Serghei Prokofiev (1891 - 1953)

Serghei Prokofiev (1891 - 1953)

Contemporan cu Debussy si Schonberg, cu Skriabin si Stravinski, cu Enescu si Bartok, cu Varese si Messian, Prokofiev este o personalitate coplesitoare, originala, cu o imaginatie nemarginita.

Caracteristicile creatiei

Creatia sa ilustreaza o fercita îmbinare a traditiei cu inovatia. El a îmbogatit muzica moderna cu mari si valoroase lucrari de la simfonii, concerte, cvartete, sonate, la opere si balete. Compozitiile sale au socat contemporanii prin dinamismul ritmic si melodica neconventionala, învesmântata cu armonii incisive, contraste puternice, caractere diverse si foarte puternic conturate. Fire iscoditoare, si-a împrospatat necontenit limbajul, fara a repudia formele muzicale uzuale. A apelat si la izvorul folcloric, pe care l-a integrat organic în propria gândire artistica.

De la începutul carierei sale si-a bazat crezul artistic pe continua înnoire: "Am cautat mereu un limbaj original, detest imitatia si procedeele deja folosite. Nu pot sa ma ascund sub masca altuia. Vreau sa fiu eu însumi". Ţelul sau suprem fiind libertatea absoluta în alegerea elementelor de exprima 10110o1417k re muzicala.

Estetica sa muzicala prezinta variate aspecte, ce tradeaza o forta creatoare deosebita.

Creatia lui Prokofiev se construieste pe cinci principii (dupa cum marturiseste el în autobiografia sa).

Primul este tendinta clasica, prezenta înca din primele creatii. Aceasta confera unor lucrari aspectul neo - classic (Simfonia clasica si partial Simfonieta). În general pastreaza tiparul formelor clasice cunoscute.

În ceea ce priveste aspectul inovator, acesta s-a accentuat dupa întâlnirea cu Sergei Toneev, care l-a ironizat pentru "armoniile cam simple". In prima tinerete cauta un limbaj nou, cu armonii agresive si ritmuri relevante pentru a exprima emotii puternice duse pâna la extreme. Din aceasta cauza putem chiar remarca o tenta expresionista a unor lucrari (Naluca, Scita, ceva din Romantele op.23, din Jucatorul de carti, din Cvintet si din Simfonia a II-a).

A treia linia (cea motorica), a toccatei, vine din profunda impresie pe care Schumann a lasat-o asupra compozitorului, prin creatia sa. Studiile op.2, Toccata op.11, Scherzo op.12, Scherzo-ul din Concertul nr.2 pentru pian, toccata din Concertul nr.5, unele pasaje din concertul nr 3). Prokofiev considera aceasta tendinta cea mai putin valoroasa.

În ceea ce priveste ponderea lirismului în creatia sa, însusi Prokofiev marturiseste "Mult timp lirismul nu mi-a fost recunoscut, el nefiind stimulat, s-a dezvoltat mai lent. Ulterior i-am dat o atentie din ce în ce mai mare." Aceasta expresie lirico-meditativa e prezenta în Basm op.3, Visuri, Toamna, Romante op.9, Legenda op.12 si devine din ce în ce mai accentuata în creatiile târzii (Sonata a IX-a, Concertul numarul 5).

Tendinta sa de a persifla, de a ironiza, se manifesta prin ritmuri si melodii colturoase, cu armonii aspre si culori violente. Prokofiev protesteaza împotriva epitetului de grotesc dat muzicii sale, el preferând sa-l înlocuiasca cu caracterul schezando sau cu acele cuvinte rusesti ce definesc nuantele lui gradate: gluma, râs, ironie si sarcasm.

Figura marcanta a muzicii ruse moderne, Prokofiev valorifica formele clasice. Rareori apeleaza la citatul folcloric, spiritul national reiesind din inflexiunile melodico-ritmice si armonizarea modala, chiar arhaica. În universul tonal gasim armonii socante, disonante si înscrise cu crochiuri cromatice postromantice si structuri politonale.

Însusirile principale ale muzicii lui Prokofiev sunt: forma de baza bine conturata, o concizie rara, teme clar reliefate si caracteristice, ritm incisiv, viu.

