Un profesor de neuitat: Henri Wald

Un profesor de neuitat: Henri Wald

Cînd studentul de odinioara îsi evoca profesorul, la ce anume se gîndeste el mai întii? La gesturile aces­tuia? La intonatia vocii lui? La cele spuse? La mimi­ca? Pesemne ca în chip spontan la toate laolalta, pentru ca altminteri cum s-ar alcatui în noi imaginea profesorului, imaginea aceea cu care despicam apoi timpul si îl împiedicam sa se aseze, cu nerabdarea si uitarea lui, peste personajul real?

"Imaginea" lui Henri Wald, cu care eu si 151m1212b altii care i-am fost studenti în anii '60 despicam astazi tim­pul uitarii, este aceea ajubilatiei infinite a vorbirii. Rar mi-a fost dat sa vad un om la care peroratia se în­soteste cu o bucurie a actului vecina cu impudoarea. Henri Wald vorbea în amfiteatrul Facultatii de Fi­lozofie cu tot trupul. Podiumul cu catedra era scena; o scena pe care o utiliza intens, folosind tehnica unui actor modern care nu-si poate declama rolul decît în necontenita miscare: mîinile ciocaneau neîncetat aerul, vizualizînd punctuatia discursului, pe care vocea îl alcatuia din rariri ale silabelor, cuvîntul pa-rînd ca se înscrie în aer ca o statueta micuta, urmata de îndata de alta, care iesea la fel, gata modelata, din gura si mîinile oratorului. Aceasta sculpturalitate succesiva a discursului dadea frazelor lui Wald o materialitate invizibila, asa încît, la capatul fiecarei

ore, amfiteatrul parea înca plin de dansul vorbelor sale, care continuau sa deplaseze bucati de aer de-a lungul încaperii si sa ne dea senzatia ca sîntem în­conjurati de mari roiuri de cuvinte. Un discurs în care fiecare cuvînt devenea important, pentru ca fiecare cuvînt era subliniat prin intonatie, prin convulsia mîinii, prin înclinarea trunchiului, prin scuturarea capului, prin schimbarea calcaturii pe podium, de la tropaitura marunta, pe loc, pîna la pasul deschis mare si însotind, ca un urias punct, închiderea frazei. "Cre-ta!" Rostind acest cuvînt, profesorul ia creta în mîna si o agita demonstrativ, strîngînd-o, cu vîrful în sus, între patru degete si aducînd-o în dreptul na-

sului. în clipa aceea creta ne patrunde în creier. "Cre-ta-e-alba! Acesta e un e-nunt pre-di-ca-tiv!" Albeata predicata despre creta se înfige, alaturi de creta, în creierul nostru. "Lam-pa!" Degetul strapunge aerul în sus, îl someaza sa se dea la o parte, pentru a ajunge pîna la lampa din plafonul amfiteatrului. Aratata cu atîta vehementa, lampa devine pentru noi obiectul cel mai important din lume si se asaza în mintea noas­tra, la loc de cinste, alaturi de creta si de albeata ei.

Nu e nevoie sa notezi nimic. De altfel nici nu poti, pentru ca vorbirea profesorului e un spectacol-hipno-za, pe care nu poti decît sa-1 urmaresti cu gura casca­ta si cu privirea atîrnata de vibratia necontenita a degetelor. Puteai sa nu te lasi prins în enorma lui bucurie? Cînd un om traieste extazul vorbirii, conti­nutul ei devine neimportant. La Henri Wald vorbirea devenea erotica si delirul contamina. A fost un pro­fesor mare, daca acceptam ca suprema conditie a ma­retiei profesorului este sa nu plictisesti. Or, e limpede, poti sa nu plictisesti prin ce spui sau prin cum spui. (Cînd ambele se unesc, avem de-a face cu genii ale catedrei.) Wald apartine celei de a doua categorii. Trebuie sa acceptam ca nu era lesne defel sa intri în transa vorbind despre "logica dialectica".

Lui Henri Wald îi place sa se considere, si astazi înca, un gînditor marxist. Nu cred de fapt ca a reusit vreodata sa fie, pentru ca temperamental acest lucru îi este refuzat. A fost mereu prea personal ca sa îi stea bine uniforma unui partid totalitar si, cu atît mai pu­tin, uniforma unui partid al gîndirii. Simtul acut al umorului, facilitatea cu care obtine calamburul, iro­nia cu inflexiuni melancolice si erotica vorbirii de care am amintit, opusa limbajului gri si lemnos, nu pot merge mîna în mîna cu o gîndire în esenta ei tîmpa.

Se mai cuvine sa spun ca am fost ani de zile foarte aproape de el, cum din pacate nu am mai putut fi în ultima vreme, tocmai cînd avea mai multa nevoie de prieteni, afectiunea pe care i-o port devenind ast­fel mai bogata prin sentimentul de vinovatie care o însoteste mereu. Adevarul e ca mi-a intersectat des­tinul într-un moment în care totul înjur, daca voiai sa-ti pastrezi integritatea, te desfiinta. Avînd caracter si înfruntînd lichelele, m-a ajutat sa-mi pastrez pîna tîrziu o anumita puritate a fiintei într-un mediu în care majoritatea sfîrsea prin a se ticalosi.

As vrea sa ma stie alaturi la cei 75 de ani pe care îi împlineste în suferinta, încapatînare si în singu­ratatea devastatoare a crepusculului. Sa-mi dea voie sa ritmez patetic, ca el odinioara, fiece silaba a cuvîn-tului: va îm-bra-ti-sez!