ANTRENORUL - CONDUCATOR EDUCATOR

ANTRENORUL - CONDUCATOR EDUCATOR

1. PARTICULARITATI ALE MUNCII ANTRENORILOR

2. RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE CONDUCERE

3. STILURI ALE ACTIVITATII DE CONDUCERE

1. PARTICULARITATI ALE MUNCII ANTRENORILOR

Conditiile social-economice ale fiecarei tari, determina interventia statului pentru dezvoltarea sportului, ca fenomen social cu implicatii directe in dezvoltarea fizica a unei natiuni.

Sportul, indeosebi cel de performanta, a devenit o componenta reprezentativa a societatii contemporane, de la “sportivul din tribuna” pana la cel din stadion, demonstreaza cu claritate personalitatea si vitalitatea fiintei umane angajate in practica si dezvoltarea diferitelor discipline sportive.

Dictionarul Stiintei Sportului editat in Germania in anul 1992 defineste si precizeaza rolul social al antrenorului astfel: “Persoana competenta (expert) care dirijeaza (trains) sportivii in antrenament si ii calauzeste in competitie”. Spre deosebire de cunostintele profesorului de educatie fizica, antrenorul trebuie sa posede cunostinte tehnice acumulate prin practicarea sportului de inalt nivel in domeniul sau de activitate si in special sa cunoasca totul din metodica antrenamentului sportiv.

Sociologii domeniului sport au definit aceasta noua orientare aparuta in multe tari ale lumii, la inceputul deceniului sapte al secolului nostru, clasa “intelectualului tehnician”, cea care a determinat progresul rapid al performantelor sportive.

In sportul mondial performanta sportiva apartine acestei noi clase “antrenorul -sportiv”, selectionat din randul marilor performeri, inarmati cu cunostintele Stiintei Sportului printr-un sistem de pregatire “teoretico - practic” si redati arenelor sportive.

Din randul acestora s-a impus noua generatie de elita, la nivelul practicii in tumultoasa viata a arenelor sportive, dar au patruns si in organele de decizie ale federatiilor, ministerelor si departamentelor de conducere a fenomenului sportiv.

Performanta sportiva impune antrenorilor sa si desfasoare activitatea intr-un inalt grad de incertitudine, analizand trecutul, muncind in prezent pentru rezultatul sportiv si anticipand evolutia viitoare a rezultatelor.

Activitatea in domeniu, lasa o falsa impresie de nesiguranta, ca se dibuie drumul, datorita numeroaselor schimbari de directie si de decizie in procesul de instruire sportiva, datorate modului diferit in care este prognozata strategia de viitor a fiecarei discipline sportive.

In conditiile impuse de dezvoltarea sportului, functia de conducere a antrenorilor devine tot mai complexa, iar activitatea de conducere capata caracterul unei profesii reale, de vreme ce se intalnesc caracteristici comune, tehnici, metode, mijloace si cunostiinte teoretico-practice asemanatoare, la aceste persoane, indiferent de disciplina sportiva pe care o practica.

Aceasta face preocuparile de selectie, promovare si pregatire specifica, sa fie tot mai importante, inclusiv acelea de precizare a calitatiilor psihologice absolut necesare antrenorului pentru a deveni un cadru de conducere eficient.

Din momentul in care este angajat intr-o unitate sportiva, indiferent de nivelul ierarhic la care activeaza, acesta capata si a doua profesiune, aceea de conducator.

Explozia performantelor sportive in general si cu atat mai mult in conditiile social-economice din tara noastra, sportul cunoaste ritmuri diferite si orientari specifice de la o disciplina sportiva la alta, ceea ce face ca functia de conducator a antrenorilor sa devina tot mai diferentiata si mai complexa.

Antrenorul conducator, trebuie sa foloseasca in practica, teoriile, principiile, normele, metodele si tehnicile ramurii de sport, intr-un cuvant exact cunostiintele care formeaza stiinta antrenamentului.

Aplicarea acestora in procesul de selectie si pregatire a sportivilor, deci in practica, impun ca in functie de experienta anterior acumulata ca sportiv, antrenorul sa le alature talent si pasiune, dragoste fata de sportivi, pe scurt aceasta constitie “arta de a conduce”.

Avand un profil psiho-socio-profesional de conducator, antrenorul demonstreaza cu prisosinta calitati si veleitati de competenta in orientarea procesului de formare a noii generatii de sportivi.

a) Influentarea mediata a antrenamentului.

Antrenamentul sportiv constituie un proces de actiune complex, al carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera sistematica si orientata spre un scop propus. In acest context, numit “complex”, un conglomerat de actiuni, efectuate in scopul de a obtine efecte precise in raport cu toate caracteristicile, ce determina performanta unui sportiv sau a unei echipe.

