ROBERT SCHUMANN
CONCERTUL PENTRU VIOLONCEL sI ORCHESTRĂ
ÎN LA MINOR, OP. 129
Romantismul muzical este o perioada de exceptionala importanta prin complexitatea sa, ce îsi pune amprenta pe întregul secol al XIX-lea.
Evadarea din realitatea contemporana si refugierea într-o lume imaginara, a fictiunilor, incursiunea în trecutul istoric, trairea umana, framântarea sentimentelor contradictorii si mai ales predispozitia pentru liric, fantastic, melancolic, pasional sunt câteva din trasaturile romantismului. Se va naste o noua lume, o lume dominata de preocuparea pentru perceptia subiectiva si exprimarea libera, o lume dispusa a lupta pentru idealuri, care îsi va crea propriile unelte prin puterea întelegerii sensibile, ca perspectiva superioara a ratiunii.
În aceasta perioada se perfectioneaza multe instrumente, se îmbogatesc din punct de vedere teoretic multe discipline muzicale. Concomitent cu dorinta adaptarii vechilor forme la continutul nou al vietii, apare si necesitatea de a crea noi forme si genuri: ecoseza, moment muzical, l 11211s1815l iedul vocal si instrumental, balada, impromptu-ul, studiul, nocturna, romanta, fantezia, poemul simfonic.
Preocuparea de a apropia muzica de poezie si de literatura a dus la îmbogatirea substantiala a acesteia, dezvoltându-se muzica cu program, una din marile realizari ale romantismului.
Melodia, elementul principal al muzicii a parcurs la clasici drumul unui diatonism aproape pur, ca sa ajunga la unii romantici total cromatizata (Wagner-Tristan si Isolda). Aceasta predispozitie a melodiei si armoniei romantice nu a dus la distrugerea diatonismului sau înlocuirea lui, ci doar la îmbogatirea expresiei.
Cântecul popular, intonatiile si ritmurile folclorice ce patrund în muzica profesionista au un rol important, implicând o depanare libera a discursului si un caracter improvizatoric.
Orchestra a devenit mai ampla si mai colorata - îmbogatindu-se cu noi instrumente: cornul englez, tubele wagneriene, harpa (Berlioz), celesta (Glinka), instrumente de percutie. Se obtin efecte deosebite prin elasticitatea tempourilor si prin contrastele de nuante extrem de puternice.
Sunt anii când, nume ca: Schubert, Schumann, Chopin, Liszt, Brahms, Wagner, vor deveni celebre datorita simfoniilor impunatoare sau operelor marete, poemelor simfonice ample sau miniaturilor instrumentale care redau vibratia calda, sensibila a sufletului uman.
Din multitudinea creatorilor si gânditorilor ce au contribuit la afirmarea romantismului, personalitatea compozitorului Robert Schumann se distinge în primul rând ca model de existenta si spirit. Întreaga lui viata a fost o cautare continua de a îndeplini ceea ce sufletul îi dicta. Însusi modul în care a abordat ulterior cariera de muzician, faptul ca s-a daruit în cele din urma pianului si compozitiei dupa multi ani de cautari este fara îndoiala câstigul unei vointe puternice de a urma drumul sufletului, atitudine ce-si va lasa amprenta asupra întregii biografii.
Robert Alexander Schumann se naste la 8 iunie 1810 - în orasul Zwickau din Saxonia, regiune germana, de unde îsi are originea un alt mare romantic, Richard Wagner, fiind cu un an mai tînar decât Mendelssohn-Bartholdy si cu doar o luna decât Chopin. Provenind dintr-o familie luminata de cultura si cu o buna situatie materiala, educatia lui a fost pe masura preocuparilor familiei, bunicii fiind intelectuali, tatal librar erudit, editor si scriitor.
Micul Robert este încredintat la vârsta de sapte ani organistului Johann Kuntsch pentru a primi lectii de pian. Tatal sau îi conduce educatia si lectura marilor capodopere: anticii, clasicii si mai ales contemporanii romantici precum Byron, Göethe si Schiller. Înclinatia sa pentru lumea artelor se va manifesta neîntârziat, prima mare pasiune fiind literatura iar pâna la vârsta de 18 ani scrie destul de mult, îndeosebi versuri si impresii din lecturi, cuprinse în doua culegeri.
La 12 ani înfiinteaza o orchestra de scolari dirijata de el si compune o lucrare pentru cor si orchestra - Psalmul 150, manifestând astfel talentul muzical.
