CORPORALITATE sI EDUCAŢIE
Punctul central al teoriei corporalitatii îl reprezinta ideile hedoniste ale vechilor greci: "o placere nu se deosebeste de alta placere, nici nu exista o placere mai placuta decât alta", (1, p. 182) spune Aristip. Un asemenea enunt permite consideratii în mai multe planuri: placerile trimit imediat catre simturi, ceea ce plaseaza ratiunea în registrul secundarului; o viata traita în numele placerii nu are durata si nici consistenta, ceea ce dezavueaza planurile pe termen lung, angajamentele în numele unor proiecte personale sau sociale, în numele unei ideologii etc. (în fapt, anajamentul în numele placerii reprezinta o contradictie în termen, placerea fiind legata de "moment", de "trecator", în vreme ce angajamentul presupune durata, desfasurare în timp); echivalenta placerilor înlatura ierarhiile (în primul rând, cele valorice), canonul îsi pierde justificarea (iar ratiunea îsi pierde preeminenta), instaurându-se astfel relativismul (cu implicatii teoretice si practice majore).
Ideile lui Aristip sunt preluate si rafinate în plan epistemic, de Epicur, pentru care "senzatiile, anticipatiile si simtirile noastre sunt criteriile adevarului". (1, p. 472) Ca atare, spune Epicur, senzatiile nu se pot contrazice între ele, întrucât 717j99h cele omogene au aceeasi valabilitate, iar cele eterogene se refera la obiecte diferite. Întrucât si ratiunea este dependenta de senzatii, se impune concluzia lui Epicur: "Nu exista nimic care sa poata dovedi ca senzatiile sunt gresite". (1, p. 472).
Simturile si senzatiile pot fi considerate adevarate fara dubiu, dar întotdeauna adevarul lor a stat sub semnul particularului: la un moment dat, pentru un anumit individ, informatiile oferite de simturi reprezinta adevarul; dar acest adevar nu are caracter constrângator pentru ceilalti membri ai comunitatii si nici chiar pentru acelasi individ la un alt moment, caracterizat de alte circumstante. Un relativism de acest tip a fost rareori dus la extrem de hedonisti, poate si pentru ca, sa nu uitam, pentru vechii greci filosofia trebuia sa se finalizeze printr-o "arta de a trai", exemplar, pe cât se poate asemanator zeilor.
Din acest punct de vedere, pentru Epicur de pilda, placerea este urmarea "înlaturarii suferintei din trup si a tulburarii din suflet", ceea ce legitimeaza fara dubiu o "masura" naturala pentru placere, eliminând excesul. Desi Aristip legitimeaza orice placere, chiar si aceea "care provine din faptele cele mai necuviincioase" (1, p. 182) (ceea ce reprezinta, totusi, o exagerare), Epicur nu mai legitimeaza dorintele prin placerea pe care o produc, introducând astfel o moderatie mai degraba de factura rationala decât senzoriala: "Dintre dorintele noastre, unele sunt firesti si necesare; altele sunt firesti, dar nu sunt necesare, iar altele nu sunt nici firesti, nici necesare, ci se datoresc numai unei pareri iluzorii. [Epicur considera ca firesti si necesare dorintele care suprima durerea, ca, de exemplu bautura, când suntem însetati; pe când prin dorinte firesti, dar nu necesare, el întelege pe acelea care numai diversifica placerea, fara sa caute sa înlature suferinta, ca, de exemplu, mâncarurile scumpe; prin dorintele care nu-s nici firesti, nici necesare, el întelege cele referitoare la coroane onorifice si la obtinerea unei statui]." (1, p. 505)
Morala normativa a modernitatii a decis o masura fixata de conceptul de sanatate în ceea ce priveste consumul, iar cadrele sociale au sustinut acest tip de limitare, în acelasi timp cu legitimarea unei etici a asteptarii si a meritului. O persoana sanatoasa este o persoana apta de munca, iar rolul consumului este acela de a asigura starea de sanatate. În acest context placerea si consumul nu sunt conexate, rolul consumului fiind acela strict utilitar - un corp capabil de munca (un alt mod de a limita dorintele la cele "firesti"). Dorintele firesti dar ne-necesare se încadrau în categoria luxului, a extravagantei, ceea ce le transforma în dorinte blamabile din punct de vedere comunitar (cu atât mai mult nu puteau fi acceptate dorintele care "nu erau nici firesti nici necesare"). Modernitatea si-a propus sa elibereze individul de pre-determinarile tribale, sa puna individul în situatia unui început autentic, administrat de ratiune si de legile rationale ale comunitatii. Destinul si esenta individului este ratiunea, de aceea ea trebuie sa fie si singura forta ordonatoare a vietii individului si a comunitatii. Acesta este umanismul modernitatii si despre el s-a afirmat de atâtea ori, oarecum impropriu, ca a murit. De fapt, modernitatii i se reproseaza ca ca nu a eliberat individul pâna la capat, ca nu a legitimat suficient de mult umanism, ca a distrus o traditiei determinatoare pentru a o înlocui cu alta: "Principiul central al criticii umanismului este ca umanismul a devenit el însusi un obstacol în prezervarea umanitatii fiintei umane. Umanismul trebuie denuntat, pentru a-l cita pe Levinas înca o data, nu pentru a denigra subiectul uman ci pentru ca umanismul "nu este suficient de uman" (Levinas 1981, 128; accentul lui Biesta). Provocarea consta în a constata daca este posibil sa abordezi problema umanitatii fiintei umane într-o modalitate diferita, o modalitate capabila sa rezolve aspectele si implicatiile problematice ale umanismului." (2, p. 8)
(The central tenet of the critique of humanism is that humanism has itself become an obstacle to safeguarding the humanity of the human being. Humanism has to be denounced, to quote Levinas once more, not in order to denigrate the human subject but because humanism "is not sufficiently human" (Levinas 1981, 128; emphasis added) The challenge then is whether it is possible to approach the question of the humanity of the human being in a different way, a way that is able to overcome the problematic aspects and implications of humanism.
