Didactica – teorie generala a procesului de invatamant

1. Obiectul si functiile didacticii

2. Didactica generala si didactica speciala

3. Directiile de dezvoltare a didacticii contemporane

Obiectul si functiile didacticii

Didactica reprezinta o disciplina stiintifica, ce studiaza procesul de invatamant ca principala modalitate de cunoastere si formare, de instruire si educare; legitatile/principiile activitatii didactice; continutul invatamantului; tehnologia didactica; formele de organizare si desfasurare a activitatii didactice; formele de educatie in afara institutiilor scolare; raporturile profesor-elev; stilul profesorului etc.

Obiectul didacticii il constituie studiul procesului de invatamant.

Didactica a fost asociata atat cu teoria instruirii, cat si cu teoria invatamantului, ptr ca studiaza componentele procesului de invatamant.

O definitie primara a didacticii este oferita de Okon, care considera ca obiectul didacticii este:

- sa analizeze scopurile si continutul instructiei, procesul de invatamant si principiile acestuia;

- sa faca cunoscute metodele si mijl de invatamant, organizarea invatamantului, organizarea clase mixte si planificarea muncii didactice, personalitatea profesorului.

Inainte de a formula o definitie completa a didacticii, vom lua in atentie ternenii “proces de invatamant'' si ,,instructie', prezentand acceptiunile actuale asupra acestora.   

Invatamantul, ca principala forma de organizare a educatiei poate fi definit astfel:

- Proces de instruire si educare in scoala, organizat si desfasurat pentru a realiza obiective pedagogice ale educatiei scolare, stabilite la nivel de sistem si de proces.

- Domeniu in care este valorificata structura actiunii educationale la nivelul corelatiei functionale dintre cadrele didactice si elevi, exersata in numeroase si variate situatii educative.

- Ansamblul institutiilor scolare dintr-o tara, care participa la organizarea arhitecturii scolare si proiectarea unor cicluri, orientari, filiere, realizabile la nivelul unor structuri specifice educatiei/instruirii formale dar si neformale.

Procesele de instruire si educare a omului sunt deosebit de complexe, variabile si diverse si au caracter probabilistic. Caracterul si desfasurarea lor sunt determinate de cele mai complexe corelatii dintre factori obiectivi si subiectivi. Asupra acestor procese isi pun amprenta atat particularitatile personalitatii elevului, profesorului, cat si specificul strategiilor utilizate, Amintim, de asemenea, influentele mediului de instruire,a experientei de viata a elevilor, ale realit 242g61c atii inconjuratoare, ale diversilor factori.Toate acestea fac ca procesul didactic sa aiba o importanta trasatura - se desfasoara de obicei neunivoc, ceea ce inseamna ca actiunea conjugata a unor factori de instruire si educare obiectivi si identici poate avea, in fiecare caz particular, rezultate mai mult sau mai putin diferentiate in functie de particularitatile factorilor subiectivi si ale circumstantelor necontrolabile care influenteaza desfasurarea procesului instructiv-educativ.

Desi instruirea este un sistem probabilistic, intamplatorul fiind mereu prezent in diferite forme, aceasta nu inseamna ca in acest domeniu nu actioneaza legile cauzalitatii. Factorii care influenteaza insusirea cunostintelor, formarea si dezvoltarea priceperilor si deprinderilor, formarea trasaturilor de caracter, actioneaza riguros legic.

In concluzie, obiectul de studiu al didacticii este instruirea si autoinstruirea, urmarirea cu precadere a prbl pedagogice pe care le ridica si le implica organizarea programatica a formarii tuturor laturilor personalitatii umane. Aceste prbl vizeaza procesul de invatamant, esenta sa, taxonomia, modalitati de realizare, continutul, tehnologia didactica, modalitati de instruire si educare, sistemul educational.

Fuctiile didacticii

In calitatea sa de teorie si metodologie a instruirii si autoinstruirii, didactica indeplineste doua functii, care nu pot fi separate, intre ele stabilindu-se relatii de interdependenta: functia de cunoastere si functia utilitara

Referitor la functiile educatiei, majoritatea specialistilor sunt de acord asupra faptului ca aceasta serveste realizarii a trei categorii de scopuri principale:

functia de selectare, prelucrare si transmitere a informatiilor si valorilor de la societate la individ;

functia de dezvoltare a potentialului biopsihic al omului;

functia de asigurare a unei insertii sociale active a subiectului uman;

Functia de selectare, prelucrare si transmitere a cunostintelor si valorilor de la societate la individ este functia care in fapt asigura in timp existenta unei continuitati informationale intre generatii, oferind astfel posibilitatea evolutiei culturale si tehnologice.

