CRIZA EDUCATIEI

CRIZA EDUCAŢIEI

"Nu e nevoie sa demonstram importanta educatiei;

dar trebuie remarcat ca, pentru natiunile moderne,

care s-au întemeiat pe ratiune în diversele ei forme

mai mult decât oricare natiune din trecut,

o criza a universitatii, caminul ratiunii,

este poate cea mai profunda criza cu care se confrunta."

(Allan Bloom)

Criza educatiei ca practica pare a consta în lipsa de motivatie a elevilor, conjugata în acelasi timp, cu o demotivare la fel de profunda a profesorilor. Criza educatiei la nivel de concept, de teorie pare a fi o criza de paradigma; behaviorismul, în ciuda adaptarilor si variantelor elaborate, nu pare capabil nici sa explice, nici sa rezolve problemele majore cu care se confrunta educatia; în acest sens, Alfie Kohn noteaza: "As propune urmatoarea regula: valoarea unei carti care se ocupa de copii este invers proportionala cu numarul de aparitii al cuvântului comportament." (1)  

Demotivarea elevilor poate fi explicata prin contextul general în care se înscrie scoala astazi, context paradoxal daca avem în vedere ca se înregistreaza o crestere exponentiala a cunoasterii simultan cu o degradare continua a institutiei fundamentale care produce, administreaza si disemineaza cunoasterea - scoala.

În fapt, scoala pare a nu se mai regasi, ca etapa absolut necesara, pe traiectul reusitei în viata al tinerilor. Împlinirea de sine se identifica astazi cu reusita sociala, iar reusita sociala cu elemente simbolice, exterioare. Îngrijorat de un fenomen similar, Socrate îsi sfatuia contemporanii sa-si îngrijeasca sufletul, dupa aceea trupul si abia în al treilea rând bunurile pe care le poseda.

Astazi suntem în situatia de a ne identifica esentialmente cu, si de a ne considera exprimati pe masura, în primul rând de ceea ce posedam. Acest tip de mentalitate (individuala si sociala), chiar daca abia mascata de ipocrizie, demotiveaza elevii, propunând modele de re 929h73j usita extravagante si indezirabile din perspectiva formarii.

În realitate, este vorba de spatiul mass-media care creaza si lanseaza staruri facile, irelevante din perspectiva formarii, la nivel de efort si substanta, dar aduse în actualitate de imagine.

Degradarea contextului social pare a se conjuga cu modalitati vetuste de derulare a relatiei profesor - elev pe de o parte, dar si cu esecul încercarilor de pîna acum de racordare a acestei relatii la noul context social - general (descurajant, oricum), pe de alta parte.  

Astfel, demotivarea elevilor pare a fi consecinta pasivitatii la care sunt condamnati de actuala practica educationala: "cauza demotivarii elevilor este rolul lor pasiv în scoala, iar acest rol pasiv este impus de <paradigma behaviorista> a educatiei, care pleaca de la premisa ca se poate vorbi de o cunoastere finita, care se poate afla în posesia cuiva; aceasta cunoastere, aflata în posesia unei persoane cu autoritate - profesorul - poate fi transferata altei persoane, aflata în situatia pasiva de <recipient> - elevul." (2)

Teoreticianul unui asemenea punct de vedere critic este gânditorul si pedagogul brazilian Paulo Freire, care (în Pedagogy of the oppressed) dezvolta conceptul educatiei-depozit: "...elevii sunt transformati în <containere>, în <recipiente> care trebuie <umplute> de profesor. Cu cît umple mai bine depozitele, cu atât un profesor este considerat mai bun; cu cât se lasa mai usor umpluti, cu atât elevii vor fi considerati mai buni." (3, p: 72)

Poate ca, asa cum considera si Seymour Papert, "o parte a procesului de învatare consta în acumularea de informatii. Cineva sta în fata clasei si predica, iar informatiile se scurg cumva în capetele elevilor, sau asa se spune. Dar aceasta este numai o parte a educatiei. Cealalta parte, pusa în evidenta de Dewey, se refera la a face, a construi lucruri. În cadrul sistemului educational de astazi, ca si în imaginea comuna despre educatie, domina înca latura informationala." (4)

În mod evident, o asemenea practica educationala blocheaza creativitatea elevilor, mai mult, cultiva credulitatea si obedienta în planul deciziilor personale si sociale. Ideea este dezvoltata de Seymour Papert într-un dialog cu Paulo Freire. Pentru Seymour Papert, lipsa de orizont a practicii educationale din scoli este descrisa de un dialog din Punch Magazine: dupa orele de clasa, o fetita vine la profesor si îl întreaba: <Ce am învatat eu astazi?> Iar profesorul replica: <Ce întrebare ciudata, de ce te intereseaza acest lucru?> <Pentru ca - spune fetita - când ajung acasa, tata ma întreba ce am învatat la scoala si nu stiu ce sa-i raspund>.

