Reinhold Messner

Reinhold Messner

Reinhold Messner este fara îndoiala cel mai celebru alpinist în viata. S-a nascut în 1944 în Vilnoss, în Tirolul de Sud si a început sa se catere de la vîrsta de 5 ani. Pîna sa împlineasca 20 de ani deja urcase cele mai grele rute din Dolomiti si Alpii de Vest împreuna cu fratele sau, Gunter. A fost si începutul introducerii filosofiei sale legate stilul de catarare, stilul alpin, care presupune ascensiunea cu bagaj minim. Fratele sau a murit mai tîrziu în timpul primei lor expeditii în Himalaya.

Un aspect important în biografia lui Reinhold Messner este ca si pîna în prezent este singurul care a reusit ascensiunea Nanga Parbatului pe fata Rupal (o varianta de escaladare extrem de periculoasa) si probabil singurul care a reusit sa urce Everestul cu adevarat de unul singur.
A devenit celebru si bogat, un om mereu în atentia presei, care nu a avut nicodata intentia sa se multumeasca cu ceea ce a facut. Dupa ce a stabilit noile repere ale alpinsimului modern a trecut la cucerirea Antarcticii. si nu oricum, ci pe jos. În 1990 a fost din nou primul care a reusit traversarea continentului ghetii pe jos. A încercat mai tîrziu cu Arcticul însa de data aceasta fara succes. Î noua încercare nu este exclusa. Astazi Reinhold Messner, în vîrsta de 58 de ani, este membru al Parlamentului European, reprezentînd partidul verzilor din Italia. A renuntat, cel putin declarativ, la ascensiuni. Ceea ce nu l-a împiedicat însa ca la un moment dat, pe parcursul anului 1996, sa îsi faca aparitia, chiar daca foarte scurta, la baza de pe Gasherbrum I. Iar în 2000 a încercat sa escaladeze Nanga Parbat pe o ruta ce nu a fost înca strabatuta. A trebuit sa renunte datorita conditiilor extrem de dificile.
Reinhold Messner ramîne un reper important în istoria alpinismului si aventurii umane în conditii extreme indiferent de ce va face în viitor si va continua sa inspire multe generatii de alpinisti de acum încolo.

SELECŢIUNI DIN ASCENSIUNILE sI EXPEDIŢIILE LUI Reinhold Messner

Peste 500 de ascensiuni în Alpii de Est, în special în Dolomiti Ortler, fata de nord Yerupaja Yerupaja Chico Walker Spur, Grandes Jorasses Rocchetta Alta di Bosconero, fata de nord Civetta, fata de nord-vest Agnér, Creasta de nord-est Marmolata, fata de sud Marmolata di Rocca, fata de sud (solitar) Civetta ("Philipp Flamm", solitar) Nanga Parbat (8125m, fata Rupal, prima ascensiune)
1971 Expeditii în Nepal, Pakistan, Persia, Africa de Est, Noua Guinee Manaslu (8156m, Fata de Sud) Noshaq (7492m) Pelmo, fata de nord Eiger, fata de nord (în 10 ore) Aconcagua (6959m, fata de sud) Gasherbrum I, fata de nord-vest (prima ascensiune a unui vîrf de peste 8000m în stil alpin) McKinley (6193m) Everest (8850m, prima ascensiune fara surse suplimentare de oxigen) Nanga Parbat (8125m, fata Damir, prima ascensiune solitara a unui vîrf de peste 8000m) Kilimanjaro (5963m) K2 (8611m) Ama Dablam (interventie de salvare) Everest, fata de nord (8850m, prima ascensiune solitara) Shisha Pangma (8012m) Kangchenjunga, fata de nord (8598m) Gasherbrum II (8035m)
1982 Vîrful Broad (8048m) Cho Oyo (8222m, încercare pe timpul iernii) Cho Oyo (8222m, în stil alpin) Gasherbrum I si II (prima traversare între doua vîrfuri de peste 8000m) Annapurna, fata de nord-vest (8091m)
1985 Dhaulagiri, creasta de nord-est (8167m, în stil alpin) Makalu (8485m, ascensiune nereusita pe timpul iernii, dar reptata cu succes pe timpul verii) Lhotse (8511m) Muntele Vinson (4897m, Antarctica) Expeditie în Buthan si Pamir Traversarea Antarcticii (via Polul Sud, pe jos - 2800km) Traversarea Bhutanului (east to west) Traversarea desertului Takla Makan (dinspre sud spre nord) Traversarea Groenlandei (dinspre sud-est înspre nord-vest, 2200km)
1994 Shivling (6543m) Ruwenzori (5119m, Uganda) Încercare de traversare a Arcticii (din Siberia în Canada) Belucha (4506m, Altai, Siberia) Expeditia Karakorum Expeditie în Muntii Altai (Mongolia) Travesarea Georgiei de Sud (pe urmele lui Shackleton)
2000 Nanga Partbat (8125m, încercare de deschidere a unei noi rute)

