Richard Wagner (1813-1883)
Prin creatia sa, prin estetica sa - expusa în numeroase scrieri - Wagner s-a înscris pe traiectoria evolutiva a muzicii din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, asa cum, poate, numai Beethoven a facut-o, prima jumatate a aceluiasi veac. Odata cu el, limbajul muzical, însasi conceptia despre muzica, despre functia ei, despre rolul compozitorului, au suferit o mutatie încât toata muzica de dupa el va fi puternic marcata. Nu mostenirea clasica, ci influenta wagneriana este cea pe care compozitorii sec. al XX-lea au cautat s-o elimine din demersul si estetica lor.
Wagner poate fi socotit ca precursor al celei de a doua scoli de la Viena (Schönberg, Berg, Webern), deoarece el a radicalizat tentativele secolului al XX-lea de a zdruncina dominatia atotputernica tonalitatii prin intensificarea cromatismului si modalismului si a pregatit încalcarea legilor limbajului tonal prin cromatismele care, de la Tristan si Isolda încolo, au contribuit la dizolvarea tonalitatii. Adulat - în timpul vietii si chiar dupa moarte - dar si contestat în aceeasi masura, el a faurit o opera monumentala de care a trebuit sa se tina seama pe viitor, atât de partizanii cât si de oponentii sai. Debussy a fost si el, pentru putina vreme, sedus de mirajul wagnerian; chiar daca drumul sau a fost cu totul altul, nu se poate spune ca acesta n-a fost "descoperit" si datorita cunoasterii si asimilarii, printre altele , a muzicii ascultate la Bayreuth; Enescu s-a declarat un wagnerian convins. Însa, "cazul" cel mai tipic nu este acela al unui muzician ci al filozofului Friederich Nietzsche (1844-1900), mare admirator, apoi detractor - dupa moartea acestuia - a "magului de la Bayreuth" dupa cum l-a numit în pamfletul sau virulent din 1888, Cazul Wagner. De atunci încoace polemica nu l-a crutat pe Wagner în nici unul din aspectele sale clasificabile: omul, muzicianul, scriitorul, gânditorul. Însa Wagner a fost criticat si în timpul vietii, chiar de la început, atunci când s-a vazut modul în care el încerca sa-si revolutioneze arta si sa-si descopere un limbaj propriu. Perfide intrigi profesionale, ca cele "tesute" de Meyerbeer, bataliile estetice, duse de Schumann sau Berlioz l-au însotit pretutindeni. Apa 414j924e ratorii "muzicii pure", în fruntea carora se afla temutul critic vienez Eduard Hanslich si toti cei grupati în jurul lui Brahms se opuneau din toate puterile "muzicii viitorului", wagneriana si mesianica.
Chiar daca creatia lui Wagner contine lieduri, sonate pentru pian, simfonii, un poem simfonic, o multime de marsuri, drama lirica este genul în care îsi manifesta cel mai intens noutatea demersului sau creator; tentativa sa de reînnoire a formei operei traditionale, prin introducerea a ceea ce au fost numite "melodia continua" (sau, "melodia infinita") si a "leitmotivului", este asemanatoare cu o conceptie a dramei unita cu o filozofie a existentei, o reactualizare a dramei grecesti fundata pe mitul fortei irationale a muzicii capabile sa duca la o noua arta germana. Aspectul nationalist al acestui proiect nu s-a putut sustrage unei recuperari ideologice si a glorificarii sale pentru telurile deturnate în momentul instaurarii celui de-al treilea Reich, cu toate ca, în acel moment, Wagner era mort de cincizeci de ani, încât face din el un nationalist cu anticipatie este un nonsens stupid si chiar odios.