Analiza acestei prime functii a educatiei permite decelarea a trei subfunctii specifice fenomenului educational: selectarea (informatia aleasa pentru a fi vehiculata este analizata din punctul de vedere al importantei si consistentei sale stiintifice), prelucrarea (are loc o adecvare a informatiei la nivelul de intelegere al subiectului caruia i se adreseaza) si transmiterea (in vederea asigurarii intelegerii sunt utilizate tehnici si procedee specifice de vehiculare a continutului informational).

Functia de dezvoltare a potentialului biopsihic al omului se refera la dimensiunea teleologica a fenomenului educational, respectiv la faptul ca derularea actiunii educationale urmareste atingerea anumitor finalitati, explicit sau implicit formulate. Aceste finalitati se traduc, in linii generale, in producerea de modificari pozitive si de durata in plan cognitiv, afectiv-motivational si comportamental la nivelul subiectului care se educa.

Functia de asigurare a unei insertii sociale active a subiectului uman releva dimensiunea socio-economica a educatiei, sau mai exact spus, necesitatea de a pregati indivizii pentru o integrare sociala si profesionala optima.

Alti autori, in raport cu domeniul principal vizat de actiunea educationala, vehiculeaza la randul lor alte trei categorii de functii ale educatiei:

functia cognitiva (de vehiculare a tezaurului de cunostinte);

functia axiologica (de valorizare si dezvoltare a potentialului de creatie culturala);

functia socio-economica (de pregatire si formare a indivizilor pentru productia materiala);

Diferentierea intre cele trei categorii de functii ale educatiei functioneaza predominant la nivel teoretic, in fapt educatia combinand de o maniera integrativa functiile enuntate anterior sau chiar supralicitand una dintre acestea in conditiile in care realitatea socio-istorica o impune.

Didactica generala si didactica speciala

Didactica este o ramura a pedagogiei care studiaza modalitatile explicite de predare -explicare -evaluare –autoevaluare. Termenul este prin origine etimologica sinonim cu cel de pedagogie . Diferenta dintre pedagogie si didactica consta in faptul ca prima se refera la principiile generale ale educatiei, iar a doua la metode concrete de lucru, sfaturi practice prezentate intr-o maniera sistematica. Atunci cand solutiile la problemele concrete, de predare -explicare –evaluare, sunt prezentate pe o disciplina anume, vorbim despre metodica acelei discipline sau didactica aplicata acelei discipline.

Didactica generala va avea in vedere aceste principii aplicate procesului de invatamant prin obiective, continuturi si metodologii specifice, la randul lor toate acestea fiind aplicate pe discipline si varste scolare prin didacticile speciale.

Didactica speciala sau metodica predarii unei discipline va avea in vedere scopurile si continuturile instruirii, procesul de organizare si planificare a muncii didactice, principiile de inv atamant, metodele si mijloacele de predare, invatare, evaluare adaptate la specificul disciplinei respective.

Astfel, in cadrul didacticii psihopedagogiei speciale, ne vom referi la specificul disciplinelor psihopedagogice si vom studia continutul programelor de invatamant pentru disciplinele psihopedagogice, vom aplica principiile proiectarii si planificarii didactice prin modele operationale pentru activitatea didactica la disciplinele psihopedagogice, vom studia specificul si formele activit atii didactice prin modele operationale de lectii economice, in fine vom studia metodele generale de predare-invatare-evaluare si aplicarea lor prin modele operationale pentru disciplinele psihopedagogice.

Relatia dintre didactica generala si didacticile speciale este una biunivoca, de interconditionare reciproca si in acelasi timp concentrica; sfera cea mai larga de cuprindere avand-o didactica generala, iar cea mai ingust a didactica unei stiinte aplicative pentru un anumit an de studiu sau etapa de pregatire.

Metodica sau didactica disciplinei studiaza finalitatile, obiectivele, continuturile inv atarii, metodele si mijloacele de predare -invatare -evaluare, planificarea si orientarea activitatii didactice pe ani de studiu, semestre etc.

In sanul stiintelor educatiei, pedagogia joaca rolul nodal, este stiinta nucleu, in jurul careia graviteaza celelalte stiinte care s-au desprins din ea, este asemeni anatomiei pentru stiintele medicale sau economiei pentru stiintele economice.

Pedagogia este trunchiul din care toate pedagogiile si didacticile speciale isi trag seva, fiecare dintre ele aprofundand un anumit capitol sau aspect al educatiei, pe categorii de varsta, disciplina, nivel de cunoastere etc.

