Maynard Keynes a sustinut in lucrarea sa Teoria generala asupra Ocuparii, Creditului si Monedei ca cheltuielile mai mici an economie au contribuit la declinul masiv al venitului si locurilor de munca, ce s-au incadrat mult sub medie. In aceasta situatie economia ar fi ajuns la un echilobru perfect cu costul unui somaj foarte mare. Desi Keynes nu reminteste in lucrarea sa de politici fiscale si in schimb sustine nevoia de a socializa investitiile, acesta s-a aratat mai mult in favoarea unei revolutii teoretice decat a uneia de politici. Ideea sa de baza era una foarte simpla: sa tina oamenii angajati, guvernele sa mearga pe deficit cand economia incetineste deoarece sectorul privat nu va investi destul pentru a mari productia si a inversa valul recesiunii. Economia keynesiana cheama la actiune guvernul in timpul crizelor economice pentru a creste cheltuielile guvernamentale si a reduce sau a elimina complet taxele. In timp ce criza se adancea pentru a relansa economia Roosevelt a inaugurat lucrari publice, subsidii pentru agricultura, precum si alte asemenea tehnici, insa niciodata nu a incercat sa renunte complet la echilobrarea bugetului. Conform adeptilor keynesisti el trebuia sa cheluiasca mult mai multi bani. Insa nu puteau spune exact cat. Cu ajutorul politicilor fiscale guvernul putea sustine cheltuielile necesare micsorand taxele, cresterea cheltuielilor guvernamentale precum si cresterea veniturilor individuale . Crescand veniturile si cheltuielile vor urma aceeasi cale. Cheltuind mai mult efectul multiplicator va preleva si va extinde efectele cheltuielilor initiale. Economistii keynesieni nu au reusit sa estimeze marimea indice de multiplicare. De asemenea acestia au presupus ca oamenii saraci vor cheltui noile venituri, insa exact contrariul s-a intamplat, acestiu cheltuind doar o mica parte din noile venituri cea mai mare parte fiind pusa deoparte pentru zile negre. Ideile keynesiene asupra economiei au fost rasturnate in anii 50 de catre Milton Friedman si Franco Modigliani, adeptii curentului monetarist.

Acestia, printre care se numara si directorul Rezervei Federale Ben Bernanke, sustineau ca Marea Criza a fost cauzata de contractia monetara, consecinta a politicilor proaste sustinute de Rezerva Federala si a crizei sistemului bancar . In acest fel Rezerva Federala, prin inactiune, a permis rezervei monetare sa se micsoreze cu o treime intre 1929 si 1933. Friedeman a sustinut ca turnura negativa a economiei, incepand cu prabusirea bursei, ar fi reprezentat doar o alta recesiune. Problema a fost ca esecul unor banci publice mari, in special New York Bank of the United States, a produs panica printre bancile locale, in timp ce functionarii Rezervei Federale au stat si nu au luat nici un fel de masuri pe masura ce bancile dadeau faliment. El a sustinut ca daca Rezerva Federala ar fi acordat un imprumut de urgenta acestor banci sau pur si simplu ar fi cumparat actiuni guvernamentale pe piata libera pentru a acorda lichiditati si a marii cantitatea de bani dupa ce banci cheie cazusera, restul bancilor mici nu ar fi avut soarta surorilor mai mari, de asemenea rezerva valutara nu ar fi cazut chiar la nivelul la care ajunsese. Cu mult mai putini bani pe masa oamenii de afaceri nu au putut face rost de noi imprumuturi, nici macar pe cele vechi nu le-au putut reinoi, fortandu-i pe multi sa nu mai investeasca. Aceasta interpretare da vina pe Rezerva Federala pentru ca nu a luat nici un fel de masuri, in special ramura din New York.

Un motiv pentru care Rezerva Federala nu a actionat pentru a limita declinul rezervei banilor lichizi a fost legislatia in domeniu. La acel moment cantitatea creditului pe care Rezerva Federala o putea da era limitata de legi cereau ca acel credit sa fie sustinut partial de o rezerva de aur. Din moment ce o promisiune de aur nu nu este la fel de buna precum aurul pe care il ai in posesie in timpul panicii bancare o parte din aur a fost rezervat politelor rezervei federale. Din moment ce Rezerva Federala avea limite in a acorda credite, orice reducere masurata in cantitatea de aur detinuta in seifurile sale trebuia insotita de o reducere si mai mare a creditarii. Pe 5 aprilie 1933 presedintele Roosvelt a semnat ordinul 6102 prin care era interzisa detinerea de catre populatie a monedelor si certificatelor cu valoare in aur, reducand astfel presiunea asupra aurului Rezervei Federale.