Aspectul sistematic al procedurilor de antrenament este evidentiat intr-un plan de pregatire, ce consta nu numai din continuturile antrenamentului si metodele de antrenament ci si din obiectivele intermediare ale pregatirii, a caror rezultate pot fi evaluate prin metode de verificare si control.

Aspectul de orientare spre scop al antrenamentului, necesita ca toate masurile sa contribuie direct, la realizarea obiectivului vizat (de pregatire sau performanta) determinat intr-o unitate de timp.

Pentru medicina sportiva, antrenamentul este definit, deseori, ca “suma tuturor masurilor stabilite de antrenor si care conduc la ameliorarea capacitatii performantelor biologice ale sportivului.

Antrenamentul difera de educatia fizica si scolara structurata similar, prin accentele puse pe obiectivele diferite (pregatire si performanta), obiectivele de invatare (tehnica) prin alta structura institutionala (unitati, sectii sportive), care conduce la diferite abordari, mai ales in ceea ce priveste incarcaturile si volumul de lucru.

In procesul de antrenament colectivul se imparte in doua categorii distincte: executantii si cadrele de conducere care actioneaza asupra obiectivului muncii in mod diferit. Astfel, prima categorie, sportivii, actioneaza constient in conformitate cu obiectivele de pregatire si performanta care le-au fost stabilite, in functie cu nivelul valorii sportive, iar cea de a doua antrenorul actioneaza asupra acelorasi obiective pe care le realizeaza prin intermediul executantilor, pe care-i indruma si mai ales ii influenteaza direct.

In antrenament, teoriile, principiile, metodele si normele tehnice intr-un cuvant cunostiintele exacte formeaza Stiinta Sportului, in vreme ce aplicarea lor in practica se realizeaza in functie de experienta si mai ales de talent, ceea ce constituie arta de a conduce.

Acest punct de vedere pe care-l impartasim fara rezerve are implicatii deosebite asupra preocuparilor de selectie si formare a antrenorilor.

Cunoasterea profilului psiho-socio-profesional al conducatorilor este o cale sigura care orienteaza activitatea de selectie al unor viitori buni antrenori.

b) Dubla profesionalizare a antrenorilor

Din momentul in care un antrenor este numit la conducerea unei sectii pe ramura de sport, indiferent de nivelul ierarhic la care se situeaza acesta ca urmare a calificarii dobandite absolvind o institutie de invatamant, facultate, scoala de antrenori, curs de formare, etc, capata si o a doua profesiune, aceea de conducator.

In aceste conditii, sunt doua probleme ce se ridica in legatura cu dubla profesionalizare a antrenorului si anume:

1. care trebuie sa fie raportul intre cele doua profesii de specialist si de conducator?

2. care este specialitatea de baza recomandata pentru aceasta profesie?

In legatura cu prima problema, punctele de vedere ale unor specialisti converg spre aprecierea ca in pregatirea antrenorilor, raportul dintre cele doua laturi ale profesiei, este determinat de treapta ierarhica pe care se afla in procesul de antrenament. Cu cat coboram mai mult pe scara ierarhica cu atat cunostiintele de specialitate trebuie sa fie mai bogate, raportul se schimba in favoarea cunostiintelor de conducere odata cu promovarea valorica in cadrul organizatiilor sportive.

In ceea ce priveste raspunsul la cea de a doua intrebare, antrenorul trebuie sa fie in primul rand un bun cunoscator al tehnicii si metodicii ramurei de sport, selectionat de regula din randul sportivilor de inalt nivel, inzestrat cu personalitate, capacitatea de actiune, initiativa si decizie, intr-un cuvant sa posede “talentul” de conducat 747j96h or.

In selectia unor antrenori pentru loturile nationale, federatiile sportive apeleaza la buni specialisti in conducerea si dirijarea procesului de antrenament, dublat de solide cunostiinte de specialitate, din sportul respectiv.

c) Raspunderea juridica si morala

In ceea ce priveste raspunderea juridica, ea poate parea nespecifica, totusi activitatea sportiva este guvernata de prevederile Regulamentelor, Statutelor si a Normelor de organizare si desfasurare a campionatelor si competitiilor interne si internationale.

Antrenorul raspunde direct de respectarea acestor prevederi, cu care trebuie sa-i instruiasca permanent si pe sportivi, pentru ca el raspunde de faptele acestora pe toata perioada pregatirii si participarii in concursuri.

Exista o deosebire esentiala intre responsabilitatea unui sportiv si cea a unui antrenor, in timp ce primul raspunde numai pentru faptele si actiunile sale, antrenorul are responsabilitatea juridica (obisnuita) pentru actiunile sportivilor din subordinea sa, indiferent daca a fost sau nu implicat direct.