RM: Buna seara doamnelor si domnilor, dragi prieteni.

Poate ca stiti ca pe lînga faptul ca de multi, multi ani practic alpinismul sunt de asemenea un fermier de munte si am cîteva proiecte de practicare a agroturismului, în special în Alpi si Dolomiti. De asemenea sunt interesat de muzeele montane, astfel încît interesul meu pentru munte este mult mai larg decît alpinismul în sine. Ca unul interesat de problematica zonelor montane, dar si ca membru al Parlamentului Europei, tinînd cont de importanta Muntilor Carpati - munti impresionanti nu atît ca înatime, cît ca suprafata- am fost interesat sa vin si sa vad care sunt problemele locale si cum acestea ar putea fi rezolvate pe viitor. Cam atît despre mine, va rog sa-mi puneti întrebari si voi raspunde cu placere.

Care credeti ca este potentialul Muntilor Apuseni din punct de vedere al turismului montan?

RM: Cred ca principala problema aici este legata de clienti, atîta timp cît concurenta este acerba pe plan mondial. Ce aveti nevoie în Apuseni este sa stiti exact care este segmentul de piata caruia sa va adresati si cum sa gasiti clienti pentru asta. Cred ca exista o nisa de piata pentru turismul calare si pentru tracking, acestea în combinatie cu excursii lungi, elemente care lipsesc în Alpi, Pirinei si alte zone montane ale Europei.

Care considerati ca este cea mai valoroasa performanta alpina a dumneavoastra?

RM: Trebuie facuta distinctia între trei tipuri de abordari ale muntelui - una sportiva, celelalte doua - mentale. Sunt un catarator, un alpinist de mare altitudine si pe de alta parte am traversat pe jos teritorii întinse. Aceste activitati sunt atît de diferite încît trebuie de la bun început sa facem o distictie clara între ele. Nu-mi place sa spun la modul general "aceasta este cea mai buna performanta" dar as putea spune ca în catararea pe stînca cea mai buna performanta a fost ascensiunea solitara a fetei sudice a Vf. Marmolada în Dolomiti, în ceea ce priveste alpinismul de mare altitudine este vorba despre prima ascensiune solitara a Vf. Nanga Parbat în 1978 iar în domeniul traversarilor mentionez traversarea Groenlandei pe lungime, de la sud la nord.

stim cu totii ca ati fost de la început un opozant daca nu chiar un dusman al pitoanelor de expansiune cu progresare pe stînca. Ce parere aveti în acest moment despre acest lucru, astazi fiind folosit pentru asigurare nu pentru înaintare sau trecere?

RM: Desigur fiecare este liber sa urce muntele asa cum vrea, dar eu personal nu am folosit niciodata pitoane de expansiune sau oxigen suplimentar si nu m-am folosit de sateliti în expeditiile mele. si asta pentru ca eu cred ca altfel nu mai exista aventura. Aventura înseamna expunere - esti afara, esti pe drumul tau, e responsabilitatea ta. E o definitie foarte drastica a aventurii dar eu cred în ea. Niciodata nu voi folosi extra oxigen, sateliti sau telefoane în expeditiile mele.

Care este diferenta dintre dificultate si risc ?

