Vladislav I (Vlaicu-Voda)

Vladislav I (Vlaicu-Voda)

Domnitorul Ţarii Românesti (1364 - cca 1377). Fiul lui Nicolae Alexandru.

Începuturile cârmuirii Dupa Nicolae Alexandru este ales domn fiul sau, Vladislav, caruia poporul si chiar unii straini îi spuneau Vlaicu, forma româneasca raspândita de ambele laturi ale Carpatilor (Aurel Vlaicu). Începutul domniei îl cunoastem: 16 noiembrie 1364, data mortii lui Nicolae Alexandru. Nu cunoastem însa tot atât de precis sfârsitul ei. Ultimul document în care Vlaicu este aratat în viata poarta data: 6 iulie 1374. Pe de alta parte, în 1377 se pare ca domnea fratele sau, Radu I. Prin urmare între aceste doua date ar cadea sfârsitul domniei. Unii istorici îl aseaza în 1374, altii în 1375, altii chiar în 1377, fara însa ca sa poata aduce vreo dovada peremptorie în sprijinul parerilor lor; si mai putin întemeiata este data "circa 1380" care se gaseste în alte lucrari.

Evolutia raporturilor cu Transilvania si Ungaria Nicolae Alexandru îsi ispravise domnia în raporturi încordate cu coroana ungara. Vladislav continua politica tatalui sau, ceea ce determina pe Ludovic, regele Ungariei sa-i declare razboi. În proclamatia pe care o da acesta, la 5 ianuarie 1365, se spune ca Vladislav, "imitând obiceiurile rele ale parintelui sau", a luat titlul de domn, fara sa ne recunoasca de "stapân natural" adica de suzeran. În consecinta toti nobilii care datoresc serviciu militar sa se adune la Timisoara, cu caii si armele lor, spre a porni împotriva voievodului rebel. Vlaicu era aliat cu cumnatul sau, Sracimir, care stapânea Bulgaria apuseana, având capitala la Vidin. Razboiul declarat împotriva voievodului muntean trebuia deci sa cuprinda si pe ruda acestuia de pe malul drept al Dunarii. Atacul principal al armatei ungare s-a si dat împotriva lui Sracimir care, dupa câteva lupte, a fost învins si luat prizonier împreuna cu sotia sa. Ludovic anexeaza Bulgaria apuseana si o preface, unind-o cu partea timisana a Banatului de Severin, într-un "Banat al Bulgariei", pe care-l da lui Dionisie, voievodul Transilvaniei. Se pare ca regele Ungariei s-a multumit cu acest succes - e adevarat important si n-a continuat ostilitatile cu Vladislav. În 1366, relatiile se restabilisera. Domnul muntean primise de la Ludovic Amlasul, un tinut spre sud-vest de Sibiu, Severinul si Fagarasul, recunoscându-l, în schimb, pentru aceste posesiuni, ca suzeran. La 10 octombrie 1366 are loc în regiunea Amlasului o delimitare a satelor Acilau, Tilisca, Sacel si Orlat de "teritoriul de sub voievodatul domnului Vladislav "voievodul nostru transalpin". Iar în privilegiul de comert acordat brasovenilor, la 20 ianuarie 1368, Vladislav are, în pecetea documentului, titlul "Ladizlau [s Dei gracia vaivode tr] ansalpinus, ba [nus de Zeurinio, d] ux de Fogrus". Relatiile cu ungurii continua a fi bune în urmatorii doi ani.

Primele ciocniri cu turcii. În 1368 - dupa alti cercetatori în 1367-Vladislav respinge, împreuna cu armata lui Ludovic, atacul îndreptat de Ioan Alexandru, stapânitorul Bulgariei rasaritene, si de aliatii sai turcii, împotriva banatului Bulgariei. E prima ciocnire pe care o au românii din nordul Dunarii cu turcii. În armata lui Vladislav se gasea si ruda sa, Ladislau de Dobâca; printr-un document din 1372, domnul îi daruieste, pentru vitejia aratata în lupta contra turcilor, târgul sinca din Ţara Fagarasului, precum si satele Venetia, Caciulata, Apele Calde si Dobâca, împreuna cu toate dependentele lor.