Raspunderea morala o fundamenteaza pe cea juridica si trebuie plasata, din punct de vedere a importantei sale, cel putin la acelasi nivel. Cu toate ca nu este strict reglementala, ea este totusi asumata de antrenor fata de conducerea unitatilor sportive si nu in ultimul rand fata de sportivi.

Antrenorul prin mijloace specifice, teoretico-educationale trebuie sa previna, sa fereasca sportivii din subordinea sa de actiuni care vin in contradictie cu regulamentele ce guverneaza fenomenul sportiv.

Raspunderea se constituie intr-un factor psihologic stresant, manifestat sub forma unei griji continue in procesul de antrenament care oboseste si uzeaza.

Din acest punct de vedere, antrenorul se afla “in priza”, indeosebi pe durata participarii sportivilor in concursuri, cand trebuie sa-i conduca si sa-i educe pentru respectarea prevederilor regulamentelor si normelor impuse de catre organizatori.

Spre deosebire de antrenori, sportivii traiesc doar cu grija respectarii regulamentelor coroborat cu comportamentul in concurs.

d) Autoritatea

Autoritatea constituie o alta particularitate a muncii de conducere si se defineste ca o “notiune complexa de ascendenta a antrenorului asupra sportivilor” si se manifesta prin demnitate, competenta, influenta si autoritate in fata organizatorilor si responsabililor din ramura de sport.

Valoarea psihologica a autoritatii antrenorului este perceputa de catre sportivii, ca urmare a justetei deciziilor pe care acesta le stabileste in procesul de antrenament si concurs.

Autoritatea isi are izvorul intr-o serie de factori obiectivi si subiectivi. Latura obiectiva a autoritatii antrenorului o constituie pregatirea generala si de specialitate, buna cunoastere a tehnicii si a principiilor metodice ale pregatirii in ramura de sport. Nu pe ultimul loc se situeaza valoarea performantelor si numele castigat in activitatea anterioara ca fost sportiv de inalt nivel.

Buna cunostere a procesului de pregatire, independenta in gandire, initiava, curajul, tactul, principialitatea, umanismul, exigenta fata de sine si fata de altii, stapanirea de sine, farmecul personal si nu i-am epuizat pe toti sunt doar o parte din factorii subiectivi care confera autoritatea reala a antrenorului.

Comportamentul antrenorului, exemplul lui personal, are un rol important in pastrarea autoritatii.

2. RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE CONDUCERE

Antrenamentul sportiv ca proces de actiune complex, al carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive are la baza “Teoria Antrenamentului” prin care se descrie si se sistematizeaza toate obiectivele, principiile, tipurile, continuturile, metodele de antrenament precum si cerintele competitiei, in vederea aplicarii lor in practica.

Analiza temeinica a perceptelor teoriei antrenamentului sportiv, pe cele ale teoriei competitiei, a directionat activitatea antrenorilor in conducerea procesului de pregatire a sportivilor.

Rationalizarea muncii antrenorilor, vizeaza rezolvarea cu bune rezultate a tuturor sarcinilor pregatirii sportive, urmarindu-se in acest sens, desfasurarea unei munci planificate, sistematice si continue. “Aceasta impune cunoasterea de catre antrenor, a necesarului de timp pentru invatarea, repetarea, perfectionarea si automatizarea procedeelor tehnice, precum si pentru dezvoltarea morfofunctionala a organismului si a calitatii motrice impuse de modelul competitional.

Sistematizarea materialului de predat pentru invatarea tehnica si de dezvoltare a calitatilor fizice impun antrenorilor, in concordanta cu nivelul de performanta al sectiei, selectionarea mijloacelor pregatirii si planificarea lor in micro, mezo si macrociclului de instruire.

Continuitatea, cerinta greu de realizat in practica, presupune desfasurarea lectiilor de antrenament conform planificarii fara intreruperi, stiindu-se ca in munca antrenorilor, procesul de pregatire sportiva cunoaste dese intreruperi, datorate unor probleme familiale, scolare, accidentari ale sportivilor, ceea ce conduce la scaderea randamentului.

Depinde de maiestria antrenorului recuperarea pierderilor datorate lipsei de continuitate, prin organizarea unui sistem special de reprogramare a mijloacelor pregatirii nerealizate datorate absentelor.

Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin activitatea de predare, conform macrociclurilor anuale, a mezociclurilor semestriale, trimestriale, a microciclurilor saptamanale si a planurilor zilnice de antrenament.

Din perspectiva psihopedagogiei, complexul “predare-invatare”, reprezinta latura esentiala de antrenament (instruire-educare).

Sub acest aspect putem defini antrenamentul sportiv, ca pe o activitate comuna a antrenamentului sportivilor, activitate ce cuprinde doua componente: predarea de catre antrenor si insusirea cunostiintelor si formarea deprinderilor motrice de catre sportiv.

Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin activitatea de predare.