Putem vorbi despre Prokofiev-compozitorul si Prokofiev -interpretul. Interpretarea propriilor lucrari îmbina la Prokofiev desavârsita tehnica pianistica cu o dezvaluire, clara si expresiva a conceptiilor compozitorului. Pe de alta parte, forta si autenticitatea conceptiilor si realizarilor sale în creatie se dezvaluie integral datorita aceluiasi stralucit talent interpretativ.

Dispunând de o impresionanta forta creatoare, Prokofiev a abordat toate genurile muzicale. De la miniatura vocala (romante, cântece , duete) si instrumentala (Sarcasme, Viziuni fugitive, Povestirile bunicii) la sonate, concerte.

Începând cu romantica sonata op.1, în Fa major, într-o miscare, tributara muzicii lui Rachmaninov si Skriabin, Prokofiev isi defineste stilul, ajungând la o fenomenala puritate a expresiei în sonata a IX-a, în Do major, 4 parti (caracterizata de stilul lucrarilor târzii, mai rafinat, simplificat, adus la esente).

Celelalte sonate se înlantuie astfel: Sonata nr .2, în re minor op.14, 4 parti; sonata nr.3, în La major, op.28, într-o miscare, Sonata nr.4, în do minor op.29, 3 parti; sonata nr.5, în Do major, op.38, 3 parti; Sonata nr.6, în La major, op.82, 4 parti; Sonata nr. 7, în Si bemol major, op.83, 3 parti si Sonata nr. 8 tot în Si bemol major, în 3 parti. Din sonata nr.10, în do minor, op. 137, Prokofiev nu a realizat decât schitele.

Muzica de camera a retinut atentia lui Prokofiev doar în câteva rânduri (Sonata pentru 2 viori, 2 sonate pian - vioara, sonata pentru flaut si pian (care se cânta si în varianta pentru vioara), sonata pentru vioara solo, sonata pentru violoncel si pian, sonata pentru violoncel solo, Balada pentru violoncel si pian, 2 cvartete de coarde si un cvintet pentru oboi, clarinet, vioara, viola si contrabas).

Prokofiev este înainte de toate un simfonist, creatia lui simfonica si concertanta cuprinzand 8 simfonii, 5 concerte pentru pian si orchestra, 2 concerte pentru vioara si orchestra, un concert pentru violoncel si orchestra, suite poeme, uverturi, divertismente.

Fondul cel mai pretios al muzicii lui Prokofiev il constituie muzica destinata scenei si ecranului.

Mai intai a fost opera (8 opere, Dragostea celor 3 portocale, Razboi si pace fiind unele dintre ele), careie i-a urmat baletul (cele 7 lucrari realizate, plasându-l în rândul celor mai de seama creatori contemporani ai genului-Romeo si Julieta, Povestea unui mascarici, Cenusareasa).

Demonstrând calitati exceptionale de compozitor dramaturg, o capacitate extraordinara de a surprinde psihologii si caractere umane, Prokofiev a scris si muzica pentru piese de teatru si muzica de film.

Sonata a 7-a pentru pian

În cele 9 sonate pentru pian, Prokofiev îsi defineste stilul pianistic ajungând la forme traditionale, redimensionate la scara unor cerinte estetice proprii opticii sale de compozitor pianist.

Prokofiev preia, în principiu, tiparul sonatei clasice pe care îl pastreaza si îl adapteaza nevoii sale de exprimare.

Sonatele 6, 7, 8, (compuse între 1939 - 1943 si supranumite "de razboi") se dovedesc a fi incontestabil, printre cele mai importante si originale sonate pentru pian ale secolului XX (alaturi de sonatele de Bartok, Enescu, Janacek, Sostakovici, Dutilleux, sonatina de Ravel).

Sonata a 7-a pentru pian, în Si bemol major, op.83, a fost terminata în mai 1942 (la Tbilisi), fiind prezentata în prima auditie la 18 ianuarie 1943 de Sviatoslov Reichter si, mai târziu, a fost distinsa cu premiul Stalin. Este una dintre cele mai cântate lucrari din repertoriul pianistic.