Anul 1826 va aduce o mare
suferinta tânarului
Robert prin moartea tatalui si a unicei sale surori. Mama si
fratele lui mai mare, devenit cap al familiei, îl obliga sa studieze
dreptul la Universitatea din
În încercarea de a-si perfectiona tehnica pianistica se alege cu o infirmitate iremediabila a mâinii drepte si este nevoit sa iasa definitiv din cursa pentru dobândirea virtuozitatii pianistice. Aceasta teribila nenorocire
l-a adus într-o profunda criza depresiva, singurul lucru salvator fiind activitatea creatoare spre care-si îndreapta atentia.
În anul 1834, Schumann fondeaza revista Neue Zeitschrift für Musik, care va avea o importanta deosebita pentru epoca sa, prin ea Schumann devenind un critic realist al perioadei muzicale pe care o traversa.
Perioada cuprinsa între anii 1830-1840 este cea mai bogata în domeniul creatiei pianistice, compune: Variatiunile Abegg, op.1; Papillons, op. 2; Carnavalul, op. 9; Sonatele pentru pian, op. 11, 14, 22; Piese fantezii; Kreisleriana; Fantezia în Do major; Scene de copii; Noveletele, op. 21; Studiile simfonice, op. 13.
Anul 1840 este considerat anul liedurilor, în aceasta perioada au luat nastere peste 138 de lieduri, printre care amintim: Dedicatie, Nucul, Noapte cu luna, Noapte de primavara, ciclul Liederesais, vestitele cicluri Dragoste de poet, Dragoste de femeie.
Anul 1841 este anul simfonic în care scrie Simfonia I; Uvertura, scherzo si final; Fantezia pentru pian si orchestra, Simfonia a IV-a care reflecta atât linistea, cât si pasiunea muzicianului.
În anul 1842, cea care se afla în prim-plan este muzica de camera, cu cele trei cvartete op. 41; admirabilul Cvintet cu pian în Mi bemol major si Cvartetul cu pian, triouri, lucrari de o profunda nota dramatica.
În 1844 se muta la Dresda, un oras mai linistit, unde are ragazul de a se ocupa de lucrarile sale de mare amploare, (încheie lucrul la oratoriul "Paradisul si Peri", compune opera Genoveva si ultimele simfonii -Simfonia nr. 2 în Do major si Simfonia nr. 3 în Mi bemol major scrisa în toamna anului 1850 alaturi de Concertul pentru violoncel si orchestra si Fantezia pentru vioara cu acompaniament de orchestra.
Spiritul lui Schumann, înca din 1850 începe sa fie obsedat de îngrijoratoare stari de melancolie, obsesii si chiar halucinatii, tulburarile sale culminând în februarie 1854 cu o tentativa de sinucidere. Din acest moment capacitatea sa creatoare dispare definitiv, înregistrându-se doar câteva încercari de a mai schita câteva compozitii în sanatoriul din Endenich, lânga Bonn, unde se stinge din viata la 29 iulie 1856.
Robert Schumann s-a situat printre cei mai mari romantici ai muzicii germane, în calitate de compozitor, de critic muzical, pianist, luptator neînfricat împotriva atitudinilor învechite si perimate din arta.
Concertul pentru violoncel si orchestra în la minor, op. 129
Concertul pentru violoncel si orchestra în la minor, op. 129, creat de Robert Schumann în 1850, constituie una dintre cele mai valoroase lucrari ale acestui gen, din literatura violoncelului, despre care Pablo Casals spunea ca "este una dintre cele mai sublime opere care se pot auzi astazi".
Schumann compune acest concert într-o perioada în care semnele suferintelor bolii sale erau deja vizibile, aceasta scadere a resurselor sale creatoare va fi resimtita si în emotionantul concert pentru violoncel si orchestra în la minor op. 129, (în cea de-a treia parte, prin pasajele tehnice repetitive). Concertul este alcatuit din parti interiorizate, pline de tandrete alaturi de altele pline de pasiune si avânt.
Violoncelul, al carui sunet este cald, profund, capabil sa redea cele mai fine nuante, a fost ales pentru a deveni confidentul compozitorului în emotionantele pagini ale minunatei lucrari.
În Concertul pentru violoncel si orchestra în la minor, op. 129, rolul instrumentistului solist este în primul rând acela de a purta melodia.
Asemenea multor concerte create de compozitori romantici, si acest concert se executa fara întrerupere între cele trei parti consecutive. Cele trei parti consecutive sunt: Partea I - Nicht zu schnell - conceputa în forma de sonata, Partea a II-a - Langsam - în forma de lied, Partea a III-a - Sehr lebhaft - scrisa în forma de sonata.
