Un profesor de neuitat: Henri Wald

Un profesor de neuitat: Henri Wald

Cīnd studentul de odinioara īsi evoca profesorul, la ce anume se gīndeste el mai īntii? La gesturile aces­tuia? La intonatia vocii lui? La cele spuse? La mimi­ca? Pesemne ca īn chip spontan la toate laolalta, pentru ca altminteri cum s-ar alcatui īn noi imaginea profesorului, imaginea aceea cu care despicam apoi timpul si īl īmpiedicam sa se aseze, cu nerabdarea si uitarea lui, peste personajul real?

"Imaginea" lui Henri Wald, cu care eu si 151m1212b altii care i-am fost studenti īn anii '60 despicam astazi tim­pul uitarii, este aceea ajubilatiei infinite a vorbirii. Rar mi-a fost dat sa vad un om la care peroratia se īn­soteste cu o bucurie a actului vecina cu impudoarea. Henri Wald vorbea īn amfiteatrul Facultatii de Fi­lozofie cu tot trupul. Podiumul cu catedra era scena; o scena pe care o utiliza intens, folosind tehnica unui actor modern care nu-si poate declama rolul decīt īn necontenita miscare: mīinile ciocaneau neīncetat aerul, vizualizīnd punctuatia discursului, pe care vocea īl alcatuia din rariri ale silabelor, cuvīntul pa-rīnd ca se īnscrie īn aer ca o statueta micuta, urmata de īndata de alta, care iesea la fel, gata modelata, din gura si mīinile oratorului. Aceasta sculpturalitate succesiva a discursului dadea frazelor lui Wald o materialitate invizibila, asa īncīt, la capatul fiecarei

ore, amfiteatrul parea īnca plin de dansul vorbelor sale, care continuau sa deplaseze bucati de aer de-a lungul īncaperii si sa ne dea senzatia ca sīntem īn­conjurati de mari roiuri de cuvinte. Un discurs īn care fiecare cuvīnt devenea important, pentru ca fiecare cuvīnt era subliniat prin intonatie, prin convulsia mīinii, prin īnclinarea trunchiului, prin scuturarea capului, prin schimbarea calcaturii pe podium, de la tropaitura marunta, pe loc, pīna la pasul deschis mare si īnsotind, ca un urias punct, īnchiderea frazei. "Cre-ta!" Rostind acest cuvīnt, profesorul ia creta īn mīna si o agita demonstrativ, strīngīnd-o, cu vīrful īn sus, īntre patru degete si aducīnd-o īn dreptul na-

sului. īn clipa aceea creta ne patrunde īn creier. "Cre-ta-e-alba! Acesta e un e-nunt pre-di-ca-tiv!" Albeata predicata despre creta se īnfige, alaturi de creta, īn creierul nostru. "Lam-pa!" Degetul strapunge aerul īn sus, īl someaza sa se dea la o parte, pentru a ajunge pīna la lampa din plafonul amfiteatrului. Aratata cu atīta vehementa, lampa devine pentru noi obiectul cel mai important din lume si se asaza īn mintea noas­tra, la loc de cinste, alaturi de creta si de albeata ei.

Nu e nevoie sa notezi nimic. De altfel nici nu poti, pentru ca vorbirea profesorului e un spectacol-hipno-za, pe care nu poti decīt sa-1 urmaresti cu gura casca­ta si cu privirea atīrnata de vibratia necontenita a degetelor. Puteai sa nu te lasi prins īn enorma lui bucurie? Cīnd un om traieste extazul vorbirii, conti­nutul ei devine neimportant. La Henri Wald vorbirea devenea erotica si delirul contamina. A fost un pro­fesor mare, daca acceptam ca suprema conditie a ma­retiei profesorului este sa nu plictisesti. Or, e limpede, poti sa nu plictisesti prin ce spui sau prin cum spui. (Cīnd ambele se unesc, avem de-a face cu genii ale catedrei.) Wald apartine celei de a doua categorii. Trebuie sa acceptam ca nu era lesne defel sa intri īn transa vorbind despre "logica dialectica".

Lui Henri Wald īi place sa se considere, si astazi īnca, un gīnditor marxist. Nu cred de fapt ca a reusit vreodata sa fie, pentru ca temperamental acest lucru īi este refuzat. A fost mereu prea personal ca sa īi stea bine uniforma unui partid totalitar si, cu atīt mai pu­tin, uniforma unui partid al gīndirii. Simtul acut al umorului, facilitatea cu care obtine calamburul, iro­nia cu inflexiuni melancolice si erotica vorbirii de care am amintit, opusa limbajului gri si lemnos, nu pot merge mīna īn mīna cu o gīndire īn esenta ei tīmpa.

Se mai cuvine sa spun ca am fost ani de zile foarte aproape de el, cum din pacate nu am mai putut fi īn ultima vreme, tocmai cīnd avea mai multa nevoie de prieteni, afectiunea pe care i-o port devenind ast­fel mai bogata prin sentimentul de vinovatie care o īnsoteste mereu. Adevarul e ca mi-a intersectat des­tinul īntr-un moment īn care totul īnjur, daca voiai sa-ti pastrezi integritatea, te desfiinta. Avīnd caracter si īnfruntīnd lichelele, m-a ajutat sa-mi pastrez pīna tīrziu o anumita puritate a fiintei īntr-un mediu īn care majoritatea sfīrsea prin a se ticalosi.

As vrea sa ma stie alaturi la cei 75 de ani pe care īi īmplineste īn suferinta, īncapatīnare si īn singu­ratatea devastatoare a crepusculului. Sa-mi dea voie sa ritmez patetic, ca el odinioara, fiece silaba a cuvīn-tului: va īm-bra-ti-sez!