La 17 iulie 1368, raporturile dintre regele Ungariei si Vladislav erau bune. Un sol trimis la cel dintâi de acesta din urma asigura pe rege, garantând chiar cu capul si averea sa, ca domnul muntean îsi va îndeplini toate îndatoririle si îsi va tine promisiunile, trimitând la Vidin proviziile ce i se cerusera. Putin timp dupa aceasta însa, izbucneste în Banatul unguresc al Bulgariei o rascoala, alimentata, se pare, chiar de tarul bulgar de la Târnovo, care ar fi trimis în ajutor sapte boieri de ai sai, cu cetele lor. Vlaicu atunci întervine si ocupa Vidinul cu gândul, probabil, de a-l restitui cumnatului sau Sracimir. Un izvor contemporan ne spune ca aceasta ocupare s-a facut chiar "cu voia unora dintre cetateni". În timpul cât oastea domnului muntean a stat în Vidin, s-a întâmplat sa aiba loc acolo o miscare împotriva calugarilor catolici care, de îndata dupa constituirea banatului bulgaresc, începusera propaganda lor si facusera multe convertiri. Câtiva dintre ei sunt ucisi si se raspândeste zvonul ca domnul muntean n-ar fi strain de cele petrecute. Faptul ca Vladislav ocupase Vidinul, apoi uciderea calugarilor catolici, poate si alte motive pe care nu le cunoastem, fac ca raporturile cu Ludovic sa se strice din nou si ca acesta sa hotarasca o expeditie împotriva domnului muntean. Armata ungara este împartita în doua: un corp sub comanda personala a regelui ataca dinspre miazazi, dupa ce restabileste mai întâi stapânirea ungureasca la Vidin. El izbuteste sa treaca Dunarea, cu toata împotrivirea apriga a arcasilor munteni "care slobozeau potop sagetile" si sa cuprinda Ţara Severinului. Cel de-al doilea corp de oaste însa care ataca sub comanda lui Nicolae, voievodul Transilvaniei, dinspre miazanoapte, sufera o înfrângere catastrofala, asemanatoare aceleia de la Posada. Cronica ungureasca a lui Ioan de Kukülö povesteste ca acest corp de oaste, alcatuit din "nobili", din secui si din multi ostasi dintre "cei mai de seama", trecuse muntii spre a prinde pe Vladislav între doua focuri. El ajunge la râul Ialomita, cucerind întariturile pe care le facusera ai nostri acolo si are o prima ciocnire, victorioasa, cu armata munteana, comandata de "comitele Dragomir castelanul de Dâmbovita" adica, zicem noi, pârcalabul de Bucuresti. "Dar dupa aceea - continua cronica ungara povestirea - înaintând fara grija mai departe prin... paduri, când se înfundase pe niste poteci foarte înguste", Nicolae, voievodul Transilvaniei, "a fost atacat de multimea românilor din paduri si din munti si a ramas mort, împreuna cu vrednicul barbat Petru, vicevoievodul sau, cu Deseu zis Vas, cu Petru Ruffus, castelanul de la Cetatea de Balta, cu secuii Petru si Ladislau, barbati viteji si cu alti numerosi ostasi si nobili de seama". si dupa ce ungurii, parasind oastea, dadura dosul si o rupsera la fuga, ajungând prin locuri noroioase si mlastinoase, multi dintre ei fura ucisi de români; "numai câtiva au scapat cu mare primejdie pentru persoana lor si cu pagube în avut". Toate acestea s-au petrecut în toamna anului 1368, dupa 13 octombrie. În timp ce pârcalabul Dragomir repurta victoria sa hotarâtoare, un alt corp de oaste muntean, pornind din Amlas, ataca tinuturile vecine; atunci a ars si manastirea de la Talmaciu. Faptele aratau prin urmare ca Vladislav nu poate fi supus. De aceea Ludovic se grabeste sa încheie pace. Voievodul muntean pastreaza feudele de peste munti - ceea ce implica evident recunoasterea suzeranitatii - iar cumnatul sau Sracimir este reîntronat în Bulgaria apuseana. Se poate spune deci ca razboiul pornit pentru distrugerea lui Vladislav se terminase în favoarea acestuia. La 25 noiembrie 1369, voievodul muntean purtând chiar în titlul sau mentiunea stapânirii Fagarasului si a Severinului, recomanda catolicilor din tara sa primeasca asa cum se cuvine, cu cinste, pe episcopul care venea sa-i viziteze. Relatiile cu ungurii erau prin urmare din nou bune. Nici de data aceasta însa ele n-au durat mult. În primavara anului 1373, regele Ludovic ia o masura care dovedeste ca survenise iarasi o stare de încordare. Prin actul din 16 martie, el interzice sa se mai importe sare din Ţara Româneasca. Pe de alta parte, numai peste doua luni, la 15 mai, Papa Grigore al XI-lea dadea o circulara prin care invita pe arhiepiscopul de Strigoniu si pe episcopul Transilvaniei sa afuriseasca pe toti locuitorii care ar vinde arme românilor si turcilor. Iar peste un an si ceva, la 6 iulie 1374, mai multi boieri români fugeau din Ţara Româneasca în Transilvama si aratau ca Vlaicu s-ar fi aliat cu turcii. Atitudinea domnului muntean nu trebuie sa mire. El nu-si putea permite sa aiba doi dusmam, în acelasi timp: si pe regele Ungariei si pe turci care dovedeau prin înaintarea lor în Balcani - în primavara lui 1361 fusese cucerit Adrianopolul, iar în 1370 ei repurtasera o mare biruinta împotriva crestinilor în câmpia Maritei - ca sunt cea dintâi forta militara din rasaritul Europei. Când asadar relatiile cu regele Ungariei se strica din nou, Vlaicu se asigura din partea turcilor. Era o politica realista, asa cum vor proceda si alti domni ai nostri. Ce s-a mai întâmplat dupa iulie 1374 pâna la finele domniei lui Vladislav, nu mai stim, documentele lipsesc. Ludovic a întarit frontiera spre Ţara Româneasca prin cetatile de la Bran si de la intrarea Oltului în munti, ridicate în 1370. Tot din lipsa documentelor nu stim nici relatiile cu statul, întemeiat de curând, al Moldovei.