Sportivii participa activ la acest proces de insusire de cunostiinte si deprinderi, punand in actiune toate sistemele psihice: perceptii, gandire, memorie, atentie, interese, afectivitate, vointa, precum si calitati fizice native sau dobandite.

2.1. Indrumarea invataturii

Este considerata principala veriga a instruirii practice. A indruma invatarea inseamna a ajuta sportivul a-l incuraja sa lucreze si independent, a-l conduce astfel incat sa evite greselile si sa-si indrepte atentia spre acele elemente care-i asigura succesul.

Din acest punct de vedere, in conducerea procesului de antrenament, antrenorul trebuie sa-si dovedeasca competenta sa pedagogica (tact-pedagogic) in formarea stilului de munca, pentru formarea personalitatii sportivilor, tinand seama de particularitatile lor.

Pentru stimularea participarii constiente si active, in stabilirea scopurilor si obiectivelor, antrenorul poate colabora cu sportivii, in sensul comunicarii progreselor realizate in creerea si dezvoltarea capacitatilor fizice si tehnice a intregirii personalitatii de performer. Privitor la instruirea (invatarea) propriu-zisa este necesar ca antrenorul sa realizeze in mintea sportivului, o imagine exacta a sarcinii de invatat, utilizand pentru aceasta metode si tehnici, ca: descrierea, explicarea, demonstrarea, prezentarea, filmul, convingerea, video-casete, etc.

Formarea deprinderilor “perceptiv-motrice” are la baza intelectualizarea invatarii motrice, care include in practica un volum mare de activitate cognitiva. Formarea oricarei deprinderi complexe trece prin trei faze succesive: cognitiva, de consolidare si de automatizare.

In aplicarea practica a invatarii cognitive se stabilesc cateva principii: motivatia, cunoasterea si aprecierea rezultatelor si prognoza “setului anticipativ”, ca cerinte in activitatea antrenorului de intelectualizare a invataturii motrice.

Conditiile temporare ale invatarii definesc doua modalitati de exersare: “invatarea masata” (grupata) si invatarea distribuita, ambele tipuri exprima numai cerintele de organizare a exersarii.

Jost care a facut primele experiente in aceasta directie a formulat legea care ii poarta numele: Daca din doua asocieri de intensitate egala, doar una este mai veche, o noua repetitie va favoriza in mod deosebit asociatia mai veche, nu pe cea noua.

Activitatea practica, in sportul de inalt nivel a confirmat eficienta invatarii distribuite, performantele, de organizare temporare a exersarilor si de continutul exercitiului. Cu cat sarcina este mai dificila, invatarea distributiva sporeste eficacitatea insusirii continutului lectiilor de antenament.

Eficacitatea invatarii distributive este data de faptul ca in cursul pauzelor (la originea metodei pe intervale) in intervalele dintre repetari se produce un proces de reactivare si consolidare a raspunsurilor, printr-o revizuire mentala a sarcinilor de invatat, coroborate cu eliminarea oboselii acumulate in efort.

Privitor la rationalizarea conducerii de catre antrenor a procesului de invatare, in cautarea performantei el trebuie sa apeleze la mijloacele pedagogice de stimulare a interesului si a efectului voluntar; la intarirea increderii in propriile capacitati, la dezvoltarea initiativei si a imaginatiei creatoare a sportivilor.

CONTROLUL GESTULUI SPORTIV

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA

3. ETAPELE MATURIZARII

4. DEPRINDERILE SPORTIVE

Ceea ce caracterizeaza sportivul de mare performanta este calitatea controlului gestual din disciplina / proba pe care o practica. Succesiunile de invatare propuse de federatii il scutesc adesea pe instructorul sportiv sa incerce sa inteleaga ceea ce implica aparitia deprinderii sportive. Este de ajuns ca acesta sa aplice exercitiile standard pentru a avea sentimentul ca munca sa este eficienta. Este regretabil ca el nu poseda in acest caz suficienta autonomie pentru a cauta sa analizeze ceea ce se intampla in controlul gestului sportivului.

Desigur, nu e cazul sa pretindem ca este posibil, in prezent, sa se explice clar toate elementele care participa la perfectionarea treptata a gestului sportiv, dar o serie de observatii provenite din experienta de pe teren sau oferite de stiintele care se ocupa de motricitate pot permite o “trasare” a “caii instructorului”.

Aceasta “calatorie a educatorului sportiv” in domeniul deprinderii motrice nu trebuie sa se opreasca brusc sub pretext ca sportivul ar poseda niste ipotetice “haruri” ereditare. Pe de alta parte, aceasta nu inseamna ca factorii genetici nu joaca un rol important, ci ei participa la o alchimie “natura - cultura”, “ereditar - dobandit”, care scapa inca, aproape in totalitate, investigatii stiintifice. Educatorul trebuie sa se straduiasca sa joace un rol activ in dobandirea deprinderii motrice si nu sa se multumeasca “sa trieze” pasiv pe cei care ar fi dotati generos de natura la nivelul calitatilor fizice.