Perspectiva neoclasica se apleaca asupra declinului productivitatii ce a provocat caderea initiala precum si asupra recuperarii prelungite datorita politicilor ce au afectat piata muncii. Aceste idei sustinute de Kehoe si Precott, descompun declinul economic intr-un declin al fortei de munca, stocului de capital si a productivitatii.   Stidiile sugereaza ca teoriile cu privire la Marea Criza ce incearca sa explice declinul initial sever al productivitatii urmat de revenirea rapida a acestuia, relativa mica schimbare in stocul de capital, precum si o criza prelungita a fortei muncii. Aceasta analiza respinge teoriile ce se apleaca asupra rolului economiilor si a dec linului in stocul de capital .

O alta explicatie vine din partea Scolii Austriece de economie. Teoreticienii apartinand acestei scoli ce au scris despre cauzele crizei includ pe economistul austriac Friedrich Hayek si pe economistul american Murray Rothbard ce a scris Marea Criza a Americii (1963). In opinia acestora cauza principala a crizei a fost reprezentata de expansiunea alimentarii cu bani din anii 20 ce a condus catre un boom al creitului ce nu a putut fi sustinut pe termen lung. Din punctul lor de vedere Rezerva Federala creata in 1913 poarta multa parte din vina. Un motiv al inflatiei monetare a fost acela de a ajuta Marea Britanie, care in 1920 se lupta cu planurile de intoarcere la paritatea etalonului aur de dinaintea primului razboi mondial. Intoarcerea la acea rata a etalonului aur de dinaintea razboiului insemna presiune deflationista. Dupa Rothbard lipsa flexibilitatii preturilor in Anglia a insemnat cresterea somajului, asa ca a fost cerut ajutorul Americii. Statele Unite primea un influx de aur, inflationand mai departe pentru a ajuta Anglia sa se intoarca la etalonul aur standard. Montagu Norman, directorul Bancii Angliei, a avut o relatie destul de buna cu Benjamin Strong, seful de facto al Rezervei Federale. Norman a facut presiuni asupra directorilor bancilor centrale ale Frantei si Germaniei sa inflationeze insa, spre deosebire de Strong, acestea au refuzat. Rothbard spune ca inflatia americana trebuia sa permita Angliei sa se inflationeze, deoarece sub etalonul aur standard Anglia nu o putea face singura.

Din punctul de vedere al economistilor austrieci aceasta inflatie a banilor ce a condus la un boom nesustinubil atat in pretul actiunilor precum si a bunurilor de capital . Cand in 1928 Rezerva Federala a incercat sa faca ceva era deja prea tarziu si un colaps economic era inevitabil. Interferenta artificiala in economie de dinainte de criza a fost un dezastru, iar eforturile guvernului de a reporni economia dupa caderea din 1929 nu a facut decat sa agraveze lucrurile. Dupa Ruthbard interventia guvernului a intarziat abilitatea pietei de a se autoregla si a facut ca drumul catre o recuperare completa a economiei sa fie mult mai lung si mai anevoios. Mai mult, Rothbard a criticat opinia lui Milton Friedman cum ca banca centrala nu a reusit sa puna destule lichiditati pe piata. El sustine ca Rezerva Federala a cumparat actiuni in valoare de 1.1 miliarde de dolari intre febroarie si iulie 1932. Rezerva bancara a crescut cu doar 212 milioane de dolari insa Rothbard sustine ca aceasta a fost din cauza faptuli ca populatia americana si-a pierdut increderea in sistemul bancar si a incercat sa economiseasca cat mai multi bani in afara sistemului bancar, fapt peste controlul Bancii Centrale.

O alta teorie a fost popularizata e doi economisti ai anilor 1920, Waddill Catchings si William Trufant Foster, aceasta influentand multi oameni importanti din stat, printre care si Herbert Hoover. Ea sustinea ca economia producea mai mult decat se consuma dearece consumatorii pur si simplu nu aveau puterea materiala sa cumpere. Astfel distributia inegala a bogatiei din anii 20 a cauzat Marea Criza. Potrivit acestui punct de vedere, rata cresterii salariilor a fost mai mica decat rata cresterii productivitatii. Cea mai mare parte a beneficiilor productivitatii crescute s-a dus in profituri, acestea la randul lor au intrat bula pietei bursiere. Legea lui Say nu mai merge in acest model (o idee preluata de Keynes). Atat timp cat corporatiile au continuat sa-si extinda facilitatile de capital (fabrici, depozite, echipament greu, si alte investitii) economia era infloritoare. Sub presiunea administratiei Coolidge si a afacerilor consiliul Rezervei Federale au mentinut mici rata discountului incurajand mult investitiile (deseori excesive). Totusi pana la sfarsitul anilor 20 investitiile de capital au dezvoltat fabricile foarte mult astfel incat acestea produceau mai mult decat consumatorii puteau sa cumpere.