Morala modernitatii, una a amânarii, pune accentul pe viitor si nu prezent, pe economisire si nu pe risipa, pe datorie si nu pe placere, pe coercitie si nu pe seductie. Iesirea din tiparele modernitatii s-a realizat prin "revansa simturilor asupra spiritului" (Daniel Bell), adica prin dezvoltarea unei societati de tip hedonist: "Iata un tip de societate care substituie seductia coercitiei, hedonismul datoriei, risipa economiei, umorul solemnitatii, eliberarea refularii, prezentul promisiunilor viitorului." (3, p. 28)
"Revansa simturilor asupra spiritului" a însemnat critica pe care postmodernitatea a adus-o modernitatii si mai ales fundamentului acesteia - ratiunea. Prin dislocarea ratiunii postmodernii si-au propus sa distruga pre-determinarile pe care aceasta le-a impus individului, proces în cadrul caruia educatia joaca un rol forte important: educatia a însemnat "procesul care ajuta individul sa-si dezvolte ratiunea sa potentiala, astfel încât sa devina autonom, animat de propriile sale intentii, în vreme ce rationalitatea a devenit semnul distinctiv a ceea ce înseamna sa fii uman (ceea ce înseamna ca toti aceia care nu sunt considerati rationali, sau nu sunt înca, inclusiv copiii, sunt plasati într-o situatie dificila)." (2, p. 4)
"the process that helps people to develop their rational potential so that they can become autonomous, self-directing individualist, while rationality became the modern marker of what it means to be human (which left all those who were considered to be not or not-yet rational, including children, in a difficult position). (Biesta, p. 4)
Postmodernitatea pare a se fi cosntruit, teoretic si practic, în jurul corpului si a adevarului simturilor, împotriva ratiunii si a adevarului sau, de tip stiintific. Corporalitatea pare a-si fi construit propriul sau dispozitiv teoretic: realitatea este aceea oferita de simturi, diversa si multicolora; adevarul depinde de circumstante, este individual si particular; prezentul este mai important decât viitorul, pentru ca nu exista decât prezentul; placerea trebuie celebrata, mai putin în varianta unei "placeri administrata de întelepciune" (ca la vechii greci) si mai mult a unei placeri soft, fara adâncime si fara durata (importanta este noutatea si diversitatea); datoria nu mai presupune implicari de durata si pentru cauze generale, ci mai degraba "angajamente de tip optional, minimal si nedureros" (Lipovetski).
Hedonismul a determinat câteva transformari importante, toate subordonate imperativului cresterii consumului, afirma Lipovetski. Cu alte cuvinte, a fost necesara deconstruirea cadrelor modernitatii, impreuna cu fundamentul acestora, ratiunea, concomitent cu instaurarea unor cadre noi, edificate în jurul trupului si a senzorialitatii. Postmodernitatea plaseaza individul în mijlocul unui noian de optiuni, având drept criteriu placerea, iar conditia fundamentala a placerii este "noutatea" (Freud). Celebrarea noutatii elimina asteptarea si încarcatura pozitiva a acesteia, în numele "unei culturi a nerabdarii": "Epoca <rabdarii fericite>, când experienta asteptarii era un element al bucuriei, se îndeparteaza lasând locul unei culturi a nerabdarii si a satisfacerii imediate a dorintelor." (Lipovetski, 95) Dispare astfel cultura continuitatii si a efortului, subminata de cultura momentului, cu implicatii în plan educational; dispare cultura datoriei care presupune durata si angajamente, subminata de "cultul senzatiilor imediate, al placerilor trupului si simturilor, al voluptatilor prezentului" (3, p. 207), cu implicatii în plan educational; dispare cultura responsabilitatii, care presupune un subiect autonom din punct de vedere rational, angajat în numele umanitatii sale (adica al ratiunii) profund si în proiecte pentru întreaga comunitate, cu implicatii în plan educational; dispare cultura cartii si a dispozitivului cultural-etic edificat în jurul ideilor abstracte subminate de massmedia (mai laes televiziunea si, mai nou, internetul), cu implicatii în plan educational. În realitate, cultura hedonismului, edificata în jurul trupului si a simturilor, plaseaza scoala într-un context incompatibil datorita constantelor sale care tin înca de modernitate.