Plecând de la acesta situatie, generata de viziunea behaviorista asupra învatamântului, Seymour Papert teoretizeaza existenta a trei stadii ale învatarii (care, precizeaza, nu au nici o legatura cu stadiile lui Piaget):

primul stadiu începe înca de la nasterea copilului si consta dintr-un <proces de învatare directa, prin explorare>, în cadrul caruia elementul fundamental este atingerea; totul este dus la gura, iar acest proces de învatare, care consta în relationarea directa a copilului cu lucrurile si persoanele este administrat esentialmente de copil, parintii/adultii reprezentând doar un factor secundar;

stadiul al doilea începe atunci cînd copilul descopera ca exista lucruri pe care nu le poate simti si atinge, <ca exista lucruri despre care doar aude, despre care are la dispozitie doar imagini sau pe care le poate doar imagina>. Autorul american noteaza: "Copiii vin pe lume ca fiinte puternice, apte în cel mai înalt grad sa învete, iar modul în care învata în primii ani de viata impune respect. Copilul cerceteaza lumea imediata în modalitati cât se poate de directe, în mod experiential. Atunci când vezi în lumea ta directa ceva care reprezinta altceva de dincolo de aceasta lume - fotografia unui elefant de exemplu, te întrebi cum se hranesc elefantii. Cum nu poti raspunde la aceasta întrebare prin cercetare directa, trebuie sa treci în mod treptat de la învatarea directa la învatarea verbala - de la învatarea independenta la dependenta de alti oameni, cul minând cu scoala, unde esti totalmente dependent si altcineva decide ce anume trebuie sa înveti." (5) În acest moment copilul intra într-o <etapa precara, periculoasa> a formarii sale, deoarece se produce "o schimbare esentiala, de la învatarea prin experienta (învatarea exploratorie) la un alt tip de învatare, învatarea prin intermediul cuvintelor: acum este nevoie de adulti care sa le ofere cunostinte despre lucruri." (6) Acesta este stadiul al doilea, care presupune învatarea în scoala. În opinia lui Seymour Papert, stadiul al doilea, al învatarii în scoala începe cu o <trauma>: copilul înceteaza de a mai învata singur si în mod direct, fiind nevoit sa accepte sa fie învatat; în scoala, copilul primeste cunostinte formatate (organizate, ordonate, pre-concepute de adulti). Acest tip de învatare, în cadrul caruia copilul este elementul pasiv (nu învata, este învatat) <ucide> curiozitatea si interesul. De-a lungul unui întreg secol, se pare ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult: "O inteligenta mai putin vie, o putere de munca scazuta, capacitati de asimilare micsorate fata de cele daruite de natura, iata, în cele mai multe cazuri, rezultatul celor zece sau doisprezece ani de scoala...." (7, p: 80); în realitate, foarte putini scapa tavalugului învatarii pasive; Seymour Papert afirma ca învatarea în scoala i-a transmis, lui si în genere, celor putini care <au supravietuit> acestui tavalug, doar anumite priceperi - de exemplu, de a citi, de a utiliza bibliotecile, de a explora în mod direct o lume mult mai larga si mai bogata;

stadiul al treilea, presupune cumva, o recuperare a caracteristicilor primului stadiu al învatarii si vizeaza doar acele persoane, indiferent de domeniu, care <în ciuda restrictiilor, au descoperit o cale de a trai în mod creativ> (mitul pesterii). Seymour Papert noteaza: "Suntem ca niste copii; exploram, iar aceasta vine din interior, este experienta si nu învatare prin intermediul cuvintelor, care ne este transmisa." (6)

TEORIA LUI SEYMOUR PAPERT

Pentru Seymour Papert solutia nu poate fi decât una radicala: desfiintarea scolii ca institutie, asa cum aceasta exista astazi; orice încercare de <îmbunatatire> prin intermediul tehnologiei prezentului - computerul - este sortita esecului, deoarece <scoala reactioneaza ca un organism viu>: "Un corp strain se apropie - computerul - iar sistemul imunitar si mecanismele de aparare ale organismului (scoala - SE) intra în functiune." (8)