RM: Cînd te afli pe munte realizezi ca exista o multime de dificultati pentru care noi, fiintele umane, nu suntem foarte bine pregatiti. Pentru ascensiuni la altitudine exista animale mai bine pregatite decît noi. Mult mai important este sa întelegem diferenta dintre risc si pericole. Muntele e acolo, la locul lui. Muntele este plin de riscuri doar în masura în care ni le asumam, altfel riscul nici macar nu exista. În cazul unei avalanse în munte, daca nu este nimeni acolo atunci nu exista nici un pericol. Dar daca noi suntem acolo exista cîteva pericole: avalanse, furtuni, înghet sau chiar lipsa de oxigen. Noi trebuie sa ne asteptam la asta, altfel suntem prosti. Daca acceptam aceste pericole si încercam sa cucerim muntele, aceste pericole devine riscuri, pentru ca noi ni le-am asumat. În acest caz arta alpinismului este ocolirea pericolelor. Acesta este managementul riscului. Un bun alpinist este un bun manager al riscului.

Ce parere aveti despre "comercializarea Himalayei" si de mizeria care ramîne în urma expeditiilor internationale?

RM: E un fapt cunoscut ca sunt multe expeditii comerciale în Himalaya, asa cum au fost si în Mont Blanc cu 150 de ani în urma. La începuturi Mont Blanc a fost un munte destul de dificil. Destul de repede însa, ghizii din Chamonix au început sa-i însoteasca pe cei doritori de ascensiune asa încît o multime de oameni pot sa escaladeze Mont Blanc-ul fara dificultati si riscuri deosebite. Acelasi lucru se întîmpla acum si în Himalaya. Acum se pot "cumpara" ascensiuni în Cho Oyn, Gasherbrooms sau Everest. Beneficiind de sprijinul localnicilor care pregatesc terenul se pot cumpara acum nu bilete ci voiaje pentru întîlnirea cu muntele, totul incluzînd asigurare, masa, recipiente de oxigen si ghidare. În acest fel totul devine mult mai simplu. Dar exista totusi pericole. Am vazut cu totii ce s-a întîmplat cu John Krakow în 1996 în marea tragedie de pe K2. Aceste expeditii comerciale vor avea loc si în viitor. Dar sunt sigur ca atunci cînd majoritatea oamenilor de pe strada vor întelege cu adevarat ca acest mod de escaladare nu are mare valoare totul se va sfîrsi.

Se întîmpla deseori ca oameni sa vina la mine si sa-mi zica: "Am fost pe Everest!". Eu îi întreb: "Ai urcat cumva împreuna cu un orb sau cu unul fara picioare?". si ei ma înteleg imediat. Daca un orb poate sa urce pe Everest, e clar ca trebuie sa fie foarte pregatit (am un respect deosebit pentru persoanele fara vedere care urca pe Everest).

În ce masura, în Occident, se pune accentul pe traditiile locale în practicarea turismului rural (apropos de nisa de piata) si în ce masura acest lucru poate constitui un avantaj pentru noi?

RM: Eu spun ca agroturismul în general este posibil doar daca sunt îndeplinite trei conditii. si anume este nevoie mai întîi de cultura locala care trebuie sa fie baza baza activitatilor economice, iar mai apoi este nevoie de turism si agricultura, preferabil de bio-agricultura. si daca toate acestea sunt îndeplinite atunci se poate reusi oriunde în lume. În cazul în care cultura locala a fost pierduta atunci trebuie facute toate eforturile ca aceeasta sa fie recuperata. si de aceea spun ca voi, aici în Carpati, trebuie sa luptati pentru pastrarea culturii locale, asta însemnaînd produsele si animalele de aici, metodele de preparare a carnii etc. si daca reusiti acest lucru pe termen lung atunci aveti toate sansele sa intrati într-o competitie reala cu celelalte regiuni, pentru ca, nu-i asa, toata lumea lupta pentru un loc pe piata. Prin cultura locala aveti de fapt în posesie ceva ce ceilalti nu au si nu pot sa aiba.

De ce ati decis la un moment dat sa practicati alpinismul solitar?