Hedonismul a schimbat perceptiile asupra scenariului formativ pe care trebuia sa-l parcurga copilul; daca scenariul formativ al modernitatii avea printre constante interiorizarea autoritatii si a necesitatii autoritatii, a limitelor si a barierelor simbolice, hedonismul postmodern a transformat copilul într-un consumator, transferându-i si asteptarile pe care acesta le are în raport cu ceea ce consuma: trairea clipei, bucuria momentului, "erodarea simtului limitelor, regulilor si interdictiilor" (Lipovetski): "...educatia de tip traditional si autoritar a fost înlocuita cu o educatie psihologizata, <fara obligatii si fara sanctiuni>, urmarind înflorirea personalitatii copilului, satisfacerea totala a dorintelor lui, fericirea lui imediata." (3, p. 176) Ca atare, vinovati de "abandonarea" copiilor pentru a se bucura de "experientele" pe care le au la dispozitie, parintii "uita" de pedepse, de obligatii si de lectia responsabilitatii: "Astfel numerosi parinti au renuntat sa mai impuna reguli si cadre stabile pe motivul ca ar violenta personalitatea copilului si i-ar provoca suferinte interioare; ei nu mai cauta atât sa insufle simtul limitelor, respectul si ascultarea, cât sa asculte si sa satisfaca dorintele copilului." (3, p. 176)
Lumea hedonismului este constituita dintr-un bombardament continuu de posibilitati, care toate sunt aducatoare de placere; imaginile cu fericirea altora, care ar putea fi a oricaruia dintre noi sfârsesc prin a crea frustrari si complexe, motiv pentru care, lumea diversa a hedonismului, difuzata în mod continuu pe toate canalele publicitare, produce cel putin tot atâta frustrare: "... putem avansa ipoteza ca pe aceasta cale a "fericirii" incitative, publicitare are televiziunea cel mai mare impact asupra violentei tinerilor, si nu, cum s-a afirmat uneori, prin inflatia mediatica a scenelor sângeroase." (3, p. 169) si mai departe: "Nu atât pletora imaginilor violente îi incita la violenta, cât distanta dintre realitate si ceea ce apare ca model ideal, prapastia dintre îndemnul la consum si absenta reala a acestuia." (3, p. 169)
Lumea consumului fara limite, încurajat si legitimat de comunitate, pentru care primesti imediat credite de la banci le transmite copiilor sentimentul ca totul este posibil acum, ca nu trebuie decât sa vrei si ca, pentru aceasta nu trebuie nici sa astepti si nici sa te întrebi daca îl meriti sau daca ti-l poti permite.
În acest context, întrebarea fundamentala este urmatoarea: lumea scolii poate fi transformata într-o lume a consumului de experiente placute, imediate, fara limite si fara consecinte?
BIBLIOGRAFIE:
constrângerea parentala este asimilata cu relele tratamente, cu apostrofarea, cu o forma de violenta condamnabila întrucât poate antrena frustrari, complexe si alte neajunsuri
de la producator la consumator: economie a experientei, stimulari senzoriale, colectionar de experiente
"Oamenii sa fie scosi din rutina normelor particulariste si locale, pofta de cheltuieli sa fie deculpabilizata, morala economisirii sa fie devalorizata, produsele curente sa fie depreciate..." (Lipovetski, 111)
"provocând dorinta de consum, deculpabilizând gustul de a cheltui" (L, 151)
"În termeni mai generali, dupa anii 1990 vedem dezvoltându-se un design de tip polisenzorial care are drept scop optimizarea dimensiunii senzoriale a produselor, dând impresia de confort si senzatia de placere." (L, p201)
"etos al bucuriei"
"cultura cotidiana, caracterizata prin cultul senzatiilor imediate, al placerilor trupului si simturilor, al voluptatilor prezentului. Hedonism accentuat, sarbatoarea simturilor, existenta prezenteista: etica dominanta incita, ni se spune, la a profita de clipa, la luarea în consideratie a ceea ce e bun în viata, la savurarea maxima a placerilor existentei, fara inutile proiectii ale propriului eu în viitor, far grija zilei de mîine." (L, 207)
|