Daca înainte de anii 1980 în scoala existau prea putine computere, utilizate de profesori vizionari si entuziasti, care voiau sa scape de constrângerile curriculare, birocratia scolara a preluat controlul asupra modului de utilizare a computerelor, introducîndu-le în curriculum: s-au dotat sali de clasa cu computere, s-au elaborat manuale de utilizare, iar în anumite perioade din saptamâna si din zi (în functie de orar) elevii, sub supravegherea unui profesor, au început sa utilizeze computerele; în felul acesta, sustine Seymour Papert, potentialul de schimbare continut în noua tehnologie a fost deturnat catre mentinerea statu-quo-ului. Concluzia: "Puterea computerelor nu poate îmbunatati scoala, dar o poate înlocui cu un alt tip de structura." (8)

Printre problemele scolii actuale, care împreuna au drept consecinta transformarea elevulului într-un <depozit> pasiv de cunoastere, ar fi de amintit: subordonarea intereselor de cunoastere ale copilului autoritatii adultului, separarea copiilor pe clase în functie de vârsta, fragmentarea si ierarhizarea cunoasterii pe discipline si ani de studiu, oarecum dupa modelul industrial al lucrului la banda rulanta etc.

Înlaturarea constrângerilor curriculare de acest tip este imposibila în actuala forma de organizare si functionare a institutiei scolare, în schimb, a crescut potentialul de schimbare generat de computer deoarece, pentru prima data, în afara scolii (mai precis, în familii, în centre ale comunitatilor etc.) exista mai multe computere decât în scoala. Copiii au acces la surse de cunoastere externe scolii si profesorului (gratie computerului si internetului), ba mai mult, au acces la un alt tip de învatare, exprimat de Seymour Papert printr-o celebra formula a gânditorului american John Dewey: learning by doing.

Ca atare, computerele vor permite înlocuirea scolii cu un alt tip de institutie, care sa favorizeze un alt tip de învatare, iar profesorul, chiar daca îsi va pastra numele (desi nu este obligatoriu), va primi o alta <fisa a postului>: din sursa de cunoastere si autoritate în administrarea si transmiterea cunoasterii respective (sarcini preluate de computer), se va transforma într-un consilier si facilitator: "un adult sensibil, bine informat, care întelege profund mecanismele procesului de învatare si ale interactiunilor sociale. El va fi capabil sa observe care copil are o problema, care copil are nevoie de provocari suplimentare si de sugestii." (8)  

Frederick Bennett (în Computers as Tutors: Solving the Crisis in Education) considera ca, prin intermediul computerelor, profesorul va fi eliberat de un volum imens de activitati birocratice, în contrasens cu obiectivele si competentele sale, si care îi blocheaza entuziasmul si creativitatea: "Rolul profesorului trebuie sa se schimbe. Când computerele vor fi utilizate în scoala la maxima lor capacitate, instructorii umani (de retinut formula - SE) nu vor mai raspunde de o clasa sau de un obiect de studiu. Ei nu vor mai transmite elevilor informatii academice prin expuneri, lecturi recomandate, filme si programe audio-vizuale sau prin utilizarea computerelor. Nu vor mai fi obligati sa elaboreze zilnic proiecte de lectii si sa aiba grija de întreaga rutina a unei ore de clasa. Nu vor mai nascoci si corecta teste (si lucrari de control). Nu va mai fi responsabilitatea lor sa acopere o anumita programa analitica într-o perioada data de timp. Nu vor mai fi obligati sa noteze si sa ia decizii dureroase cu privire la promovarea sau repetentia unui elev aflat la limita." (9)

Timpul disponibilizat prin eliberarea de aceste sarcini va fi utilizat de profesor pentru a se achita de sarcina sa fundamentala - aceea de a fi educator: "Se va ocupa de ceea ce a constituit si va constitui obiectivul profesiei sale, acela de a-i scoate pe copii din ignoranta si o va face mult mai eficient. Computerele vor oferi elevilor o cantitate uriasa de informatii, iar profesorul îi va ajuta sa integreze învatarea ca proces în propriile lor vieti si le va arata cum sa faca acest lucru. Îi va ajuta sa depaseasca dificultatile pe care explozia informationala le creaza si îi va ajuta sa controleze acest proces. Îi va ajuta sa armonizeze informatiile furnizate de computere cu propriul lor sistem de valori. Îi va încuraja si îi va stimula sa-si desavârseasca educatia. Îi va ajuta sa rezolve problemele ridicate de vârsta adolescentei si de procesul de maturizare." (9)

