COMUNICAREA DIDACTICA

5.1. Definirea conceptului de comunicare

Procesul de invatamant este, dupa cum am precizat anterior, un act de comunicare. Aceasta pentru ca nu se poate concepe desfasurarea eficienta a unei activitati in afara comunicarii umane, care reprezinta una din formele fun-damentale ale interactiunii omului cu cei din jur. Comunicarea umana se re-alizeaza prin intermediul unui sistem de simboluri si semnificatii sociale ge- 454h73e neralizate si urmareste stabilizarea sau modificarea comportamentala la nivel individual sau grupal.

Prin comunicare intelegem transmiterea unui continut (mesaj) de la emitator la receptor prin intermediul unui canal sau cai de comunicare. Rezulta ca orice act de comunicare implica in mod necesar un emitator (E), cel care detine informatia si transmite mesajul, un receptor (R), cel care primeste infor-matia, mesajul si un canal de transmitere a mesajului. Se realizeaza totdeauna intr-un context (spatiu, timp, ambianta, starea psihica a celor ce participa la comunicare) care influenteaza desfasurarea si calitatea comunicarii.

Pentru a transmite mesajul emitatorul foloseste un anumit cod, rea-lizeaza codificarea mesajului, prin care intelegem transpunerea sa intr-un sis-tem de semne (verbale sau nonverbale). Receptorul, care primeste mesajul, rea-lizeaza operatia de decodificare ce consta in identificarea mesajului transmis prin sistemul respectiv de semne.

In actul comunicarii atat emitatorul cat si receptorul se angajeaza cu un anumit repertoriu. Prin repertoriu intelegem ansamblul de cunostinte, priceperi, deprinderi, experienta, nivelul dezvoltarii celui care participa la actul co-municarii, fie ca este emitator, fie ca este receptor. Pentru a avea loc comu-nicarea este necesar ca cele doua repertorii sa prezinte o parte comuna, in caz contrar comunicarea fiind imposibila. In acest sens este elocventa schema comunicarii umane propusa de Meyer - Eppler:

Fig. 5.1: Modelul de comunicare interumana (dupa W. Meyer - Eppler)

Rezulta ca eficienta comunicarii depinde de congruenta repertoriilor emita-torului si receptorului. Aceasta face ca "unul din principiile fundamentale ale comunicarii umane sa fie acela ca schimbul de mesaje apare mai frecvent intre un emitator si un receptor care sunt asemanatori" (5, p.153).

Procesul de comunicare cunoaste doua ipostaze: el este lateralizat sau nelateralizat. Comunicarea este lateralizata atunci cand emitatorul si recep-torul isi pastreaza pe tot parcursul comunicarii aceeasi calitate, receptorul ne-devenind nici un moment emitator. Este nelateralizata atunci cand emitatorul si receptorul isi schimba temporar rolurile (R devine E si invers), ceea ce con-duce la interactiune, dialog efectiv al celor implicati in comunicare.

Comunicarea cunoaste, dupa cum rezulta din tabelul 5.1 mai multe forme.

5.2. Specificul comunicarii didactice

Comunicarea didactica este o forma specifica a comunicarii umane. Poate fi definita ca o comunicare instrumentala, direct implicata in sustinerea unui proces sistematic de invatare (6, p. 234). Prezinta o serie de particularitati prin care se deosebeste de alte forme de comunicare:

Este proiectata si se desfasoara in vederea realizarii unor obiective instructiv-educative anterior stabilite, motiv pentru care:

vehiculeaza continuturi purtatoare de instruire;

urmareste influentarea, modificarea si stabilizarea comportamentelor individuale si de grup;

genereaza invatare, educatie si dezvoltare in acelasi timp;

presupune o implicare activa a educatului in actul comunicarii.