Orientarea sa, estetica sa sunt determinate de împrejurarile în care s-a desfasurat copilaria, adolescenta si tineretea sa. Nu numai ca teatrul era iubit si apreciat în Germania, dar Wagner s-a nascut într-o familie ce avea puternice legaturi cu scena. Wilhelm Richard Wagner s-a nascut la 22 mai 1813, la Leipzig. Tatal sau moare la doar câteva luni dupa nasterea sa. Mama sa, ramasa cu opt copii, se casatoreste cu actorul, scriitorul si pictorul Ludwig Geyer, prietenul intim al familiei, asa încât copilaria micului Richard se va desfasura aproape de lumea teatrului. Din nefericire, peste câtiva ani, moare si Geyer, despre care multi ar fi spus ca ar fi fost adevaratul tata a lui Richard. Orice ar fi fost, Wagner l-a pretuit si i-a pastrat o frumoasa amintire. Copilul s-a simtit puternic atras de teatru , cu atât mai mult cu cât si unii dintre fratii si surorile sale devin actori sau cântareti. Mai mult, familia sa întretine relatii de prietenie cu Carl Maria von Weber, aflat pe atunci dirijor al Operei din Dresda. Copilul Wagner este un exaltat, citeste din Shakespeare si asculta muzica de Beethoven, Hoffmann si Weber. În 1829, tânarul de saisprezece ani, fara a sti prea multe despre secretele compozitiei, scrie câteva pagini instrumentale. Apoi, în 1813 urmeaza cursuri de filozofie si de estetica la Universitatea din Leipzig. În paralel, studiaza compozitia cu Theodor Weinling, cantor la Sf. Toma, care încearca sa disciplineze talentul anarhism învolburat al tânarului.
Din aceasta perioada dateaza Simfonia în Do major si redactarea libretului si a câtorva numere dintr-o opera, Nunta, pe care a abandonat-o, dupa ce una din surorile sale a criticat-o aspru. Încearca si alte proiecte. Scrie un text nou, pentru opera Zânele, dupa o povestire a lui Carlo Gozzi, Femeia-sarpe. În ianuarie 1833 pleaca la Würterzburg, ca dirijor al corurilor teatrului, unde fratele sau Albert era actor, cântaret si regizor al teatrului.
De acum începe o cariera care îl va consacra în curând ca cel mai mare dirijor al vremii. Mai mult, nu numai ca pune bazele tehnice si expresive ale conducerii moderne a orchestrei, dar formeaza doua generatii de dirijori prin estetica si metodele sale. Dupa o sedere de un an la Würtzburg si dupa alte trei luni de peregrinari si distractie, în 1834 accepta postul de dirijor al teatrului din Magdemburg, unde intra în contact cu repertoriul de opera, unde cânta cea mai mare soprana germana a epocii, Wilhelmina Schröder-Devirent (1804-1860), interpreta a unor opere de Mozart si de Beethoven si, apoi, de Wagner. Tot aici o cunoaste pe tânara cântareata Minna Planer, care, nu peste mult timp va deveni sotia sa, în 1936. Inspirat de Masura pentru masura de Shakespeare, scrie opera comica Das Libesverbot (Interzicerea de a iubi sau Nevinovata din Parma), a carei premiera a fost un esec. Trupa s-a împrastiat, iar Minna si-a gasit de lucru la teatrul din Königsburg, fiind urmata de Richard care însa nu avea angajament si era permanent lipsit de bani, situatie ce se va prelungi aproape toata viata sa, deoarece si atunci când câstiga, el cheltuia fara nici o masura, fiind mereu dator si, în consecinta, urmarit de creditori. Din acest moment, viata lor comuna a fost, aproape în permanenta, un chin. Fara bani, el a fost parasit de Minna; aceasta nu s-a întors la el decât dupa ce obtine postul de dirijor a teatrului din Riga, în toamna anului 1837, unde a avut multe succese profesionale. Aici, în 1838, începe sa scrie Rienzi, opera pe care o va termina în 1842, la Paris. În iunie 1839, Richard si Minna, pentru a scapa de creditori, parasesc în secret Riga si dupa multe peripetii se îmbarca la bordul unui velier cu destinatia Londra. Vasul va înfrunta o apriga furtuna si se va adaposti într-un fiord norvegian, eveniment ce i-a oferit ui Wagner ideea pentru Vasul fantoma (Olandezul ratacitor). Londra a fost doar un episod intermediar, tinta finala fiind Parisul. Odata ajuns pe coasta franceza, Wagner a jurat sa nu mai calatoreasca niciodata pe mare!