RM: Am practicat într-adevar alpinismul solitar desi eu nu sunt ceea ce se numeste un catarator solo tipic. Am practicat aceasta forma de alpinism din dorinta de a vedea daca sunt în stare sa realizez cele mai grele lucruri de unul singur si de aceea m-am catarat solo, am escaladat doua vîrfuri, Everest si Nanga Parbat. si planuiesc pentru anul 2004 traversarea unui desert deoarece pîna în prezent nu am avut ocazia sa practic actiuni de acest gen de unul singur. Dar repet, eu nu sunt un alpinist solitar clasic, în majoritatea lucrurilor pe care le-am facut am avut parteneri.

Ati avut un model dupa care v-ati ghidat în viata?

RM: Nu as putea spune ca am urmat un anumit model sau un erou, dupa cum spun americanii. Dar sunt cîteva personalitati pe care le-am apreciat în mod deosebit, ca de exemplu în catarare pe Paul Preuss, în alpinism de altitudine mare în mod special pe Hermann Buhl iar pe gheata pe Ernst Shackleton (care a murit în 1921 si probabil este mai putin cunoscut). Aceste persoane sunt importante pentru mine nu numai din prisma realizarilor lor ci si pentru filosofia dupa care s-au ghidat, mai ales în cazul lui Paul Preuss. Au reusit sa combine întotdeauna abilitatile mentale cu cele practice, si de aceea îi apreciez. Nu am fost si nu sunt impresionat de performantele pur sportive, ma intereseaza personalitatile complexe.

Ce ne puteti spune despre Hans Kammerlander?

RM: Hans si cu mine am fost parteneri si am facut multe expeditii împreuna. A fost un specialist în alpinism de altitudine mare, un catarator foarte rapid. A combinat cu succes alpinismul de altitudine cu schiatul, în care era un adevarat profesionist. Însa lucrurile pe care el le-a realizat nu au fost inovative.

Ne puteti spune care este diferenta între ascensiunile solitare si cele în echipa?

RM: Ascensiunea în echipa presupune mai multe aspecte importante pentru dinamica unui grup: logistica, motivarea partenerilor si gasirea caii celei mai democratice de a lua decizii de grup. În schimb, daca esti singur, nu trebuie decît sa îti urmezi propria vointa. Însa în acelasi timp trebuie sa faci toate lucrurile de unul singur si probleme care apar sunt mai ales de ordin mental si nu fizic. Sa fii de unul singur în asemenea conditii este extrem de dificil dar toate se pot învata. Pentru mine personal este mai usor acum sa merg de unul singur în expeditii deoarece nu trebuie sa depind de nimeni.

Toata lumea stie cine este Reinhold Messner, dar prea putini stiu cine a fost Jerzy Kukuczka. Ce ne puteti spune despre el?

RM: Jerzy Kukuczka a fost în mod cert cel mai bun alpinist de altitudine mare în anii 80. A fost un alpinist de succes, mai ales din punct de vedere mental si de aceea reusit sa escaladeze foarte repede toate cele 14 vîrfuri de peste 8000 de metri. A facut o singura greseala, fatala, pe versantul sudic al Lothse dar s-a bucurat de o popularitate enorma în Polonia, tara lui natala. Sunt mîndru sa spun acum ca am fost printre primii care l-au promovat si în Occident prin cartile pe care le-am publicat. Din pacate nu a apucat sa se bucure pe deplin de faima sa în Vest pentru ca la cîtiva ani a facut acea greseala pe Lothse care l-a costat viata.

Exista sau nu asa numita zona a mortii la altitudini de peste 7000 de metri? Este pura speculatie sau este adevar?

RM: Exista în momentul de fata doua definitii, una avansata de alpinisti iar una de catre mediile stiintifice. Dupa unele studii ale unor medici si fizicieni a reiesit ca fiinta umana nu poate petrece mai mult de cîtiva ani la altitudini de peste 5600 de metri fara a recurge la surse artificale de oxigen, în consecinta prima definitie ar fi ca zona mortii începe la peste 5600 de metri. A doua defintie spune ca ca zona mortii începe la altitudini de peste 7800 de metri si ca fiinta umana nu poate sta mai mult de 3,4 zile fara surse suplimentare de oxigen. Organismul nostru începe sa piarda energie, iar dupa cîteva zile se pierde si capacitatea de a gîndi coerent. Ambele variante sunt acceptate acum si au fost publicate recent în Germania într-o carte de specialitate.