Prin ce mijloace educatorul isi poate ameliora calitativ si cantitativ actiunea in planul motricitatii ? Aceasta este, de fapt, principala chestiune.

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

In toate gesturile sportive din marea performanta se regasesc trei caracteristici. Acestea sunt independente si exprima un nivel excelent de control.

Eficacitate

Sportivul urmareste un obiectiv care este, in general, succesul de varf intr-o disciplina sportiva la alegerea sa: a marca un cos in baschet tine de eficacitate.

Rentabilitatea

Reluand exemplul din baschet, rentablitatea ar fi sa se utilizeze energia corecta necesara pentru ca aruncarea sa fie eficienta. Eficacitatea trebuie obtinuta cu minimum de consum energetic. Aceasta rentabilitate a gestului, tinand cont de obiectivul urmarit, este o conditie pentru ca efiacitatea performantei sa se prelungeasca in timp.

Permanenta

Un gest sportiv de mare performanta trebuie sa fie suficient de consolidat pentru ca in situatia de competitie, sportivul sa-l poata realiza de cate ori este necesar. Aceata a treia caracteristica este o consecinta a primelor doua. Baschetul necesita, de exemplu, sa ramai ager in ciuda oboselii datorate timpului de joc scurs.

Inzestrat cu aceste trei caracteristici, educatorului ii ramane sa ajunga la o cunoastere aprofundata a disciplinei sale (sarcina), singura care ii va permite sa gaseasca situatiile pedagogice corespunzatoare care duc la ameliorarea conditiei sportivului avand drept obiectiv un nivel inalt al practicii.

O prima cerinta: analizarea sarcinii. Realizarea unui gest sportiv este un fenomen complex in care interactioneaza factori anatomo-fiziologici, sociologici, psihologici. Controlul gestului sportiv necesita interogatii la aceste diferite niveluri.

2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA

Din punct de vedere fiziologic nu poate fi reluat aici ansamblul datelor, trebuind insa sa se retina faptul ca sarcina sportiva necesita din partea fibrelor musculare care mobilizeaza parghiile osoase doua functii: aceste fibre trebuie sa gaseasca energie si sa fie comandate de sistemul nervos, in conditii de eficacitate si rentabilitate maxima. Daca, in plan energetic, cele trei mari procese metabolice furnizoare de energie sunt bine cunoscute in prezent, ceea ce permite o clasificare autentica a sarcinilor in intensitate si durata (sarcina de tip anaerob alactacid, sarcina de tip anaero lactacid, sarcina de tip aerob), in ceea ce priveste functionarea sistemului nervos, suntem departe de a cunoaste ceea ce permite, in plan tehnic, finetea, precizia, fluiditatea.

Din acest punct de vedere, orientarea actuala este orientata spre recunoasterea unei foarte mari specificitati a sarcinilor motrice. In sport, ele sunt definite de regulament, punand, in consecinta, organismului sportivului probleme precise si specifice. Baschetul nu se invata decat jucand baschet in asa masura cerinta de a nu face pasi, de a arunca la cos este de o complexitate care nu poate fi tradusa decat in termeni de baschet. In acest caz, este firesc sa se examineze ce favorizeaza, in plan pedagogic, aparitia progresiva a acestei deprinderi si experientele necesare diferitelor varste ale vietii pentru a-i garanta permanenta.

Organismul nu gaseste mijloacele de a satisface cerintele energetice importante la nivel muscular, dupa trecerea perioadei pubertare. Copilul mic poate realiza indeosebi exercitii intense si scurte sau exercitii mai lungi in ritm moderat, forta utilizata fiind mereu mai mica decat cea pe care o va putea dezvolta mai tarziu. Lucrul sistematic al functiilor care livreaza muschiului energie ramane, prin urmare, un obiectiv secundar intre trei si unsprezece ani, desi se poate incepe dezvoltarea capacitatii aerobe spre varsta de 9-10 ani.

UN ACT REUSIT NU ESTE UN PRODUS FINIT

Daca utilizarea eficienta a energiei de catre muschi se instaleaza destul de tarziu la om, nu acelasi lucru se intampla cu comanda aparatului muscular de catre sistemul nervos, care capata foarte devreme o importanta capitala, astfel incat trebuie sa se inteleaga ca in planul actiunilor prezente si viitoare ale unui individ, intre 0-12 ani, exista o adevarata “miza” a carei consecinte se vor prelungi pe toata durata carierei sportivului.

Datele neurofiziologice actuale sunt prezente in domeniul activitatilor fizice si sportive, dar trebuie sa credem ca in ceea ce priveste reteaua nervoasa, detaliile sunt inca departe de a putea explica normalul, educatorului. Pot fi retinute insa o serie de puncte importante suficiente pentru a structura oarecum aceasta aventura care ramane pregatirea sportivului.

