Istoricul predarii istoriei
În cadru universal, istoria s-a conturat ca disciplina de învatamânt înca din antichitate, o data cu grecii si romanii. In Evul Mediu, istoria nu s-a mai bucurat de aceeasi dezvoltare. O data cu aparitia umanismului renascentist, istoria a început sa devina obiect de scoala, demn de interes deoarece se ocupa de om. Pâna în secolul al XVII-lea, istoria se preda doar principilor, limitându-se la istoria politica, pentru a-i instrui în arta guvernarii si conducerii statelor. Continutul predarii istoriei va primi o noua dimensiune prin legislatia scolara impusa de Revolutia Franceza din 1789. Astfel, istoria intra în învatamântul public si devine materie obligatorie în planurile de învatamânt. De atunci, istoria se va raspândi ca disciplina în toate tarile, fiind considerata indispensabila în formarea cetateanului (Felezeu, 2000, p. 58-59).
Începuturile si dezvoltarea metodicii predarii istoriei în tara noastra se leaga de aparitia institutiei învatamântului în societatea româneasca, mai exact de momentul includerii istoriei între disciplinele de învatamânt.
Învatamântul org 757g67h anizat de stat a aparut pe meleagurile noastre în secolul al XVIII-lea si se va dezvolta în secolul al XIX-lea când au existat preocupari pentru procesul de predare si însusire a cunostintelor (repartizarea materiilor, a orelor, elaborarea si folosirea programelor, a manualelor scolare), dar nu existau metode propriu-zise de predare.
Importanta majora în organizarea si dezvoltarea învatamântului românesc au avut-o reprezentantii scolii Ardelene care au sesizat rolul cunoasterii trecutului istoric pentru poporul român. Eforturile pentru integrarea istoriei între celelalte obiecte de învatamânt s-au facut din considerente patriotice pentru împlinirea obiectivelor majore ale natiunii române: unirea într-un singur stat, eliberarea de sub dominatia straina, obtinerea independentei.
În perioada Regulamentului Organic, învatamântul se dezvolta mai mult, iar istoria devine materie importanta între celelalte obiecte de predare. Merit deosebit l-a avut Petrache Poenaru, elev al lui Gheorghe Lazar, care elaborând legislatia scolara în 1832, în ceea ce priveste împartirea materiilor pe clase, acorda mare atentie istoriei în general si istoriei patriei, în special.
În Moldova a luat fiinta în 1835 Academia Mihaileana, pe baza Regulamentului Organic, din cadrul careia faceau parte si Ion Ghica, M. Kogalniceanu, Eftimie Murgu. În Ţara Româneasca, Nicolae Balcescu aprecia în lucrarea Istoria romanilor sub Mihai Viteazu ca misiunea istoriei ".este a ne arata, a ne demonstra aceasta transformare continua, aceasta miscare progresiva a omenirii .".
Legea instructiunii adoptata în timpul domnitorului Al. Ioan Cuza continea dispozitii referitoare la organizarea întregului învatamânt - primar, secundar, superior. Istoria, ca obiect de studiu în învatamântul românesc era prevazuta a se preda în licee sub forma istoriei universale si a istoriei românilor.
Au existat si preocupari pentru îndrumarea în activitatea de predare a profesorilor de istorie în lucrari cu caracter metodic. În 1870, la Iasi, a aparut o lucrare intitulata Pedagogia elaborata de Simion Barnutiu, în care se abordau în capitolul "Învatatura geografiei si a istoriei", unele aspecte ale predarii cunostintelor de istorie.
Nicolae Iorga a avut numeroase interventii în rezolvarea problemelor existente în procesul de predare al istoriei. A avut o initiativa deosebita în 1912, când, cu ocazia unei conferinte va publica articolul "Nevoia reînnoirii cunostintelor istorice în învatamântul secundar" în care propune o mai buna structurare a informatiilor în functie de nivelul de vârsta.