Demersul didactic incepe cu elaborarea unei strategii in virtutea careia se vor stabili obiective educationale precise, precum si conditiile materiale, metodele si mijloacele pentru realizarea acestora. Procesul instructiv educativ presupune interconditionarea sistemica dintre predare- inv atare-evaluare, dar metodica cuprinde si partea de planificare, organizare, orientare, proiectare a activitatii si continuturilor educationale. Si asta deoarece, procesul de invatamant nu poate fi decat unul dirijat si organizat, din articularea tuturor acestor elemente rezultand atingerea obiectivelor educationale.

Continutul invatamantului, stabilit prin planul cadru de invatamant, programa scolara (curriculum) si manualele scolare, trebuie organizate pe sarcini, resurse, metode, strategii, forme de activitate didactica. Astfel, planificarea, organizarea si proiectarea activitatii reprezinta componente esentiale ale activitatii didactice.

Principiile didacticii reprezinta idei orientative de baza in organizarea si desfasurarea procesului de invatamant. Ele joaca si un rol normativ in procesul didactic, avand functia de categorii metodologice, care se cer respectate atat in planificarea obiectivelor si structurarea cuno tintelor cat si in selectarea metodelor si mijloacelor didactice.

Cele mai semnificative principii sunt:

- principiul orientarii procesului de invatamant spre dezvoltarea armonioasa a elevului - se refera la formarea si modelarea personalitatii elevului prin procesul educativ;

- principiul respectarii caracterului stiintific al cunostintelor predate – se refera la necesitatea cunoasterii temeinice a continuturilor predate, a metodelor didactice, prin respectarea sistematizarii cunostintelor, succesiunii logice a informatiilor si cunostintelor noi, adaptarea lor la particularitatile de varsta ale elevilor, prin individualizarea si diferentierea invatarii in functie de particularitatile intelectuale ale elevilor;

- principiul aplicabilitatii cunostintelor – se refera la aplicarea si structurarea eficienta a informatiilor, asigurarii legaturii dintre teorie si practica, insusirea temeinica, constienta si activa a cunostintelor;

- principiul socializarii – se refera la relatiile sociale specifice din cadrul sistemului de inv atamant, profesor –elev, profesor- parinte, elev-elev, elev-parinte-scoala- profesor, care trebuie sa se finalizeze prin actiune comuna, in scopul atingerii obiectivelor educationale si integrarii cu succes a tinerei generatii in societate.

Invatarea, ca fenomen dinamic si complex, in perspectiva strategiilor invatarii interactive, are la baza o serie de elemente definitorii care pot completa lista strategiilor devenite deja clasice, valabile si in cazul educatiei speciale:

- valorificarea experientelor zilnice ale elevilor prin crearea unor situatii/scenarii tip -fiecare elev poate avea o experienta diferita cu privire la unul si acelasi eveniment/ fenomen, aceasta putand fi impartasita si celorlalti colegi;

- valorificarea cunostintelor anterioare ale elevilor in desfasurarea lectiilor noi si rezolvarea unor sarcini de lucru in perechi sau grupuri mici;

- utilizarea situatiilor de joc in invatare (jocuri de rol, dramatizarea, jocul didactic);

- folosirea problematizarii pe secvente didactice si aplicarea rezultatelor prin metode si procedee de expresie ca desenul, povestirea, lucrul manual, modelajul;

- rezolvarea creativa a conflictelor in clasa, colaborarea cu familia si valorificarea resurselor din comunitate ca tehnici de sprijinire a invatarii, predarii si evaluarii;

- implicarea elevilor in activitati care presupun cooperare pentru rezolvarea unor probleme; pot invata sa asculte, sa negocieze si sa accepte opinia sau parerea celuilalt, indiferent de statutul sau rolul pe care il detin in grupul respectiv.

Problematica educatiei copiilor cu cerinte speciale a devenit in ultimii ani o preocupare aparte in randul specialistilor. Aparitia conceptelor de educatie integrata si scoala incluziva a determinat modificari fundamentale in perceptia actului educativ.

Analizand particularitatile specifice procesului de invatare a copiilor cu diferite tipuri de deficienta, se ajunge la concluzia ca una dintre calitatile esentiale ale curriculumului scolar vizeaza un grad cat mai mare de flexibilitate, astfel incat sa permita fiecarui copil sa avanseze in ritmul sau si sa fie tratat in functie de capacitatile sale de invatare. Pentru aceasta este nevoie ca formularea obiectivelor, stabilirea continuturilor instruirii, modalitatile de transmitere a informatiilor in clasa si evaluarea elevilor sa se faca diferentiat Argumentele care stau la baza elaborarii unui curriculum flexibil si usor de adaptat cerintelor educationale ale fiecarui elev sunt:   

- formarea la copilul deficient a unui registru comportamental adecvat care sa permita adaptarea si integrarea sa sociala printr-o experienta comuna de invatare alaturi de copiii normali;

- asigurarea legaturii cu faptele reale de viata si familiarizarea cu o serie de obisnuinte privind activitatile de utilitate practica si de timp liber;

- dezvoltarea capacitatilor necesare pentru rezolvarea independenta (in limitele permise de gradul deficientei) a problemelor de viata, autocontrol in situatii dificile si practicarea unor metode si tehnici de munca intelectuala care sa asigure eficienta in adaptarea si integrarea scolara si sociala.