Fata de marimea tarii care se întindea de la Severin pâna în partile Chiliei, trecând si peste munti, în Amlas si în Fagaras, fata de numarul tot mai mare al locuitorilor - suntem într-o epoca de crestere demografica - un singur ierarh s-a dovedit în scurta vreme a fi prea putin. Biserici se cladeau în multe locuri si trebuiau sfintite; preoti numerosi trebuiau hirotonisiti. De aceea se hotaraste, în 1370, numirea a înca unui ierarh. si acesta, ca si Iachint, este alesul domnului si al boierilor, iar nu indicat de patriarhul de Constantinopol. E vorba de preotul dicheofilax Daniil Critopol care e trimis la Patriarhie spre a fi hirotonisit. Patriarhul e de acord, cum fusese si pentru Iachint, în 1359, si noul ierarh, cu numele schimbat în Antim, e recunoscut ca "mitropoht a unei parti a Ungrovlahiei"; nu se precizeaza care anume, credem însa ca e vorba de Oltenia,, resedinta-i fiind, probabil, la Severin. Cu acest titlu de "Mitropolit al Severinului" apare urmasul sau Atanasie în hrisovul Coziei, din 8 ianuarie 1394. Iachint a trait pâna în 1372, când, în locul lui, a fost ales, în august, Hariton, fost egumen al manastirii Cutlumuz de la Muntele Athos - ctitorie româneasca - si "protos" al acestui munte; era un carturar si un bun organizator.

Ctitorii. Vlaicu voda a fost ctitor la manastirea Vodita, din extremitatea de apus a Olteniei, lânga apa cu acelasi nume. Lacasul a fost zidit din initiativa calugarului Nicodim, de fel din Prilep, în tara sârbeasca, fost si el egumen la Athos, dar care s-a asezat apoi la noi, în Ţara Româneasca, unde a trait cea de-a doua jumatate a vietii sale. Vlaicu voda a dat banii necesari cladirii si zugravirii lacasului si l-a înzestrat bogat, asa cum aflam din hrisovul respectiv cu data circa 1374, primul hrisov intern care ni s-a pastrat. Domnul îi daruieste un evangheliar ferecat în argint, odajdii brodate, apoi satul Jidovstita, scutit de dari si slujbe domnesti, precum si alte posesiuni; de asemenea o suma de 1.300 de perperi anual si diferite mertice de ceara, alimente, tesaturi si încaltaminte. S-a crezut multa vreme ca Vodita e, cronologic, cea dintâi manastire din Ţara Româneasca; parerea e gresita; înaintea ei au fost manastirile de la Arges si de la Câmpulung, poate si altele. Vlaicu voda e primul ctitor al manastirilor Tismana si Cotmeana; el a daruit bogat, în septembrie 1369, si manastirea Cutlumuz de la Muntele Athos.