sederea la Paris nu a fost ceea ce credea si intentiona Wagner sa fie, adica prilejul lansarii sale definitive. Dimpotriva, ea a fost, pâna la urma, extrem de dureroasa si neprielnica, dar a fost si aceasta o experienta utila. Parisul îl avea în gratiile sale pe Giacomo Meyerbeer (1791-1864), care, cel putin la început, l-a primit bine pe compatriotul sau, recomandându-l unor editori si directori de teatru. La început, Wagner a trebuit sa faca multe lucruri de care nu era convins si care nu-l atrageau: sa scrie cântece, sa faca aranjamente din diferite opere, sa scrie articole la reviste (dintre acestea se vor desprinde câteva titluri, printre cele mai bune pagini ale sale: Un muzician german la Paris si O vizita la Beethoven, în care îsi expune unele dintre ideile sale despre drama cântata si despre opera germana. Aici îl cunoaste pe Berlioz si pe Liszt si termina opera Rienzi si, în doar sapte saptamâni, realizeaza varianta germana a partiturii Vasului fantoma. Din ce în ce mai dezamagit, si mai lipsit de mijloace financiare, pregatindu-se sa paraseasca Parisul, Wagner ofera Dresdei opera Rienzi, oferta acceptata, încât în aprilie 1842 sotii Wagner se reîntorc în Saxonia.
La 20 octombrie 1842 are loc premiera, cu un imens succes, ceea ce îi va aduce lui Wagner, la 2 februarie 1843, postul de maestru de capella pe viata al curtii saxone, cu un venit banesc considerabil, post în care a precedat de Carl Maria von Weber si caruia proaspatul titular i se va consacra cu toata energia sa.
În anii urmatori, compozitorul are bucuria premierelor cu Vasul fantoma (1843) si Tannhäuser (1845), care i-au consolidat gloria în crestere. Dirijor Wagner prezenta aici impecabile reprezentatii cu opere de Mozart, Gluck, Spontini, Bellini, Marschner si Weber. În 1846 prezinta Simfonia a noua de Beethoven, eveniment comparabil în epoca cu prezentarea Patimilor dupa Matei, de J.S. Bach, de catre Felix Mendelssohn Batholdy.
În tot acest timp, Wagner este din ce în ce mai interesat de literatura epica germana chiar când compunea Lohengrin. La fel, consulta mereu si minutios Legendele germane ale lui Jakob Grimm. Schiteaza chiar unele scene ce prevestesc Aurul Rinului. Studiile consacrate poeziei epice nordice se materializeaza într-un eseu, care-l va ajuta sa selectioneze, mai târziu, materialul pe care îl va utiliza în Inelul Nibelungilor.
Între timp, l-a cunoscut pe revolutionarul anarhist rus Mihail Bokumin (1814-1876), refugiat la Dresda în 1848, cu care facea lungi plimbari, si schimba idei, care, în final, l-au determinat, în zilele revolutiei din 1849, de la Dresda, sa participe direct la actiunile de strada împotriva monarhiei. Înabusirea revolutiei i-a adus un îndelung exil, dupa ce abia a scapat cu fuga, pâna la Weimar, unde a fost protejat de Liszt, ca sa ajunga apoi, în Elvetia, la Zürich la 31 mai 1849, oras burghez si republican, care l-a primit foarte bine. Dupa o scurta sedere la Paris, se va stabil la Zürich, fiind urmat si de sotia sa, însa relatiile dintre cei doi soti se vor deteriora, mai ales din cauza infidelitatii conjugale a lui Richard, capitol peste care nu se poate trece, comportarea lui fiind scandaloasa în nenumarate rânduri chiar fata de prietenii sau binefacatorii lui.
Premiera operei Lohengrin are loc în 1850, la Weimar, sub bagheta bunului sau prieten si protector Franz Liszt si în absenta sa; de altfel Wagner nu si-a vazut aceasta opera de-abia în 1861, la Viena. Însa, aceasta noua opera face sa-i creasca mult prestigiul la Zürich unde obtine numirea ca dirijor al operei a prietenului sau Hans von Bülow.
Spre sfârsitul anului 1851 cunoaste o tânara familie, Wesendock: Otto era un comerciant bogat, iar Mathilde, sotia lui, o femeie frumoasa si sensibila. Admirat de toata lumea, Wagner scrie si compune. Îsi materializeaza ideile estetice în scrieri ca Opera si drama, Opera de arta a viitorului si termina poemul început, Inelul nibelungului. Lucrarile sale încep sa fie reprezentate în Germania si în Austria. Prietenia cu Liszt devine tot mai strânsa. Calatoreste în Italia si în Franta. Începe sa compuna ciclul de patru opere, ce se va numi Tetralogia:; în 1854 termina Aurului Rinului si începe Walkiria. Îl citeste pe Schopenhauer, cu care se identifica (Lumea ca viata si reprezentare), cea ce va avea înrâuriri asupra a ceea ce scrie, bunaoara schita operei Tristan si Isolda. În 1855 termina Walkiria si începe Siegfried.