În 1921, N. Gh. Costescu a publicat în "Viata româneasca", lucrarea intitulata Metodica istoriei României în care se analizau diverse metode de predare a istoriei românilor, cu avantajele si dezavantajele folosirii lor pentru a se ajunge la optimizarea procesului de predare si al celui de învatare. Mai târziu, Gh. Biber si I. Biber trateaza în lucrarea Indrumari metodice si planuri pentru învatamântul secundar, publicata în 1935, în capitolul "Istoria", planuri de lectie, aspecte ale metodicii predarii istoriei universale si a românilor (serban Craciunoiu, 1996, p. 11-15).
Observam ca de-a lungul anilor numerosi oameni de cultura au facut eforturi pentru a implementa istoria ca disciplina de învatamânt si a aplica metodele de predare cele mai eficiente. Cu timpul, scolile au fost dotate cu cabinete si materiale necesare care sa faciliteze învatarea istoriei, s-au elaborat manuale cât mai bine documentate stiintific, scopurile urmarite vizau pregatirea tinerilor pentru o gândire proprie, cu o imagine corecta si obiectiva asupra evenimentelor petrecute cu societatea umana.
Între cele doua razboaie mondiale si în perioada postbelica, pâna la Revolutia din decembrie 1989 s-au facut realizari notabile în procesul perfectionarii metodei predarii istoriei. Desigur, constatam ca asupra multor lucrari în aceasta perioada si-au pus amprenta unele conceptii care nu aveau nici un fundament stiintific, ci ideea transformarii istoriei într-un instrument de sustinere si preamarire a regimurilor politice totalitare si a conducatorilor lor.
Parerea mea este ca rolul studierii istoriei nu consta în simpla însusire de informatii, date, fapte, evenimente, asa cum era ea înteleasa în didactica traditionala, ci în primul rând ar trebui sa vizeze formarea capacitatilor individuale ale elevilor, de a întelege cu gândirea proprie trecutul societatii umane, de a efectua comparatii, de a analiza si elabora pareri atât asupra faptelor din istoria universala, din istoria românilor, cât si integrarea acestora în context universal.
În didactica moderna se pune cu precadere accent pe rolul functiei formative a procesului de învatamânt (spre deosebire de functia informativa în didactica traditionala). In opinia mea, profesorul de istorie are rolul de a prezenta o imagine corecta, ce respecta cu exactitate derularea proceselor istorice tocmai pentru a evita o receptare si întelegere gresita din partea elevilor, a trecutului istoric care ar putea genera consecinte grave pentru societate, cum ar fi atitudini xenofobe, fanatice, de intoleranta între comunitatile sociale.
Orientarea demersului didactic asupra elevului este sustinuta de mai multe elemente prezente în programele scolare. Conceptia care a stat la baza elaborarii programelor acorda roluri cheie obiectivelor si activitatilor de învatare. Elevul nu mai este doar simplu receptor, ci si emitator de pareri proprii. Noile obiective vizeaza sursele istorice, terminologia, vocabularul de specialitate, întelegerea, reprezentarea si interpretarea timpului, spatiului, a faptelor si proceselor istorice. Ele contribuie la dezvoltarea unei atitudini pozitive, deschise spre perspective multiple asupra istoriei. Activitatile sugerate de programa scolara ofera posibilitatea unor abordari flexibile si deschise, elementele de continut creeaza motivatie si ofera satisfactie în învatare.
Formularea explicita a obiectivelor fiecarei activitati didactice permite profesorului sa stabileasca etapele pe care elevii le vor parcurge pentru atingerea performantelor finale, sa elaboreze metodologia adecvata de lucru si de autoevaluare a rezultatelor (serban Craciunoiu, 1996, p.16).
Continutul învatamântului si în cazul disciplinelor de istorie este elaborat pe baza Legii învatamântului prin care se stabilesc obiectivele, continutul instruirii, structura sistemului scolar, infrastructura retelei unitatilor de învatamânt, metodologia didactica, sistemul relatiilor educationale, s.a.