Reiese în mod evident, ca Frederick Bennett reconfigureaza relatia profesor - elev, în fapt, înlocuind profesorul care <administreaza> actuala practica educationala cu un asa-numit tutor (instructorul uman), care va asigura asistenta individuala elevilor, însotindu-i pe parcursul procesului de crestere si de maturizare; aceasta individualizare a atentiei tutorelui "reprezinta o diferenta radicala fata de prezent, când majoritatea elevilor nu se întâlnesc cu anumiti profesori timp de luni sau ani de zile pentru a discuta în mod individual despre dificultatile pe care le întâmpina în învatare." (9)

Tutorele va avea acces la baza de date care cuprinde evolutia academica a elevilor, ceea ce îi va permite sa constate daca un elev anume progreseaza într-un ritm corespunzator, daca au aparut probleme, la ce obiect de studiu si de ce natura sunt acestea, daca ritmul general de învatare al elevului respectiv se încadreaza în parametrii vîrstei etc.

Daca perspectiva lui Seymour Papert centreaza practica educationala pe interesele copilului, fara a nega importanta acestui lucru ("Prefer educatia centrata pe elev celei centrate pe profesor si sprijin educatia care este atenta la diferentele individuale si de dezvoltare." (10, p: 42)), Howard Gardner subliniaza importanta <inventarii> "disciplinelor", care trebuie sa puna în opera valorile fundamentale: adevarul, binele si frumosul; în acest sens, Gardner noteaza: "În acelasi timp, prefer educatia axata pe discipline, cu o evaluare ritmica si folosirea standardelor ridicate pentru aprecierea elevului." (10, p: 42) Iar într-un alt context, dar referindu-se la aceeasi problema a irelevantei actuale si deci, a eventualei renuntari la gruparea cunoasterii umane pe discipline, afirma: "Disciplinele au rezistat de-a lungul anilor desi identitatea si delimitarea lor s-au modificat. În orice moment dat, disciplinele definite reprezinta cel mai bine eforturile fiintelor umane de a aborda probleme si preocupari importante într-o maniera sistematica si demna de încredere." (10, p: 154)

Tutorele poate fi ales de elev împreuna cu parintii, pentru o perioada de timp mai lunga (cel putin un an, dar de obicei, pentru mai mult timp), ceea ce îi va permite cunoasterea reala a caracteristicilor psiho-fizice si de mediu ale elevului respectiv.

Tutorele se va întâlni cu un elev ori de câte ori este nevoie, numarul întâlnirilor variind în functie de vârsta, de problemele pe care acesta le are, de caracteristicile mediului familial etc., adaugând astfel "un element uman încurajarii continue oferita de computer." (9)

CRITICA TEORIEI LUI SEYMOUR PAPERT

Pentru Paulo Freire, computerul nu reprezinta decât un - uimitor - instrument, incapabil sa reformeze scoala sau sa înlocuiasca profesorul. În realitate, afirma pedagogul brazilian, omul mai întâi a transformat lumea, pentru ca, abia în al doilea rând, sa dea un nume acestor transformari; mai întâi s-a angajat în procesul cunoasterii si abia apoi a constientizat acest lucru.

Din acest punct de vedere, scoala a reprezentat un pas urias înainte, marcând astfel trecerea de la cunoasterea implicita, sedimentata în modul de a proceda al individului, la cunoasterea explicita, constientizata ca atare, apta sa produca, la rândul ei, cunoastere, fara o incidenta practica imediata.

Prezenta computerului poate accelera/largi cunoasterea copilului în prima etapa, afirma Paulo Freire, dar <nu pune în lumina ratiunea de a fi a cunoasterii>. În absenta scolii, pentru Paulo Freire ramâne nerezolvata o problema esentiala: "Problema mea este urmatoarea: Cum vom determina tranzitia esentiala de la cunoasterea comuna si bunul simt la cunoasterea riguroasa, metodica a stiintelor, fara o institutie specifica, gândita în acest scop?" (3)