Însa, în 1857, va începe o serie de schimbari majore în viata sa. Otto Wesendock îi ofera gazduire într-o casuta, care se va numi "Azilul", pe un teren pe care el îsi construieste o luxoasa vila. La Azil, Wagner tine seri muzicale, unde citeste din muzica sa, în prezenta câtorva prieteni, printre ei aflându-se si Mathilde Wesendock, pe care a tulburat-o mult actul al treilea din Tristan si Isolda. Între Richard si Mathilda se naste o pasiune mistica, care îi subjuga si îi transpunea în viata celor doua personaje: fac lecturi comune, îsi trimit scrisori si mesaje. Richard pune pe muzica cinci poeme ale Mathildei, în doua din ele utilizând teme pe care le-a dezvoltat apoi în duetul de dragoste si în preludiu - Moartea lui Tristan - din actul al treilea al operei. Astfel, Mathilda este colaboratoarea, dar si muza sa. A fost mai mult decât atât_ Nu se stie! Se stie însa ca Minna, sotie geloasa, care a interceptat o scrisoare a lui Richard catre Mathilda, a avut cu aceasta o "explicatie" penibila, care a pus capat situatiei. Familia Wesendock a plecat în Italia, Minna a plecat si ea, iar Wagner a continuat sa compuna opera sa. Dupa ce lucrurile s-au mai potolit, neputându-se, însa, reveni la vechea situatie, familia Wagner paraseste Azilul. Ea pleaca la Dresda, el - înca în exil-, la Venetia, unde va lucra la ultimele doua acte ale operei. În 1859, termina aceasta lucrare, în Elvetia.
De-a lungul anilor de exil Wagner a facut cunoscute, în concertele pe care le-a dirijat, fragmente din operele sale, dar nici una n-a fost reprezentata integral. Având convingerea ca o reprezentatie cu o opera va însemna un nou triumf pentru el, se hotaraste sa faca acest lucru la Paris, cu atât mai mult cu cât Rossini nu mai compunea pentru scena, voga lui Meyerbeer începea sa scada, iar Berlioz nu reusea nici el sa se impuna ca autor liric. Îsi vinde lui Otto Wesendock dreptul de publicare a Inelului Nibelungului si pleaca la Paris în 1959, fiind urmat si de sotia sa, Minna. Pentru a se face mai bine cunoscut, da trei concerte din operele sale, tine salon deschis pentru artisti, compozitori, poeti etc. si, în final obtine reprezentarea operei Tannhäuser. Libretul a fost tradus în franceza, introduce - dupa gustul publicului francez - o scena de balet (scena Venusberg), dar premiera, la 13 martie 1861, a fost un esec, cauzele care au dus la retragerea operei dupa numai trei reprezentatii fiind mai multe: lumea muzicala pariziana nu îi era favorabila lui Wagner; la rândul sau Berlioz, revoltat ca lui i s-a refuzat Troienii, s-a aratat si el virulent; însa declansarea "boicotului" le-a apartinut membrilor Jockey - Clubului care aveau obiceiul ca dupa cina sa mearga la Opera ca sa vada baletul, care, în mod obisnuit era în actul al doilea, au fost lipsiti de aceasta "distractie" deoarece Wagner l-a plasat în primul act. Astfel se sfârseste cea de-a doua "aventura" pariziana a lui Wagner.
Urmeaza trei ani în care compozitorul rataceste dintr-un oras în altul, permanent urmarit si hartuit de creditori, deoarece vânzarea si revânzarea drepturilor lucrarilor sale nu acopera cheltuielile pe care le face cu mâna larga. Rând pe rând, trece prin Viena, Paris, Zürich, Mainz, Weimar, Dresda (fiind amnistiat în 1862), Berlin, Frankfurt, Praga, Budapesta, Sankt-Petersburg, Moscova. Concertele date în Rusia i-au adus nu numai succese artistice, ci si venituri financiare importante. La Venetia este invitat de catre familia Wesendock. Are alte aventuri amoroase, dar Minna nu vrea sa divorteze, desi sunt separati de câtiva ani buni.
Climatul de nesiguranta în care traia, lipsa aproape permanenta a banilor nu-l împiedica sa lucreze, asa încât scrie textul pentru Maestri cântareti din Nürnberg si începe partitura.