Se spune, conform teoriilor actuale, ca la înaltimi de peste 8000 de metri se petrec fenomene ireversibile la nivelul creierului uman. Dumneavoastra cum ati reusit fara surse suplimentare de oxigen?

RM: Într-adevar, daca urci la altitudini mari numeroase celule nervoase vor muri. Dar acelasi lucru se întîmpla si daca bei prea mult. Întrebarea e de fapt cît de des faci asemenea lucruri. Eu am escaladat de 18 ori vîrfuri de peste 8000 de metri (4 dintre ele le-am escaladat de cîte doua ori) si înca sunt capabil sa gîndesc. La fiecare 4 ani mergeam la o clinica din Zurich unde mi se faceau analize aprofundate aspura creierului. Fac acelasi lucru si acum, dar la un interval de 5 ani. S-au facut acelasi gen de studii si cu Kukuczka, cu Loretan si altii. Concluziile au relevat faptul ca în realitate nu exista mari diferente. Memoria de scurta durata este cea mai afectata dar per ansamblu suituatia nu este deloc grava.

Se spune ca înainte de prima expeditie în Himalaya v-ati pregatit într-o camera barica, este adevarat?

RM: Este partial adevarat. În sensul ca am facut asemenea experiente însa niciodata înainte de a porni într-o expeditie. Un om de stiinta si-a exprimat la un moment dat scepticismul fata de posibilitatea de a urca la asemenea altitudini fara surse suplimentare de oxigen. A fost ca un fel de pariu pe care eu l-am acdeptat. Au pregatit un avion special cu o camera barica si m-au ridicat la 8800 de metri (înaltimea Everestului) si se asteptau ca eu sa îmi pierd cunostinta. Ceea ce nu s-a întîmplat deoarece eram deja aclimatizat cu asemenea înaltimi, experimentul desfasurîndu-se la putine zile dupa ce eu revenisem dintr-o expeditie în Himalaya. În acest moment nu ar fi posibil sa fac acelasi lucru deoarece nu sunt aclimatizat, însa în mod normal, dupa o perioada de aclimatizare se poate urca chiar si la înaltimi mai mari decît Everestul fara a-ti pierde cunstiinta.

Care considerati ca este vîrsta optima pentru a merge în Himalaya, atît din punct de vedere fizic cît si mental?

RM: Pentru vîrfurile de altitudine mare vîrsta cea mai potrivita este undeva în jurul a 40 de ani, între 35 si 45 de ani. Vîrsta nu este însa o problema esentiala, totul tine mai degraba de vointa.

În cazul unui debutant care credeti ca este metoda cea mai potrivita de abordare a muntilor Himalaya, cel clasic sau cel alpin?

RM: Cînd am pornit prima data într-o expeditie în Himalaya exista doar stilul clasic, nimeni nu avea cunostinta de alte stiluri. Practic am inventat stilul alpin, în 1975, dupa mai bine de 5 ani de observatii. Am înteles repede ca stilul clasic a devenit prea greoi, prea costisitor, ca nu mai era în pas cu tendintele de atunci. Asa ca în 1975 am trecut la stilul alpin pe care l-am practicat ca atare si combinat cu stilul clasic.

Care a fost principala dumneavoastra motivatie ca alpinist?