Reteaua de învatamânt preuniversitar, conform Legii învatamântului din 1995 are urmatoarea structura în ceea ce priveste studierea disciplinelor de istorie:
în cadrul învatamântului primar sunt rezervate in jur de 50 de ore pentru predarea primelor cunostinte de istorie a romanilor in clasa a IV-a. Printre obiectivele finale urmarite la sfârsitul învatamântului primar amintim ca elevii sa poata observa si descrie vestigii antice; sa cunoasca principalele valori si contributii ale poporului român în lupta pentru libertate si independenta sociala; sa poata plasa în timp si spatiu, indicând pe harta locul desfasurarii evenimentelor studiate; de asemenea se urmareste folosirea manualului de istorie ca mijloc de învatare si ca mod de a le dezvolta elevilor interesul pentru trecutul istoric. Obiectivele formulate de programa scolara vizeaza atât latura formativa, cât si pe cea informativa. Pe baza acestor cunostinte, în învatamântul gimnazial si în cel liceal, se vor adauga alte informatii care vor întregi procesul de învatare a istoriei.
Învatamântul secundar cuprinde: a) învatamântul secundar inferior organizat în doua cicluri care se succed: - gimnaziul în care istoria e distribuita din clasele a V-a pâna în clasa a VIII-a astfel:
în clasa a V-a, Istoria universala antica si medie;
în clasa a VI-a , Istoria universala moderna si contemporana;
în clasa a VII-a, Istoria românilor antica si medievala;
în clasa a VIII-a, Istoria românilor moderna si contemporana.
- ciclul inferior al liceului ce cuprinde:
în clasa a IX-a se reia Istoria universala antica si medie;
în clasa a X-a Istoria universala moderna si contemporana b) învatamântul secundar superior (ciclul superior al liceului)
în clasa a XI-a si a XII-a, teme ce vizeaza spatiul european si Istoria românilor.
Curriculum-ul istoriei preia competentele generale necesare istoricului si le traduce în termeni didactici, asigurându-se astfel continuitatea cunostintelor si competentelor istorice de la un an la altul si operând reductiile necesare transformarii istoriei ca stiinta în disciplina scolara. Putem spune ca a face istorie în calitate de istoric sau a întelege istoria ca elev este din punct de vedere conceptual acelasi lucru, la un alt nivel. În ambele situatii este vorba de a sesiza în mod critic semnificatia atitudinii umane (Felezeu, 2000, p. 111). Bineînteles, trebuie sa precizam ca finalitatile urmarite de istoric sunt mult mai complexe decât ale celui care învata istorie la scoala.
Programele scolare actuale de istorie definesc, în termeni generali, informatiile necesare pentru formarea intelectuala, fara a mai preciza timpul necesar predarii fiecarei unitati de continut. Astfel, consideram ca acest fapt constituie un avantaj, profesorul nefiind conditionat sa parcurga unitatile de învatare într-un anumit ritm, ci poate sa se organizeze singur, în functie de propriile optiuni privind progresia, abordarea metodologica si interesele elevilor pentru unele teme, respectând desigur obiectivele si continutul prevazute în programe. Manualele alternative, în ciuda unor aspecte negative datorate incompetentei unor autori, sunt, dupa parerea mea, un factor pozitiv în învatamântul românesc. Astfel, manualele alternative contin un ansamblu variabil de informatii ceea ce confera mult mai mult spatiu de creatie profesorului si elevilor; presupun ca modalitati de învatare, întelegerea si explicatia, nu reproducerea cunostintelor, stimulând gândirea critica din partea elevilor; pun accent pe individualitatea fiecarui profesor în procesul de predare, a diferitelor stiluri si ritmuri de predare, cât si pe individualitatea elevilor care au interese, nevoi, capacitati de instruire diferite.