Tocmai atunci îi surâde soarta si îi vine salvarea. Aflat din nou la Stuttgart, în dimineata zilei de 3 mai 1864 este cautat de catre secretarul aulic a lui Ludwig al doilea de Bavaria, care îl chama lânga el, asigurându-i traiul , pentru a se consacra în întregime operei sale. Wagner raspunde imediat invitatiei regale. Tânarul rege în vârsta de doar 19 ani acum, asistase cu trei ani înainte la o reprezentatie cu Lohengrin, citea scrierile lui Wagner si, astfel, doreste sa fie cu cel pe care compozitorul îl invoca în Prologul pe care l-a scris pentru editia din 1862 a Inelului Nibelungului si unde el se întreba unde l-ar putea întâlni pe printul care ar putea transforma în realitate visurile sale asupra reformei operei.
Wagner a fost instalat într-o vila confortabila pe malul unui lac, unde regele îl vizita de mai multe ori pe zi, muzicianul expunându-i acestuia proiectele sale pentru urmatorii sapte - opt ani si care cuprindeau finalizarea operelor Tristan si Isolda, Maestri cântareti, o noua versiune a operei Tannhäuser, Tetralogia, Învingatorii (opera ce nu va fi scrisa) si Parsifal.
Pe de alta parte arhitectul Gottfried Semper, vechi prieten al muzicianului de pe vremea baricadelor de la Dresda, primit însarcinarea de a construi un teatru special pentru operele lui Wagner, dupa indicatiile acestuia, cu solutii noi pentru componentele scenei.
Wagner îl cheama pe Bülow sa vina si sa locuiasca cu el, pentru a se putea consacra în întregime cu pregatirea muzicala a ambitiosului program pe care si l-a impus compozitorul. Dupa puti timp soseste si Cosima, sotia lui Bülow, cu cei doi fii ai lor. Aceasta era fiica naturala a lui Franz Liszt si a contesei Marie d'Agoult. Între Wagner si Cosima (în vârsta de doar 26 de ani) se înfiripa o relatie pe care cei doi nu o ascund si pe care Bülow o va "accepta" câtiva ani, chiar si dupa nasterea unora dintre cei trei fii ai acestora. Între timp moare Minna, apoi se produce divortul sotilor Bülow, iar Wagner si Cosima se casatoresc la 25 august 1870.
Însa, curta franceza si nici chiar regina -mama nu vedeau cu ochi buni relatia lui Ludwig cu Wagner, încât se va produce o inevitabila ruptura la sfârsitul anului 1865. Wagner închiriaza o vila la Tribschen, aproape de Lucerna, unde a trait fericit pâna în 1870, pâna s-a instalat la Bayreuth realizându-si partiturile pe care si le-a propus. Regele a finanta construirea, aici , a unei vile neoclasice cu aspect sever, dar foarte confortabila, numita Wahnfried (aprox., pace a spiritului, liniste a imaginatiei) unde Wagner si-a gasit, într-adevar, linistea, dupa o viata atât de agitata.
Teatrul, Festspielhaus, a fost inaugurat în 1876, de la 13 la 26 august, cu reprezentarea completa (pentru prima data) a Tetralogiei Inelul Nibelungului (Aurul Rinului, Walkiria, Siegfried si Amurgul zeilor). În 1882 au loc aici premiera ultimei opere a lui Wagner, Parsifal, la care a participat si Liszt, care, dupa ce se îndepartase ani buni de Wagner a revenit la sentimente mai bune. Întrucât principiul fundamental al esteticii wagneriene era acela ca muzica trebuie ascultata si nu "vazuta" fosa orchestrei este astfel construita încât nici un punct al salii nu se vede, în timp ce orchestra se aude echilibrat:
Wagner însusi a dirijat actul a l treilea, cu ocazia ultimei reprezentatii la 29 august , nestiind ca aceasta va fi ultima la care va participa. În septembrie pleaca, împreuna cu familia, la Venetia, în cautarea unei clime mai blânde, caci iarna îl deprima la Bayreuth.
Soseste si Liszt la Venetia. Wagner este pretuit de italieni, asa încât ultimele luni de viata se scurg în liniste în palatul Vendramin de pe Canale Grande, unde locuia. Liszt, parca întrevazând ce se va întâmpla, compune o tulburatoare pagina, La gondola lugubre, inspirata de funeraliile în gondola care se faceau la Venetia. Liszt pleaca, la 13 ianuarie iar peste exact o luna, 13 februarie 1883, Wagner moare. A fost dus la Bayreuth si înhumat, la 18 februarie.