Actul reusit nu este un produs finit, realizat cu usurinta de un “creier dotat”.

Sistemul nervos nu reuseste sa comande “just” aparatul muscular, deoarece a facut incercari si si-a modificat treptat functionarea in urmarirea unui obiectiv. Prezenta acestui obiectiv, care implica interventie si motivatie, este indispensabila. Sistemul nervos al individului percepe, analizeaza, comanda exersandu-se; erorile survenite in urmarirea obiectivului alimenteaza, in acest caz, niste bucle senzori-motrice care permit adaptarea progresiva.Fara scop, fara eroare, adica fara inchidere a buclelor de reglare, actiunea subiectului nu poate capata forma, iar urmarirea obiectivului ramane in acest caz, costisitoare si imprecisa. Aceasta prima observatie asupra functionarii nervoase implica faptul ca subiectul sa fie responsabil de actiunea sa, sa fie activ si sa aiba timp la dispozitie.

Cucerirea gestului corect necesita sa se capete totusi incredere (fara sa incercam sa intelegem prea mult) in capacitatile extraordinare de a produce invarianta pe care le poseda sistemul nervos al unui subiect care realizeaza o sarcina la modul motivat.

3. ETAPELE MATURIZARII

Sistemul nervos al copilului prezinta la nastere o mare imaturitate, ceea ce face copilul foarte dependent de mediul fizic si social in care traieste. In acelasi timp, aceasta imaturitate constituie o sansa considerabila pentru el, deoarece experientele acumulate pe masura dezvoltarii sale sunt memorizate, triate, servind drept fundal pentru tot ceea ce este si va fi copilul; ele corespund acelei cuceriri despre care am pomenit mai inainte. Creierul unul copil atinge la varsta de 6 ani 90 % din greutatea pe care o va avea adult si, fara sa ne extindem la modul naiv de la greutate la functie, exista totusi aici o indicatie asupra a ceea ce se dezvolta in primii ani de viata.

O serie de experiente de privare senzoriala la animale, prezentate in numeroase lucrari, indeosebi in aceea a lui M. Jeannerod “Creierul-masina”, au aratat ca exercitiul, functionarea, au un rol structurat in cadrul sistemului nervos. Elaborarea si stabilizarea circuitelor neuronice de catre experienta nu pot decat sa ne incite sa respectam, ca parinti si educatori, primii ani de viata in cursul carora se constata dezvoltarea timpurie a sistemului nervos in raport cu cresterea morfologica si organica. J.P.Changeux adauga: “invelisul genetic ofera la nivelul sistemului nervos o retea schitata vag, activitatea ii defineste unghiurile, variabilitatea dintre indivizi provenind mai putin din capacitatile de invatare decat din invatarile specifice realizate”.

Ar fi zadarnic si oarecum ridicol sa se precizeze la ce varsta se poate invata mersul pe bicicleta sau orice alta tehnica. In planul deprinderilor motrice, copilul poate sa invete la diferite varste ceea ce ii permite maturizarea sa nervoasa. Aceasta se dezvolta progresiv in copilarie si adolescenta, permitand aparitia unor deprinderi cu conditia ca aceste deprinderi sa fie exersate de catre copil.

Nerespectarea acestei lungi perioade de maturizare, privand copilul de experientele necesare, inseamna sa i se refuze dezvoltarea. Este regretabil ca limitarea experientelor motrice necesare este mai putin vizibila decat o suprimare de hrana pentru organism, caci deseori s-ar putea masura mai bine importanta si gravitatea pagubelor.

Copilaria este o imensa “perioada critica” in care este interesant sa faca un raport intre ceea ce face copilul si ceea ce potential poate sa faca. Notiunea de exercitiu, in sensul strict de a exersa, de a se pregati, capata aici intreaga sa importanta. Culcat, pana la varsta de 4-5 luni, copilul isi pune in legatura ochii si mainile, ceea ce o va face cu atat mai bine cu cat se va afla intr-un mediu stimulant (obiect colorat pe care sa-l apuce). Avand posibilitatea neuromusculara sa stea asezat (6 luni), privirea orizontala si pozitia corpului vor dezvolta considerabil captarile de informatii si experientele sale in cadrul mediului inconjurator. Mersul va contribui ulterior la largirea campului “posibilelor”, cu conditia ca aceste “posibile” sa fie actualizate prin exercitiul copilului. Daca la nastere spatiul vizual si cel tactil apar ca relativ diferentiate, actiunea le va coordona implicandu-le si perfectionand interrelatiile lor in proportie de experientele acumulate. Problema varstei la care se propune copilului o activitate, devine in acest caz, relativa.