Reprezinta o comunicare complexa si totala, integrand:

comunicarea verbala, prin intermediul careia informatia este codi-ficata logic si transmisa cu ajutorul cuvantului; vehiculeaza cunostinte, dez-valuie sensuri, intelesuri, semnificatii;

comunicarea paraverbala in cadrul careia informatia este codificata si transmisa prin intermediul elementelor prozodice si vocale care insotesc cu-vantul si vorbirea in general (intensitatea vorbirii, ritmul, intonatia, pauzele din vorbire); are implicatii in dimensiunea operationala /metodologica si ati-tudinala a comunicarii si poate atribui semnificatii deosebite aceluiasi material verbal;

comunicarea nonverbala, ectosemantica, necodificata logic in cadrul careia informatia este transmisa prin o serie de semne legate de postura, mis-carea, gesturile, mimica, privirea partenerilor in actul comunicarii; ofera infor-matii despre starile emotionale, atitudinile, reactiile afective ale locutorilor si este puternic implicata in stabilirea conditiilor favorabile interactiunii.

Intre cele trei forme ale comunicarii se stabilesc anumite relatii tempo-rale si de sens. Astfel, comunicarea verbala si paraverbala sunt obligatoriu si-multane, in timp ce comunicarea nonverbala poate fi simultana acestora, dar poate si sa le preceada sau sa le urmeze. In ceea ce priveste sensul, comuni-carea paraverbala si nonverbala sunt concordante (o voce vesela se coreleaza obligatoriu cu o figura vesela), pe cand intre verbal si paraverbal, intre verbal si nonverbal pot sa apara discordante voite (o apreciere laudativa poate fi transformata in contrariu prin ton si mimica).

Cert este ca cele trei forme de comunicare sunt complementare, influentandu-se una pe cealalta, toate contribuind intr-o masura mai mare sau mai mica la eficientizarea actului de comunicare didactica.

Din aceste particularitati specifice comunicarii didactice rezulta si alte elemente distincte ale acesteia.

q  Este o comunicare structurata conform logicii pedagogice, urmarind nu simpla enuntare a unor adevaruri stiintifice, ci intelegerea profunda a acestora, ceea ce il obliga pe profesor sa gaseasca cele mai potrivite modalitati de transmitere a informatiilor, astfel incat sa devina accesibile elevilor;

Tabelul nr. 5.1. Formele comunicarii (adaptate si dezvoltate dupa L. Iacob, 1998)

qStructurarea comunicarii didactice conform logicii pedagogice con-duce la necesitatea ca profesorul sa selecteze, sa organizeze si sa personalizeze continuturile transmise, raportandu-se permanent la prevederile programei sco-lare si la manualul dupa care elevii invata;

qPersonalizarea comunicarii didactice face ca acelasi continut formal cuprins in programa si manual sa fie valorificat diferit si cu rezultate diferite de profesori, in functie de propriile lor particularitati care pot determina ac-centuarea mai pregnanta a uneia dintre dimensiunile comunicarii: informativa, relationala, pragmatica;

qComunicarea didactica imbina cele doua forme ale comunicarii verbale - orala si scrisa - ceea ce obliga profesorul sa valorifice in functie de context valentele dimensiunii paraverbale si nonverbale ale acestui act. De exemplu, daca pe timpul expunerii elevii iau notite si nu pot percepe integral informatia transmisa pe cale nonverbala, trebuie insistat pe accentuarea com-pensatorie a comunicarii paraverbale. De asemenea, trebuie gasite modalitati de suplinire a dimensiunii afectiv - atitudinale care este mult diminuata in ca-zul comunicarii scrise.

qComunicarea didactica fiind o comunicare instrumentala presupune in mod obligatoriu fenomenul de retroactiune (feed-back) prin intermediul caruia interlocutorii au posibilitatea ca, luand cunostinta de efectele comu-nicarii la un moment dat, sa-si modifice in etapa urmatoare comportamentul, astfel incat finalitatea urmarita sa fie indeplinita.