RM: Raspunsul nu e complicat. Cît am fost tînar am fost atras de catarare si eram interesat în special de deschiderea de noi linii, trasee pe care nimeni sa nu le poate repeta. Am utilizat mai ales cataratul liber. Eram naiv Am devenit interesat de alpinismul de mare altitudine în momentul în care am înteles ca pot schimba toate canoanele: ca nu se poate urca solo la peste 8000 de metri, ca nu se poate merge în în Himalaya fara oxigen, ca nu poti sa îi escaladezi daca nu sunt mai multi oameni pe lînga tine si mai ales fara serpasi. Am stiut ca toate acestea sunt simple gogorite. si la 45 de ani escaladasem toate vîrfurile de peste 8000 de metri Îmi ramasesera Groenlanda, Antarctica si Arctica care mi-au dat sansa sa fac lucruri noi. În prezent noul meu tel, noul meu vîrf de peste 8000 de metri este un lant de muzee al muntelui în Tirolul de Sud. Posed aceeasi motivatie, aceeasi dorinta puternica de a face totul perfect ca si atunci cînd aveam 20 de ani si ma cataram pe o stînca. Pentru mine nu exista diferente, investesc aceleasi energii, toata vointa mea, toate prieteniile si toti banii pentru a face bine. si cred ca am abilitatea asta de a balansa între autodistrugere si a da totul. Un adevarat alpinist investeste totul în actiunea pe care si-a propus-o, daca spune poate atunci nu ajunge departe.

Va considerati norocos, domnule Messner?

RM: Nu as putea sa raspund la întrebare fara sa fi definit mai întîi ce înseamna noroc . Pot spune ca am fost norocos de cîteva ori altfel probabil ca nu m-as afla aici, în prezenta dumneavoastra. Dar am fost si foarte prevazator. Daca s-ar face un studiu pe 1000 dintre cei mai de succes alpinisti care au activat între anii 1800 si zilele noastre ar reiesi ca jumatate dintre ei, barbati sau femei, au murit acasa, iar cealalta jumatate s-au sfîrsit undeva prin munti. S-ar putea spune ca jumatate dintre cei 1000 de alpinsti au avut noroc iar restul nu. Am facut pîna acum peste 3500 de ascensiuni si expeditii în toata lumea si am supravietuit. Fratele meu a murit tînar împreuna cu partenerii sai. Am cunoscut multi cataratori foarte buni care au murit, cum ar fi de exemplu Kukuczka, sau Wanda Ruthkiewicz. Au fost foarte buni dar nu au putut face fata presiunii pîna la capat. Poate ca altii, nu la fel de talentati, au reusit sa supravietuiasca si mai tîrziu au devenit alpinisti de renume. E vorba de noroc, dar nu numai. Daca mizezi totul pe noroc si risti poate ca reusesti o data, de doua sau trei ori, însa în cele din urma totul se va termina tragic.

Ati iubit toata viata muntele. V-ati gîndit vreodata sa renuntati la alpinism?

RM: Am renuntat la un moment dat pentru o vreme. Am fost internat într-o clinica din Elvetia în timp ce eram student, moment în care am renuntat la catarat pentru o jumatate de an. Apoi am revenit la universitate si am înteles: calea mea este muntele.

Cum puteti comenta semnificatia religioasa tibetana a masivului Himalayei conform careia pe fiecare vîrf traieste o zeitate?

RM: Pot sa spun ca sunt anumiti munti cum ar fi de exemplu Kaylat care au o semnificatie extrem de importanta pentru localnici. si de aceea nu ar trebui sa fie escaladati. În cazul Everestului si Cho Oyn-ului lucrurile sunt diferite deoarece nu mai sunt considerati ca munti sacri. Am respectat si respect religia tibetana si nu am avut nici un fel de probleme cu tibetanii cît timp am fost acolo. Am avut ocazia de escalada si Kaylat, care este muntele sacru din regiune, dar am declinat oferta autoritatilor chineze din respect pentru localnici.

În ce masura v-au afectat din punct de vedere spiritual ascensiunile în Himalaya?

RM: Este o experienta spirituala daca ajungi acolo, într-adevar însa nu în sensul ca poti sa îl simti pe Dumnezeu. Natura si lantul acela de munti uriasi au o dimensiune divina, în sens religios, panteistic. si cred ca cei mai multi alpinisti pot sa îi înteleaga pe Milarepa (filosof tibetan, n.r.) si Espinoza. Ei au reusit sa exprime foarte bine ce se întîmpla atunci cînd cineva are o relatie foarte puternica cu natura.

Ati fost vreodata solicitat pentru escalada tehnica în pesteri?

RM: Am intrat în cîteva pesteri însa nu ca specialist. Sunt interesat de pesteri însa locul meu e totusi la suprafata.