Partea I - Nicht zu schnell
Expozitia debuteaza cu o introducere intonata de orchestra (masurile 1-4), ale carei acorduri alcatuiesc o cadenta plagala-I-IV-I.
Dupa cele patru masuri, violoncelul solist expune tema I (masurile 5-33) în la minor. În tot timpul expunerii temei I, violoncelul evidentiaza melodia, iar orchestra are rol acompaniator.
Exemplu 1:
Aceasta tema I expusa de violoncelul solist în piano are un caracter linistit, este simpla dar emotionanta în aceelasi timp, calda si extrem de sensibila, sensibilitatea fiind una din caracteristicile concertului, degajându-se din fiecare pagima a lui. Linistea de început pare sa fie tulburata de arpegiile si gamele ascendente în treizecidoimi, executate de violoncel, fiind pregatite printr-o crestere treptata în intensitate, marcata de nuante- crescendo, forte si sforzando.
Exemplu 2:
Acompaniamentul acestei sectiuni este intonat în special de coarde, mai ales vioara I si a II-a, violele au formule de acompaniament cu contratimpi, iar violoncelii, în paralel cu violoncelul solist aduc motive din tema.
Dupa expunerea temei I urmeaza o punte tematica (masurile 34-49), intonata numai de orchestra. Tonalitatea începutului de punte este la minor, care evolueaza spre Do major, tonalitate în care va fi adusa tema a II-a (masurile 50-95).
Pornind din registrul grav, violoncelul intoneaza o tema a II-a generoasa, de o profunda interiorizare.
Exemplu 3:
Prin aducerea formulei de triolet, tema a II-a capata un caracter dinamic, mai pregnant din punct de vedere ritmic.
si pe parcursul celei de-a doua teme, orchestra are tot rol acompaniator.
Concluzia expozitiei (masurile 96-103) expusa de orchestra ne introduce în prima sectiune a dezvoltarii ( masurile 104 - 132), în care sunt aduse elemente din tema I.
Sectiunea a II-a a dezvoltarii (masurile 133-152) se caracterizeaza prin pregnanta, data de optimile urmate de pauze de optimi, executate de catre solist cu arcusul mereu în jos, pentru a obtine efectul indicat de compozitor în partitura - "marcatto", care imprima discursului muzical o crestere a intensitatii si tensiunii acestuia. În contrast va aparea un fragment din linistita si cantabila tema I intonata de data aceasta de corn.
Desi în dezvoltare se utilizeaza elemente ale ambelor teme, cele care apar cel mai frecvent sunt cele ale temei I.
În sectiunea a III-a a dezvoltarii (masurile 153-175), apare tema I în falsa repriza în tonalitatea fa # minor din masura 153 si repetata apoi în masura 163. Punctul de plecare, elementul de baza este tot tema I care este dinamizata prin triolete de optimi ce apar în timp ce orchestra marcheaza prin acorduri doar timpii principali.
Repriza aduce tema I (masurile 176-204) în tonalitatea de baza - la minor. Dupa sectiunea puntii (masurile 205-217), solistul ne introduce în tonalitatea temei a II-a (masurile 218-263), La major, omonima majora a tonalitatii în care este scris concertul. Repriza nu difera de expozitie decât prin tonalitatea acestei teme a II-a.
Urmeaza o sectiune ce are un dublu rol, atât de concluzie pentru repriza (masurile 264-279), cât si de punte spre partea a II-a a concertului (masurile 280 - 285). Aceasta sectiune este executata doar de catre orchestra, instrumentistul solist având în tot acest timp pauze, revenind în ultimele 4 masuri ale primei parti pentru a face trecerea la cea de-a doua parte a concertului.
Partea
a II-a - Langsam - care se
executa fara pauza dupa partea I este scrisa în
Fa major si are o forma de lied
În prima sectiune A (masurile 286-294) violoncelul intoneaza tema I plina de cantabilitate si lirism pe un acompaniament de triolete cu contratimpi ai orchestrei.
Exemplu 4:
Sectiunea B (masurile 295- 311) debuteaza prin intonarea de catre orchestra în prima masura a doua acorduri în crescendo, pentru ca în a doua masura violoncelul sa intre în sfp cu motivul sau, lasând din nou orchestra în urmatoarea masura sa-i pregateasca atacul violoncelului.
Sectiunea B aduce tema a II-a a acestei parti cântata de violoncel în coarde duble, într-un legatto perfect, astfel încât fiecare sunet sa-si gaseasca sensul. Este indicat ca solistul sa nu-si reprezinte auditiv o înlantuire de sexte si cvinte, ci doua melodii simultane.
Exemplu 5:
Sectiunea A se reia din masura 311 pâna în masura 319.