Stilul acestei sonate este cât se poate de caracteristic lui Prokofiev, în principal prin opozitia a doua expresii extreme: dezlantuirile ritmice pregnante si nostalgia profund evocatoare.

Sonata are trei parti:

Partea I-a, Alegro inquieto (nelinistit), este scrisa în forma de sonata. Prima tema are un caracter extrem de taios, nelinistit si sugereaza o agitatie interioara deosebita.

 

Muzica se dezlantuie în accente, alternari rapide de nuante contrastante cât si în acel "staccato" (non legato percutant) caracteristic compozitorului.

Sonata este deschisa de o tema principala (tema întâi) având un caracter agitat, executata la ambele mâini, la unison. Raspunsul sec, martelat sub forma unei celule ritmice de 4 note, se va repeta obsesiv (tema întâi b), obtinând un rol important pe tot parcursul miscarii. Forma primei parti este de sonata, cu tema a doua având un caracter improvizatoric. Expozitia are elemente contrapunctice (în imitatii) si "socuri" acordice cu disonante neasteptate. O relativa stare de liniste, poate fi observata la începutul revenirii motivului principal (mas. 64).

Tema secundara, Andantino, aduce pentru scurt timp o acalmie, având un caracter nostalgic, liric, pare a evoca întinderile nemarginite ale stepei. Tema a doua este scrisa într-un alt tempo, într-o scriitura polifonica (pe trei planuri sonore cu imitatii).

Caracterul este elegiac, "dolente", cantabile si se formeaza cu ajutorul liniilor lungi ale frazelor si a liniei melodice sinuoase, ondulate. În scriitura întâlnim si niste pedale armonice si consider ca o solutie în vederea realizarii acestui moment este folosirea pedalei a treia, în masurile 1 - 2, 8 - 9, 21 - 22, ale temei a doua.

 

Tranzitia catre dezvoltare se face progresiv (poco a poco accelerando), momentul revenind usor deformat, pastrându-si totusi dramatismul (mas. 152).

Tema întâi nu mai apare ca la începutul expozitiei, climatul este unul tensionat, energic iar atmosfera decisa, pregnanta, ferma.

Tema a doua revine într-o forma abreviata iar a treia varianta a temei întâi aduce ecouri ritmice ce amintesc de atmosfera de la început. Pe tot parcursul dezvoltarii predomina nuanta de forte iar dramatismul este potentat prin pregnanta obsesiva a intervalelor de octava si nona.

Tipic pentru Prokofiev este folosirea, prelucrarea, suprapunerea, dezvoltarea, alternarea motivelor si a celulelor generatoare ale expozitiei, în dezvoltare într-o înclestare de o mare forta interioara si foarte spectaculoasa din punct de vedere pianistic.

Dificultatile tehnice din dezvoltare sunt legate de acordurile de nona, de extensii. Apar si multe nuante subito, adecvate schimbarilor bruste de caracter, iar discursul muzical se desfasoara pe toata claviatura, ambitusul desfasurarii pianistice fiind foarte extins. O mare viteza a gândirii si stabilirea exacta si cu anticipare a pozitiilor mâinilor, fiind de mare ajutor.

Repriza începe odata cu schimbarea de tempo "Allegro" si aparitia indicatiilor "inqueto, come prima".

Linia melodica este un factor constructiv foarte important, ea determinând orientarea si caracterul discursului muzical, transforma tesatura ritmica într-un relief plastic, sonorizat, plin de expresivitate.

La masura 349 apare tema a doua, cu mici modificari în discursul muzical.

Partea întâi se încheie cu o coda, delimitata de Prokofiev prin indicatia de tempo "Allegro inqueto". Este o constructie pe doua pagini, pornind de la pianissimo, atingând un punct culminant cu 16 masuri inainte de final, dupa care scriitura se rarefieaza totul mergând descendent, încheindu-se în pianissimo, în registrul grav.

Ceea ce trebuie subliniat este variata întrebuintare a accentelor, care constituie o nesfârsita gama: de la impulsuri, staccato-uri si sublinieri expresive fugitive, în surdina, abia observate, pâna la accente energice si autoritare. Datorita acestui fapt frazarea devine deosebit de clara.