Toate activitatile fizice ale adultului iau nastere din primele activitati ale copilului. Nu se poate spune ca un copil de 4 ani care, cu ajutorul picioarelor, trimite o minge tatalui sau aflat la cativa metri de el, practica fotbalul. Este insa clar ca daca acest copil vrea mai tarziu sa devina fotbalist, coordonarile necesare pentru o buna stapanire a balonului rotund, pregatite cand maturizarea a permis, vor constitui un factor determinant de reusita. Desigur, nu se pune problema ca aventura motrica sa se limiteze numai la aceasta practica. Un copil trebuie sa alerge, sa inoate, sa sara, sa se catere, sa se agate, sa se joace cu instrumente intinzand mana (racheta), sa se dea pe gheata, sa transporte, sa prinda, sa se joace cu mingea, cu cercul, cu arsicele, daca o face avand un scop.

De la nastere pana la 11 ani, pot fi deosebite patru mari faze in cursul carora actiunea este determinanta.

De la nastere la 2-3 ani

O data cu invatarea mersului, cele solicitate vor fi, in special, coordonarile ochi-mana. Ele stau la baza aparitiei manipularilor mai complexe, netrebuind in nici un caz neglijate; jocurile care le stimuleaza nu lipsesc, iar materialele marunte pot fi utilizate in voie.

Intre 3 si 6 ani

Dupa ce a invatat bine sa mearga, activitatea copilului se va putea diversifica extraordinar. Receptivitatea fata de proiectele/intentiile copiilor, respectarea limitei lor de atentie permit educatorului sa aleaga activitati fizice diverse, in principal de ordin individual: dat pe gheata, rostogolit, catarat, tarat, echilibrat, repetare si inceperea adaptarii la noi medii (de exemplu, apa). In toate aceste practici trebuie prezervat aspectul ludic. Copilul de 6 ani ajunge la o stare de echilibru atat morfologica, cat si psihologica. Daca este greu sa se precizeze mai mult continutul respectiv al deprinderilor motrice, paleta experientelor sale motrice trebuie sa fie insa considerabila. La aceasta varsta, copilul trebuie sa aiba un plan/scop, sa incerce “sa-si masoare puterile” fata de acest scop care, indiferent ce se intampla, trebuie sa ramana pe termen scurt, acestea reprezinta punctele de reper esentiale. In felul acesta se vizeaza achizitionarea unei baze foarte largi a deprinderii motrice.

Intre 6 si 8-9 ani

Deprinderile continua sa fie foarte importante atat in plan cantitativ, cat si calitativ. Controlul gestual se afirma cu conditia ca respectivul copil sa exerseze suficient: sa jongleze, sa prinda din miscare, sa dribleze, sa tinteasca, sa mearga pe bicicleta sunt tot atatea ocazii de prelungire a aventurii motrice. La aceasta varsta, trebuie privilegiate activitatile multi-sporturi, pur si simplu pentru ca solicita toate fatetele motricitatii. Fara indoiala, in acest moment multe lucruri se fac cu usurinta. Nu s-ar intelege ca acest lucru sa fie adevarat pentru invatarea pianului, de exemplu si fals pentru alte tehnici care implica si ele motricitatea; pur si simplu, copilul nu trebuie constrans sa exerseze numai una singura si aceasta la modul permanent.

Practicile abordate, desi isi pastreza caracterul individual, sunt mai complexe decat la varsta precedenta, implicand coordonari mai elaborate.

CONDITIILE INVATARII

A invata inseamna ceva, a stabili conditiile acestei invatari inseamna altceva. Articolele anterioare se raporteaza la prima afirmatie, expunand diferitele procese si modalitati de functionare a subiectului, care survin in cazul invatarii. A doua este o sarcina care revine educatorilor, profesorilor si antrenorilor, deoarece rolul acestora consta in a ajuta sportivul in invatare. Prin intermediul acestui articol, urmarim sa inventariem parametrii cei mai importanti de care antrenorul trebuie sa tina seama daca vrea sa ii inlesneasca subiectului invatarea.

Una din primele probleme puse formatorului, este structurarea continutului pe care il are de pus la dispozitie. De aceea, vom examina avantajele si dezavantajele respective ale invatarii globale si ale celei fractionate. Pentru a ajunge la o anumita eficacitate, invatarea trebuie sa fie, de asemenea, planificata in timp: vom studia deci efectele invatarii “masate” si “distribuite”.

In enuntarea problemelor puse antrenorului, trebuie retinute, de asemenea, si cele puse de forma de invatare aleasa: vom propune, asadar, o serie de elemente de gandire privind invatarea ghidata, locul si importanta eventualei utilizari a unor modele, a unor demonstratii etc. Vom mai aborda succint interesul pentru invatarea constientizarii rezultatelor de catre sportivi. Va fi necesar sa determinam care este avantajul variabilitatii (sau invariabilitatii) conditiilor de invatare propuse.