Un alt punct forte în didactica moderna a predarii istoriei îl reprezinta utilizarea surselor istorice. Izvoarele istorice pot oferi o cunoastere precisa a evenimentelor integrate în contextul general istoric. Bineînteles ca profesorul este responsabil de folosirea unor izvoare valide, care sa aduca un plus de lumina în demersul explicativ si nu sa produca mai mari confuzii. Interpretarea izvoarelor urmareste extragerea si întelegerea datelor furnizate de documente, obiecte, cu precizarea ca întotdeauna trebuie acordata mare atentie la contextul istoric, la autor (daca e subiectiv sau obiectiv), daca sursa folosita de autor e primara sau secundara, daca ma ajuta sa deslusesc o problema, si, mai ales daca mai exista alte surse care confirma sau infirma respectiva problema, atunci revenindu-ne sarcina de a evalua, compara si extrage adevarul istoric.
În concluzie, noile abordari în didactica istoriei si a curriculum-ului vizeaza, prin programele cadru, manualele alternative, elaborarea unor strategii didactice cât mai eficiente, în functie de interesul elevilor pentru anumite teme, de materialul didactic existent în scoala, de accesul la informatie în afara scolii. Profesorul are, asadar, libertate în alegerea procedeelor celor mai potrivite, în functie de conditiile concrete în care se desfasoara procesul de predare-învatare a istoriei pentru a asigura si a primi apoi cele mai bune performante în învatare.
Trecerea de la istorie ca stiinta, la istorie ca disciplina de învatamânt, se realizeaza prin intermediul didacticii istoriei, al carei scop fundamental reprezinta o posibilitate de acces în realizarea sarcinilor educationale prin procesul învatarii istoriei. Asadar, e extrem de utila implicarea cercetarii istoriografice asupra problemelor esentiale ale istoriei si a efectelor acestora asupra pedagogiei învatarii (Al. Zub, 1994, p. 71).
Ca o sinteza a ceea ce am expus în acest articol, putem spune ca istoria vizeaza atât latura cognitiva cât si pe cea rational-afectiva si contribuie, astfel, la stimularea interesului pentru stiinta, la formarea unei gândiri logice si a spiritului critic prin formarea deprinderilor de a sintetiza, argumenta si interpreta obiectiv fenomenele istorice. Asadar, istoria ca disciplina de învatamânt e chemata sa înzestreze tânara generatie cu informatii, atitudini, sentimente care sa o determine sa actioneze cu discernamânt în vederea integrarii ei în societate. Toate acestea sunt prevazute în curriculum-ul care serveste la reglementarea proceselor de predare - învatare - evaluare ale disciplinei istorie. Studierea atenta a trecutului reprezinta un exemplu pentru prezent si o prospectare a viitorului, asa cum spunea si marele Nicolae Iorga: "Caci istoria e viata omeneasca, problemele de odinioara sunt de acum, în alta forma, cu alti oameni .".
Îndraznesc sa spun ca din pacate, în scolile de azi scade interesul elevilor pentru cunoasterea trecutului, adica pentru disciplina istorie; si tot din pacate în societate avem de-a face cu oameni care nu mai au norme si care încalca tot mai mult legile tarii, pentru care statul nu mai înseamna nimic; sa ne gândim daca nu cumva, lipsa unor concepte istorice, a unor modele din trecut, a unor analize de fenomene istorice, îsi pun amprenta, într-o oarecare masura, asupra comportamentului uman din societate.
Sa încercam sa facem istoria cât mai accesibila, cât mai interesanta, sa trezim în tinerii de azi dorinta de a cunoaste si aprecia trecutul umanitatii, nu doar sa-i obligam sa acumuleze mari cantitati de informatii care, dupa cum bine stim, vor fi date oricum uitarii. Iar noi ca profesori nu avem nici o satisfactie, doar daca nu consideram ca a le încarca memoria cu date, evenimente si domnitori înseamna a preda istorie.
|