Partea a II-a, Andante caloroso, o pagina impresionanta, în forma de lied tripartit, se defineste prin caracterul expresiv, evocator, de basm, al primei si ultimei sectiuni.

Prokofiev opune scriiturii esentialmente atonale a primei parti un context tonal regasit. Atmosfera poetica nobila, face trimiteri clare catre sonoritatea violoncelului, care domina sonoritatea în registrul mediu al pianului, într-o cantilena calda si plina de melodicitate (încarcata de cromatisme).

"Caloroso" este folosit singura data de Prokofiev ca indicatie de tempo si expresie, aceasta realizându-se pe plan sonor printr-un sunet bogat, vibrat, cantabil al temei, cu arcuirile adecvate ale desenului melodic.

Aceasta tema da senzatia unei profunde linistiri, dupa imaginile tumultuoase din prima parte. Cantabilitatea, bogatia armonica, si luminozitatea coloritului, pun în evidenta acest cotrast.

B-ul acestei parti "Poco piu animato" este o desfasurare ampla, pe o respiratie mare care atinge culminatii impresionante. Începutul acestuia este în pianissimo si are un caracter lugubru. Episodul median aduce o stare de framântare si încordare a expresiei si este carcaterizat printr-o densa scriitura polifonica. Întâlnim aici îmbinari de binar si ternar si pasaje care amintesc de unele parti ale baletului Romeo si Julieta.

Sunt prezente în aceasta sectiune B, valuri de crestere gradata spre culminatie (4), fiecare mai mare decât precedentul si desfasurându-se pe o perioada de 6 -7 masuri.

Culminatia are un caracter ferm, decis, stabil, disperat si se desfasoara pe doua planuri (acordurile) si linia formata din octave la stânga si patrimi la dreapta.

Momentul cel mai original si mai impresionant al acestei parti este pregatit prin 10 masuri de poco agitato cu saisprezecimi la dreapta si acorduri masive în ff la stânga.

Punctul minim al acestei parti poate fi considerat la aparitia unei scriituri numai în patrimi, pianissimo, cu acorduri sincopate peste octavele de la mâna stânga. Avem patru registre si doua planuri sonore. Acordurile si basii care sunt în pp si patrimile cu accent formate pe intervale de secunda mica, numai pe notele Lab si Sol. Aceasta tânguire permanenta între Lab - Sol este însotita de armonii compacte, stranii, sugerând o atmosfera sinistra, de "fiori reci pe sira spinarii". Am putea spune ca este momentul psihologic al sonatei.

Reluarea A-ului (la tempo I) se face într-o atmosfera mult mai calma si mai împacata.

Disonantele, înlantuirile relatiilor armonice, cromatismele, frazele avântate, puternic arcuite din B, fac din partea a doua una dintre cele mai frumoase pagini prokofieviene.

Finalul, Precipitato, scris în maniera de toccata, aduce prin pragnanta ritmica extraordinara, sustinuta de masura 7/8 (2+3+2 a carei asimetrie sporeste dificultatea accentuarii) o imagine de iures care matura totul în cale. Acest caracter este determinat si de o formula ritmica ostinata a basului care domina ideia de baza a finalului.

 

Miscarea este foarte unitara din punct de vedere al caracterului. Desi forma este de A-B-C-B-A, noile teme ale partilor B si C (reminiscente ale primei miscari) nu constituie contraste de caracter fata de segmentul A. Ele apar asemenea unor aspecte diferite ale unui singur elan dinamic. Dificultatea acestui final rezulta din sustinerea acestei muzici trepidante într-un tempo alert, într-o crestere permanenta a volumului sonor. Tehnica pianistica abordata, extensiile mari, salturile, necesita deplasarea rapida pe claviatura.

Ne retin atentia armoniile complexe cu ambiguitate functionala. Forma finalului este un lied care sfârseste cu o coda, care încheie sonata în cel mai autentic spirit prokofievian.

Sonata a 7-a de S. Prokofiev întruneste într-un mod genial particularitatile specifice ale compozitorului, prin faptul ca realizeaza o sinteza desavârsita între stilul "de toccata" din primele sale opusuri si elementul liric, de autentica expresivitate emotionala, a maturitatii creatoare.