PLANIFICAREA INVATARII IN TIMP

Pentru a spera sa ajunga la o anumita eficacitate, invatarea trebuie sa fie planificata in timp. Invatarea masata este metoda care consta in invatarea de catre sportivi a unei deprinderi sportive oarecare, prin practica, fara pauze intermediare. Spre deosebire de aceasta, invatarea distribuita este metoda care consta invatarea unei deprinderi pe perioade mai scurte, spatiate de niste intervale, in cursul carora sunt invatate alte deprinderi diferite de primul. De fapt, nici o demarcare in sensul strict nu desparte exercitiul masat de cel distribuit: conditia “distribuit” cu pauze foarte scurte intr-o situatie, putand corespunde conditiei “masat” din alta situatie. Totul depinde de lungimea sarcinii. Astfel relativitatea conceptelor trebuie sa fie compensata printr-o definire sistematica a tipului de conditii urmarita, in cazul oricarei situatii de antrenament.

Toata problema este de a stii care din aceste doua metode se dovedeste cea mai eficienta si in ce ? Invatarea masata permite oare o mai buna retinere (pastrare) a deprinderii ? Invatarea distribuita, prin prezenta pauzelor, este mai benefica pentru performanta si, daca este cazul care este intervalul favorabil de stabilit intre doua secvente de invatare ?

Numeroase experiente, efectuate in anii 1950, au condus invariabil la acelasi rezultat: limitarea pauzelor intre incercari in conditii de invatare masata tinde sa minimalizeze performantele subiectilor, comparativ cu conditiile de invatare distribuita. Se pare totusi ca aceste rezultate pot fi sensibil nuantate in lumina cercetarilor mai recente si in functie de sarcinile care trebuie realizate.

INVATAREA DISTRIBUITA S-A DOVEDIT MAI FAVORABILA PENTRU PERFORMANTA

La nivelul sarcinilor motrice elementare

In sarcinile motrice elementare Pubols (1960) arata ca intr-o sarcina de scris inversat, performanta creste o data cu distribuirea exercitiului. Intr-o sarcina in care trebuie invartita o manivela, Bilodeau (1954) constata ca existenta unor perioade scurte de repaus permite ameliorarea performantei.

La nivelul sarcinilor de adaptare

In cazul realizarii unor “sarcini de continuare” (constand in mentinerea in contact a unui obiect - stilet pe o tinta mobila), Adams si Raynolds (1954) observa ca performanta se amelioreaza daca perioada de repaus atinge o durata optimala de 30 secunde, dar ca peste aceasta durata nu se mai obtine nici un beneficiu.

Dupa invatarea masata

In cazul in care subiectii, lucrand in conditii de invatare masata, trec, dupa o perioada de repaus, la o practica distribuita, se evidentiaza o neta ameliorare a performantei lor (sarcini de continuare), dar numai in toate primele incercari urmatoare.

INVATAREA MASATA S-A DOVEDIT MAI FAVORABILA

In cazul sarcinilor motrice complexe

Cand trebuie testata o pluralitate de strategii, cand, in fata unei situatii problema, sunt posibile mai multe alternative de raspunsuri, este necesar ca subiectul sa se antreneze pe o perioada de timp continua pentru a rezolva problema pusa.

CELE DOUA CONDITII PAR A FI ECHIVALENTE

Fata de retinerea deprinderii invatate

Aplicand niste teste de retinere/memorare la doua grupe de subiecti avand fiecare o deprindere de dobandit (foot tracking) urmand una din cele doua conditii de invatare, Withlei (1970) arata ca rezultatele obtinute sunt sensibil identice si nu permit in nici un fel sa se traga concluzia superioritatii uneia dintre conditii fata de cealalta. Fenomenul unei mai bune “reminiscente”, invocat adesea pentru a justifica eficacitatea mai mare a invatarii distribuite, nu este deci nimerit (figura 1).

PROBLEMA PAUZELOR IN CADRUL INVATARII

Tocmai am constatat ca nu ne putem pronunta clar in favoarea invatarii masate sau a celei distribuite. Fara indoiala, trebuie luati in consideratie si alti parametrii: in functie de tipul sarcinii de efectuat, de tipul deprinderii de dobandit sau de natura lucrului de efectuat, se pune problema timpului afectat pauzei: de exemplu, niste sarcini motrice, foarte solicitante in plan energetic sau informational, vor necesita privilegierea unei invatari distribuite, spatiata cu pauze mai lungi pentru a favoriza refacerea musculara si / sau a atentiei.

Pe de alta parte, este evident ca utilizarea celor doua conditii de invatare amintite si problema lungimii pauzelor stabilite trebuie raportate la nivelurile periodice de motivare a sportivilor respectivi.

Performante (in secunde)

[MP1]  18