Privilegiul de comert acordat Brasovului. Dar domnia lui Vlaicu e însemnata si sub raportul economic; el s-a relevat ca un bun gospodar, luând o serie de masuri care au ajutat mult viata economica a tarii. El a întarit brasovenilor "libertatile" lor de comert pe care le aveau "din vechime" în Ţara Româneasca. În diploma, scrisa latineste, pe care le-o elibereaza în 1368, se prevad si vamile pe care avea ei sa le plateasca; pentru marfurile ce se desfac în tara, vor plati numai o vama, aceea obisnuita din vechime, ea se va percepe la Câmpulung sau în apropiere de acest oras. De vama cealalta, de la Slatina, sunt scutiti. Pentru marfurile de tranzit, vama se plateste de doua ori: o data la Câmpulung, si a doua oara la Dunare. Cei care vor lua însa drumul Brailei, aceia sunt scutiti de vama la marfurile exportate prin acest punct; ei vor plati numai pentru cele importate. Rostul ultimei masuri e limpede: domnul voia sa favorizeze dezvoltarea acestui port dunarean.

Emisiuni monetare. Pentru usurarea tranzactiilor, Vladislav bate moneda; din timpul lui dateaza cei dintâi bani munteni; altii mai vechi nu s-au descoperit pâna acum. Înainte de a avea o moneda proprie, de altfel si dupa aceea, locuitorii Ţarii Românesti au întrebuintat monede straine, în special aspri si perperi bizantini, galbeni italieni numiti florini, galbeni unguresti si bani de arsint de ai tarilor bulgari si sârbi. Vladislav a emis ducati (trei tipuri), dinari si bani (2 tipuri). Cel mai vechi tip de ducati are pe avers un scut despicat, într-un câmp cu fascii (bare orizontale), în al doilea, cu o semiluna; pe revers - un coif deasupra caruia sta o acvila cu aripile închise si capul întors spre dreapta ***. Legenda, în slavona, da numele voievodului, pe ambele fete. Alt tip de ducat are pe avers o cruce cu bratele goale, iar pe revers un coif si acvila. Legenda este fie în latina (MONETA LADISLAI WAIWODE TRANS - pe avers, TRANSALPINI - pe revers), fie în slavona. Al treilea tip de ducati - scut despicat (cu patru fascii) pe avers si coif cu acvila pe revers - are legenda numai în latina (M. LADIZLAI WAIWODE = Moneda lui Vladislav voievodul). Dinarii reiau acest ultim tip de ducati si, cu mici modificari, vor fi continuati în emisiuni pâna în a doua jumatate a secolului al XV-lea ***. Din vremea când la Vidin se aflau si ostasi ai lui Vlaicu, pe monede bulgaresti, grosi ai tarului Alexandru si ai fiului sau Mihail, a fost contramarcat si scutul de pe monedele Ţarii Românesti. Mentionam, de asemenea, ca s-au pastrat dinari de argint, cu legenda în slavona cu numele si al lui VIadislav si al lui Radu I, ceea ce arata o asociere la domnie a celor doi frati.

Familia. Vladislav a fost casatorit: pe sotia sa o chema Cherana; numele revine si în toponimia ialomiteana unde aflam padurea Chirana. A avut un frate, pe Radu, pe care l-a asociat la domnie în 1372 si care i-a urmat la tron.

Mormântul lui Vladislav nu-l cunoastem. S-a emis opinia ca ar fi la Biserica Domneasca din Curtea de Arges, în mijlocul naosului, în mormântul în care s-a descoperit un fragment de inscriptie funerara, cu literile slave AA C. Altii cred însa ca ar fi îngropat la Tismana. O dovada sigura n-avem pentru nici una din aceste pareri.