Categoric, relatia cu Wagner este un fenomen particular, unic în muzica sec. al XX-lea, nu numai prin tematica, ci si prin substanta sa muzicala. Adesea s-a spus despre el ca este un simfonist care a compus opere, având în vedere importanta mare acordata orchestrei si tratarii cvasi-instrumentale a vocii. Nu trebuie pierdut din vedere suportul dramatic al muzicii, ceea ce ai confera cesteia viabilitate si pe podiumul de concert.
Wagner a visat sa realizeze acea Gesamtkunstwerk (opera de arta teatrala), ale carei idei apar înca în primele sale scrieri, dar mai ales în Opera si drama. Elementele acesteia ar fi urmatoarele: subiectul dramei, textul, orchestra, vocea umana, aspectul vizual (decor, costume, punere în scena, lumini, jocul actorilor).
Inspirându-se din mitologie, din legenda si din literatura epica, îndepartându-se de realitatea istorica, el îsi impunea o dimensiune poetica si psihologica care îi permitea sa-si transforme creaturile sale imaginare în arhetipuri. Functia texului dramatic wagnerian este aceea de a defini situatiile si de a furniza datele actiunii.
În ceea ce priveste orchestra, compozitorul si-a gândi întotdeauna muzica sa în functie de culoarea diferitelor familii de instrumente. Între orchestra si materialul dramatic exista o strânsa relatie. Începând cu Olandezul ratacitor, pentru a-si structura muzica dramatica, Wagner utilizeaza Leitmotivul, sau motivul conducator, care consta dintr-un scurt desen ritmic sau melodic care asociaza personaje, pasiuni si simboluri, obiecte, stari emotive sau psihologice si alte elemente importante ale actiunii. Chiar daca ramân fundamental identice, ele sunt supuse unor schimbari de tempo, de intensitate, de tonalitate, de culoare instrumentala. Ele reapar si dispar conform necesitatilor dramatice, tesând relatii care proiecteaza trecutul în prezent ti prezentul în viitor. Wagner le considera ca imagini poetico-muzicale si nu le-a dat nici un nume! Etichetarea a început cu Hans von Wolzgen, în 1878, Aceasta tehnica cerea ca dezvoltarea dramei sa abandoneze formele si procedeele clasice, bazate pe dezvoltarea temei si pe variatiune si sa depaseasca împartirea traditionala a operei în recitative, arii, duete, triouri , cavatine, finalului et. Wagner a botezat drept melodie continua (sau infinita), desfasurarea dramei sale, întelegând prin aceasta un discurs muzical mereu transformat prin ideea dramatica si prin importanta sa si care în consecinta nu evolueaza decât în functie de evolutia dramatica: înlantuirea scenelor o justifica doar pe cea a melodiei continue, careia ea i se supune. Cu alte cuvinte, variatiunii clasice sau strict muzicale i se substituie forma de "bar": A Av B.
Vocea umana are o importanta capitala în teatrul cântat, iar Wagner i-a acordat si el importanta cuvenita, dar a cautat sa faca din ea un element printre altele si sa scape de tirania cântaretilor operei italiene, abandonând bel canto-ul. Nu a renunta la sunetele acute sau la cele grave, dar a utilizat mai ales registrul mediu al vocii. Forta orchestrei si durata mare a partiturilor pretind voci rezistente. Modeleul sau vocal a fost Wilhelmina Schröder-Devrient, care nu avea o voce de exceptie, însa care avea un mare talent dramatic. De aceea unii au spus ca nu exista la Wagner un adevarat cânt, ci doar declamatie.
În ceea ce priveste punerea în scena, Wagner însusi a fost preocupat si de acest aspect, dar n-a reusit prea multe. Nepotul sau, Wieland a fost cel care, între 1951 si 1965 a reusit sa creeze o punere în scena cu adevarat wagneriana, dar s-au facut si excese, în sec. al XX-lea.
La toate acestea trebuie adaugat ca, tot dupa conceptia lui Wagner, opera de arta totala are nevoie de un public adecvat, fidel si de un festival special.
Desi unele elemente ale dramei wagneriene au fost anticipate de catre predecesori (ideea de leitmotiv, la Weber, "ideea fixa" a lui Berlioz, elemente de armonie, la Chopin si Liszt etc.) nimeni n-a reunit procedee si materialul existent într-o sinteza estetica, teoretica si practica atât de profunda.
|