Pe de alta parte, pentru acest subiect nu sunt lipsite de interes nici consideratiile lui Giovanni Sartori despre aparitia lui homo videns, adica a individului care <îsi primeste imprint-ul> de la televiziune, adica <tiparul sau formativ> este construit din <imagini ale unei lumi în întregime centrata pe vedere>. Daca homo sapiens <datoreaza întreaga sa cunoastere si chiar întregul sau progres în întelegere capacitatii sale de abstractizare>, homo videns, crescut prin intermediul imaginilor, al suprafetelor si al concretului, îsi <atrofiaza capacitatea de abstragere si de întelegere>. Aflat în fata posibilitatilor pe care le ofera computerul si internetul, homo videns va alege registrele care îi sunt accesibile, adica (doar) divertismentul si rezolvarea unor utilitati: "Întrebarea este daca internetul va fi utilizat, si de câti, ca instrument de cunoastere. Obstacolul de-a lungul acestui parcurs e ca micutul de trei-patru ani începe cu televizorul. Prin urmare, atunci când ajunge la internet interesul lui cognitiv nu e sensibilizat în cheie abstractizanta. si cum fara capacitate de abstractie nu se poate intra în mundus intelligibilis, e foarte probabil ca stiinta înmagazinata în retele sa ramâna în cea mai mare masura neutilizata." (11, p: 41)

Internetul nu este decât - o imensa - biblioteca, mai grav chiar, fara criteriile care au stat (si stau) la baza fondarii unei biblioteci. Utilitatea internetului (ca a oricarei biblioteci, de altfel), depinde întotdeauna si esential de interesele, de standardele si valorile utilizatorului. În cazul internetului, pe lânga posibilele (si realele) deturnari ale cunoasterii oferite de stiintele naturii (de pilda, procedurile de urmat pentru a fabrica diferite tipuri de arme), apar probleme mult mai grave în cazul unor discipline care constau mai degraba din reconstruirea/interpretarea faptelor - de pilda, istoria. Sunt site-uri care neaga existenta holocaustului, care fac apologia razboiului, a discriminarilor de toate tipurile etc.; apar probleme legate de criterii si interpretare si în cazul literaturii, al stiintelor sociale etc.

În plus, ceea ce nu observa savantul american este pierderea majora de semnificatie a scolii care, dispusa sa se deschida strazii, a devenit un loc de trai; adica, un loc deschis spre viata, dar nu spre lume. scoala a ocupat (si ar trebui sa ocupe înca) un loc aparte în cadrul comunitatii, conferit de rolul sau, acela de a introduce copilul în lume: "Dupa cum au înteles-o toti fondatorii de scoli si toti teoreticienii, de la Pitagora la Platon, si de la Rabelais la Comenius sau Rousseau, scoala trebuie sa se închida spre viata biologica (ea nu e familia) si spre viata sociala (ea nu e cetatea). Cel putin, ea trebuie sa se separe de acestea în mod riguros, în interiorul propriei sale limes, care este masura reflexiei sale, pentru a permite copilului sa primeasca cunostintele care vor face din el un om. Viata scolii nu este sub nici o forma scoala vietii. (12, p: 157)

John Dewey avea dreptate, experientele de învatare spontane, pe care viata de zi cu zi le scoate înaintea copilului, determina un spectru mai larg si mai profund de influente, pentru ca raspund în mod direct unor interese ale acestuia; dar lumea omului presupune interese reflectate, experiente mediate, "experienta" ratiunii si a semnificatiilor pe care umanitatea le-a depozitat sub forma cunoasterii. scoala a fost gândita ca un spatiu care sa medieze întâlnirea copilului cu lumea gândirii, motiv pentru care, scoala ar trebui sa fie un spatiu al învatarii si nu un loc de trai.

BIBLIOGRAFIE:  

1. Alfie Kohn, Unconditional Teaching, https://www.alfiekohn.org/teaching/uncondtchg.htm

Paulo Freire, Pedagogy of the Oppressed, Continuum, NewZork-London, 2000

Seymour Papert, Ghost in the Machine: Sezmour Papert on How Computers Fundamentally Change the Way Kids Learn, https://www.papert.org/articles/GhostInTheMachine.html

Seymour Papert, The Future of School, https://www.papert.org/articles/freire.html

Ellen Key, Secolul copilului, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1978

A Computerised future, Interview with Seymour Papert, by David Bannahum,

https://user.tninet.se/~yxk189f/papert.html.

9. Frederick Bennett, Computers as Tutors: Solving the Crisis in Education,

https://www.cris.com/~faben1/section5.shtml

10. Howard Gardner, Mintea disciplinata, Bucuresti, Editura Sigma, 2005

11. Giovanni Sartori, Homo videns, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2005

12. Jean-François Mattéi, Barbaria interioara, Bucuresti, Editura Paralela 45, 2005