Astfel, potrivit acestui punct de vedere, cauza majora a Marii Crize au fost suprainvestitiile in capacitatea industriei grele comparativ cu salariile si castigurle afacerilor independente, cum ar fi fermele. Solutia era ca guvernul sa pompeze bani in buzunarele consumatorilor. Adica sa redistribuie putere de cumparare, sa mentina baza industriala, dar sa inflationeze preturile si salariile pentru a forta cat mai mult cresterea inflationista a puterii de cumparare in cheltuielile consumatorilor. Industria a fost supradezvoltata iar noile fabrici au fost de prisos. Foster si Catchins au recomandat ca guvernele federale si cel statal sa inceapa proiecte mari de constructie, ceea ce exact au si facut Hoover si Roosvelt. Franklin D. Roosevelt ales in 1932 a dat vina pe excesele marilor afaceri pentru instaurarea unei economii instabile. Democratii credeau ca problema o constituia faptul ca afacerile aveau prea multi bani la dispozisie si politica New Deal a fost dezvoltata tocmai pentru a remedia aceasta problema, prin transfer de putere catre sindicate si fermieri si prin marirea taxelor pe profitul marilor companii. Aplicarea de reglementari economiei a fost privita ca un remediu indispensabil problemei.

Un alt economist, Irving Fisher, a spus ca factorul determinant ce a condus catre Marea Criza a fost supraindatorarea si deflatia. El a legat creditul liber de supraindatorare, ceea ce a alimentat specula. Apoi a subliniat noua factori ce au interactionat impreuna sub conditia datoriilor si a deflatiei pentru a crea mecanismul balonului ce a explodat. Lantul evenimentelor este urmatorul: anularea debitului, contractia cantitatii de bani si a imprumutului bancar, scaderea preturilor bunurilor, apoi o cadere si mai mare in valoarea afacerilor, precipitand falimentul bancar, prabusirea profiturilor, reducerea productiei si cresterea somajului (20% in 1933 in SUA ), pesimism si pierderea increderii, acumularea de bani a populatiei, o cadere a ratelor dobanzilor. In timpul caderii bursei din 1928 cererile marginale erau de numai 10%. Cu alte cuvinte firmele de brokeraj imprumtau 9 dolari pentru fiecare dolar depus de deponent. Cand piata a cazut firmele de brokeraj au apelat la aceste imprumuturi, ce nu au putut fi inapoiate. Bancile au inceput sa cada deoarece debiorii nu au mai platit iar creditorii au incercat in masa sa-si retraga bani. Reglementarile guvernamentale si legile bancare ale Rezervei Federale alcatuite tocmai pentru a preveni astfel de panici nu au avut nici un efect, sau pur si simplu nu au fost folosite. Colapsul bancilor a dus la pierderea a miliarde de dolari in bunuri. Debitele mari au devenit si mai mari deoarece preturile si veniturile au scazut cu 20-50%. Dupa panica din 1929 si in primele 10 luni ale anului 1930 in America au dat faliment 744 de banci (in total 9000 de banci au falimentat in anii 30) .

Foarte mult de suferit a avut si comersul internasional, multi economisti spunand ca acest fapt a adancit criza si mai mult, tarile ce depindeau de acest comert fiind printre cele mai lovite. Partial multi economisti dau vina pe legea taxelor vamale Smoot-Hawley (17 iunie 1930), aceasta a redus cu mult comertul international si ducand criza spre alte tari. Comertul international nu reprezenta decat o mica parte a economiei Americii, si era concentrata in cateva afaceri precum agricultura; insa era un factor foarte important pentru alte tari. Anterior legii taxa pe importuri era de 25,9%, dupa ce a fost promulgata taxa a sarit la 50%. In dolari exporturile americane au scazut dela 5,2 miliarde in 1929 la 1,7 miliarde in 1933 . Produsele afectate au fost: grau, bumbac, tutun, produse forestiere. Astfel conform acestei teorii fermierii ale caror exporturi au scazut dramatic s-au indreptat catre economiile din banci, grabind astfel colapsul acestora, caracteristica principala in primii ani ai crizei.

Punctul de cotitura al intregii crize a fost reprezentat de anularea etalonului dolar-aur. Marea Britanie, Japonia, tarile scandinave au parasit etalonul aur in 1931, Italia si SUA in 1932 si 1933, Franta, Polonia, Belgia si Elvetia au renuntat abia in 1935-1936.

Criza a avut multe consecinte politice, printre care s-au numarat: abandonarea economiei liberale clasice, pe care Roosevelt a inlocuit-o in SUA cu politicile keynesiene. Aceste politici au marit rolul guvernului federal in economia nationala. Criticii l-au acuzat pe Roosevelt ca transforma America intr-o tara socialista. Marea Criza a fost factorul principal ce a dus la implementarea democratiei sociale si a economiilor lanificate in Europa de dupa cel de-al doilea razboi mondial (Planul Marshall). Desi economistii scolii economice austriece au provocat keynesianismul in anii 20, abia in anii 70 odata cu influenta lui Milton Friedman politica keynesiana a fost pusa in discutie.