Ce credeti despre cei care îsi asuma riscuri pentru diferite motive, cele mai multe comerciale?

RM: Nu pot sa fiu decît sceptic fata de activitati de genul bunjee-jumping (saritura cu coarda elastica, n.r.). Nu are nimic de a face cu asumarea unui risc, e doar un spectacol. Însa daca cineva merge în munti înseamna în mod automat asumarea unor riscuri, altfel nu poate sa urce din ce în ce mai sus. Un alpinist se gaseste într-o situatie mentala total diferita. De aceea nu îmi plac toate activitatile acestea de genul bunjee-jumping-ului. Alpinsimul înseamna responsabilitate si expunere, te afli într-o situatie în care daca faci o greseala nu se va gasi nimeni sa te ajute. Este foarte dificil sa decizi ce trebuie sa faci si e nevoie de o abordare pas cu pas. Altfel, lucrurile se schimba. Ce facem noi este o abordare clasica a aventurii - a ceea ce consideram noi ca fiind aventura. Astazi, orice poate fi o aventura - ca de exemplu saltul cu o coarda de pe un pod. Dar asta cred ca nu este aventura. Într-adevar, ai nevoie de o oarecare putere sa faci asta. Dar nu are nimic de a face cu abilitatile tale de supravietuire. În cazul nostru, noi decidem cu abilitatile noastre fizice si mentale cum vom supravietui. si fiecare dintre noi încearca sa supravietuiasca, pentru ca instinctul nostru primar e acela de supravietuire. Chiar si acela care merge pe munte cu intentia de a se sinucide va uita acest gînd si va încerca sa supravietuiasca.

Considerati muntele o lupta sau o provocare?

RM: Eu nu lupt împotriva muntelui, e mai mult sau mai putin o provocare în mintea mea - pentru ca muntele în sine e doar o formatiune geologica. Provocarea o inventez eu. Fiecare dintre expeditiile mele începe ca o idee în mintea mea. Asta este de fapt singura speranta a tinerilor alpinisti. Alpinismul nu este un capitol închis pentru generatiile viitoare; ei vor trebui sa-l reinventeze. Fiecare generatie trebuie sa reinventeze alpinismul.

Ce credeti despre concursurile de catarare?

RM: Sunt în regula. În urma cu 15 ani cînd au început astfel de concursuri am fost sceptic. Dar cînd astfel de concursuri au început sa se desfasoare în sala totul a devenit ok. Aceste concursuri pot fi periculoase daca se tin afara si nici nu este posibil sa gasesti aceleasi circumstante pentru toti concurentii. În sala însa este altceva. Cred ca astfel de concursuri sunt prea putin spectaculoase ca sa devina interesante pentru televiziune si de aceea riscul nu este foarte mare. Daca astfel de concursuri se desfasoara în aer liber vor apare aceleasi probleme ca în alte sporturi: dopajul, periculozitatea si lipsa controlului. Cataratul nu este facut pentru concursuri în aer liber, dar este potrivit pentru concursuri în sala unde devine un sport care, repet, nu atrage prea mult televiziunea. Iar astazi un sport nu poate trai fara televiziune. Daca nu esti în stare sa transformi activitatea ta într-un show de televiziune vei pierde - nimeni nu va fi interesat. Trebuie tinut cont si de costurile mari pentru ca trebuie sa aduci cei mai buni concurenti de peste tot din lume, trebuie sa le oferi premii. Cine va plati toate astea?

Toata lumea cunoaste realizarile dumneavoastra. Legat de prima dumneavoastra expeditie în Himalaya - ati realizat ceea ce v-ati propus?

RM: Niciodata nu m-am întrebat ce voi obtine în urma unei ascensiuni. O expeditie, o tura, o catarare sunt importante doar în timp ce le realizezi. Nu dupa. Dupa - încep sa ma gîndesc la ce va urma. Ceea ce am facut - ramîne ca biografie. Sunt mult mai interesat de ceea ce voi face mîine si asta ma mentine creativ si tînar. Am 58 de ani si înca spun ca ceea ce am facut este doar biografie, ceva ce nu e foarte important. Important este ceea ce urmeaza.