În coda acestei parti, orchestra în dialog cu violoncelul solist, cânta elemente motivice din partea I, tema I a concertului în la minor (masurile 320-326).
Exemplu 6:
Tot violoncelul este cel care va intona în continuare tema I din partea a II-a (A-ul) în tonalitatea Do major (masurile 327-330).
Urmeaza puntea (masurile 331-344) ce are rolul de a pregati partea a III-a a concertului. Aceasta se încheie cu un pasaj melodic al violoncelului care se precipita si creste în intensitate pâna la atacarea în sforzando a temei pe care va fi cladita ultima parte a acestui concert.
Partea a III-a - Sehr Lebhaft este scrisa în forma de sonata. Expozitia cuprinde un grup tematic I alcatuit din doua sectiuni: ,,a" (masurile 345-364) care debuteaza cu o tema patetica, energica, cu o linie melodica viguroasa ce reiese din dialogul violoncelului cu orchestra. Cea care imprima acest caracter temei este orchestra prin cele trei acorduri de început bazate pe relatia IV-V, iar violoncelul intervine cu motivul sau de o masura în care expune acordul desfasurat de treapta a V-a. Acest motiv dialogat de doua masuri se repeta identic, iar apoi este prelucrat si largit, dând nastere temei I si ,,a′ " (masurile 365-401) care începe prin intonarea acordului de Do major compact, apoi melodic.
Exemplu 7:
Urmeaza o punte (masurile 402-409) intonata de orchestra care se bazeaza din punct de vedere ritmic pe formula optime cu punct -saisprezecime si grupul de 4 saisprezecimi.
Tema a II-a (masura 410-463) este în Do major si are ca punct de plecare trei sunete contrastante, primele 2 în piano, iar ultimul în fp, contraste caracteristice întregului concert, nefiind o curiozitate acest lucru având în vedere faptul ca este scris de un romantic.
Desi la orchestra apar motive ale temei I, tema a II-a reprezinta un element nou executat de violoncel cu raspunsul prompt al orchestrei.
Exemplu 8:
Pâna la dezvoltare, violoncelul executa acorduri desfasurate de re minor, Sol major, triolete executate pe gama Sol major si un pasaj de saisprezecimi.
Urmeaza concluzia expozitiei (masurile 464-475) executata de orchestra care moduleaza la Si major, tonalitate în care debuteaza dezvoltarea.
În prima sectiune a
dezvoltarii (masurile 476-493) întâlnim elemente din
Repriza va respecta schema expozitiei, (adica tema I - punte - tema II - concluzie), pâna la cadenta, însa cu planuri tonale diferite si anume: tema II va fi adusa în La major. Înca o modificare este reprezentata de aducerea temei I exclusiv de orchestra, spre deosebire de expozitie unde participa si violoncelul solist.
Cadenta solistica (masurile 684-731) scoate în evidenta atât calitatile expresive cât si cele de virtuozitate ale solistului instrumentist. O alta particularitate este si faptul ca ea este acompaniata de catre orchestra.
Concertul se încheie cu o coda (masurile 732-766), în La major. Orchestra are doar rol de acompaniament, rolul principal avându-l violoncelul, care trebuie sa se desprinda cu o individualitate puternic marcata.
Sfârsitul este într-o miscare rapida în fortissimo, având un caracter optimist ce se impune dupa toate zbuciumarile de pe parcursul concertului.
În genul concertant, printre lucrarile cel mai des abordate de catre violoncelisti sunt concertele compozitorilor: J. Haydn, L. Boccherini, R. Schumann, E. Lalo, Saint-Saens, P. I. Ceaikovschi, A. Dvorak, S. Prokofiev, D. sostakovici.
Concertul pentru violoncel si orchestra în la minor, opus 129, reprezinta o piatra de încercare pentru tinerii interpreti si în acelasi timp o temelie în desavârsirea lor ca instrumentisti. Violoncelisti de prestigiu international au abordat cu succes paginile acestui concert, printre care: Mstislav Rostropovich, Jacqueline du Pré, Yo - Yo Ma, Mischa Maiski, Lynn Harrel, Daniil Shafran, Steven Isserlis. În opinia mea, Yo - Yo Ma este cel care m-a impresionat cel mai mult, prin interpretarea sa originala, transmitând atâta caldura, sensibilitate, amaraciune, liniste si în aceelasi timp zbucium sufletesc. Prin felul sau de a încarca fiecare nota cu pasiune reuseste sa redea cel mai bine mesajul acestui concert, în care Schumann parca si-a destainuit toate trairile sufletesti, toata suferinta provocata de boala necrutatoare.
|