Din perspectiva comunicarii didactice, feed-back-ul este inteles ca fiind "comunicarea despre comunicare si invatare". Se disting doua feed-back-uri, care difera prin continut si sens. Un prim feed-back (fbI) este cel care aduce informatia de la receptor la emitator, regland activitatea de transmitere ulte-rioara a informatiilor. Cel de-al doilea (fbII) este oferit de emitator recep-torului, avand drept scop sa regleze activitatea dominanta a acestuia (2, p.237). Daca fbI este prezent in orice comunicare umana, fbII este propriu comunicarii ce vizeaza expres invatarea sistematica, in cadrul careia emitatorul nu este pur si simplu o sursa de informatie, ci el vizeaza ca prin informatia transmisa sa determine o schimbare pe planul personalitatii receptorului. In acelasi timp re-ceptorul nu se limiteaza numai la receptarea informatiei, ci trebuie sa valorifice informatia primita pentru a se instrui, educa, transforma. Apare evident ca in comunicarea didactica emitatorul si receptorul isi schimba in mod permanent rolurile, aceasta imbracand de regula forma dialogului. In plus comunicarea didactica nu se realizeaza numai pe verticala (profesor-elev, clasa), ci si pe orizontala (elevi-elevi).

5.3. Factorii care asigura eficienta comu-nicarii didactice

Eficienta comunicarii didactice este conditionata de mai multi factori, a caror cunoastere si dirijare pot sa diminueze diferentele ce apar adeseori intre ce vrea sa comunice profesorul si ceea ce retin elevii si care sunt redate schematic in Figura 5.2.

Dintre factorii care conditioneaza eficienta comunicarii, prezentam, in continuare, pe cei considerati a fi mai importanti:

q Factorii ce tin de personalitatea profesorului si asigura o buna calitate transmiterii mesajului:

capacitatea de proiectare pedagogica;

rigoarea de care da dovada in precizarea obiectivelor urmarite;

prelucrarea informatiilor pentru a asigura esentializarea, sistema-tizarea, corectitudinea, claritatea, concizia acestora;

adecvarea mesajului si a formei de exprimare la caracteristicile psihosociale ale elevului (sa nu uite ca nu comunica unui elev ideal, ci unuia real, care prezinta un anumit nivel de dezvoltare psihica, dispune de un anumit volum de cunostinte, de o anumita capacitate lingvistica);

Fig. 5.2. Raportul intre ce doreste sa comunice cadrul didactic si ce retin elevii

Factori ce tin de personalitatea elevului

nivelul dezvoltarii psihice, un anumit nivel al structurilor cog-nitive, care trebuie sa-i permita receptionarea si asimilarea mesajului;

competenta lingvistica necesara decodificarii mesajului;

un anumit fond de informatii, deprinderi, atitudini acumulate in timp la care sa se raporteze continuturile noi;

disponibilitate de a primi mesajul, deprinderea de a asculta, impli-care activa in actul comunicarii, capacitate de ascultare interactiva;

Factori ce tin de repertoriul cu care emitatorul si receptorul se im-plica in comunicare:

un repertoriu comun este indispensabil comunicarii, in absenta acestuia comunicarea fiind imposibila;

Contextul in care are loc comunicarea

canalul pe care circula informatia trebuie sa permita ca mesajul sa ajunga fara distorsiuni la receptor (se vor elimina reverberatia salii, zgomotele, starile de rumoare s.a.);

folosirea a cat mai multe canale pentru transmiterea informatiei;

atmosfera generala in care se desfasoara comunicarea sa fie calda, apropiata, straina de orice stare conflictuala;

Conexiunea inversa este cea care permite cunoasterea efectului de-terminat de mesajul transmis si pe baza datelor obtinute pe aceasta cale reali-zarea corectiilor necesare prin reluarea unor informatii, completarea cu expli-catii mai detaliate, exemplificari, concretizari, regandirea actului de comu-nicare in etapa urmatoare. Presupune urmarirea atenta a comportamentului receptorului sau verificarea calitatii receptiei prin intrebari de sondaj.

Este evident ca la nivelul fiecarui element implicat in comunicare pot sa apara blocaje care afecteaza calitatea acesteia si implicit ii diminueaza efectele. Sarcina cadrului didactic este de a preveni sau inlatura asemenea situatii nedorite.

BIBLIOGRAFIE