Modalitatile de adaptare a continuturilor educatiei speciale in contextul modernizarii si reformarii serviciilor educationale destinate copiilor cu cerinte educative speciale presupun o analiza atenta a urmatoarelor aspecte :

- tipul si gravitatea deficientei/tulburarilor diagnosticate

- rolul si importanta diagnosticului diferential in sustinerea unui program recuperator si educational eficient;

- varsta copilului - decalajul dintre varsta cronologica si varsta mintala;

- experienta de viata a copilului in familia din care provine

- gradul de implicare a familiei in dezvoltarea si evolutia normala a copilului, sustinerea afectiva si materiala, educatia oferita si atitudinea membrilor familiei fata de problemele speciale ale copilului;

- ruta scolara a copilului - daca a urmat sau nu programul invatamantului prescolar, daca a urmat sau nu programul unei scoli, rezultatele scolare obtinute, problemele privind modul si potentialul de invatare al copilului;

- atitudinea si modalitatile de implicare a familiei si resurselor comunitare in activitatile educative ale copiilor cu cerinte educative speciale

- interesul in educarea si integrarea copiilor cu deficienti in viata sociala normala;

- pregatirea psihopedagogica a educatorilor - cunoasterea metodelor de lucru cu aceasta categorie de copii, a limitelor si posibilitatilor lor de invatare, a modalitatilor si formelor de evaluare;

- strategia si modalitatile de organizare a activitatilor de predare-invatare la clasa

-stilul si maniera de lucru a fiecarui educator in parte, capacitatea fiecarui cadru didactic de a accesibiliza continutul invatarii la nivelul de intelegere al fiecarui elev din clasa, disponibilitatea fiecarui educator de a desfasura activitatii diferentiate si individualizate;

- politica educationala adoptata la nivelul institutiei scolare privind organizarea si structurarea activitatilor educative extrascolare din perspectiva cerintelor educationale speciale ale copiilor cu dizabilitati.

Pornind de la rezultatele acestei analize, se pot stabili obiectivele si activitatile concrete prin care unitatile de continut de la fiecare disciplina pot fi modificate, adaptate sau accesibilizate in functie de nivelul cerintelor si de posibilitatile de invatare ale elevilor din clasa/scoala respective. In acest mod, scoala poate face o oferta educationala flexibila, dinamica si coerenta, apta sa raspunda cerintelor de moment ale populatiei scolare dintr-o anumita comunitate, indeplinindu-si misiunea de a oferi fiecarui copil sansa de a se pregati si forma prin educatie, alaturi de semenii sai, fara discriminare si fara bariere care ar putea limita accesul la drepturile si obligatiile inscrise in normele vietii comunitare.

Experienta practica a demonstrat ca elevii cu forme usoare de deficienta pot fi inclusi, in anumite conditii, in programul scolilor obisnuite alaturi de elevii normali; in schimb, pentru elevii cu deficiente severe sau cu deficiente asociate este mai indicata scolarizarea in centre/institutii speciale, dupa un curriculum individualizat, beneficiind de strategii didactice adaptate nivelului lor de receptare si intelegere a continuturilor.

In cazul elevilor cu deficiente senzoriale sau fizice, considerati ca fiind normal dezvoltati din punct de vedere intelectual, adaptarea curriculara se realizeaza prin extensiune, adica in curriculumul comun tuturor categoriilor de elevi sunt introduse o serie de activitati suplimentare specifica care vizeaza cu precadere aspecte legate de demutizare, insusirea unor limbaje specifice (dactileme, alfabetul Braille, limbajul semnelor) si comunicare, orientare spatiala, activitati de socializare si integrare in comunitate, activitati practice focalizate pe o pregatire profesionala adecvata tipului de deficienta.

Cel mai indicat ar fi sa analizam situatia cu realism si obiectivitate ; de exemplu, sunt situatii cand scoala poate genera stari de disconfort care produc anxietate copilului, determinandu-1 sa ajunga la insuccese scolare, sau sunt situatii cand deciziile educatorilor, sarcinile oferite elevilor sau modalitatile de organizare a activitatilor didactice determina aparitia dificultatilor in invatare din partea unor elevi, care pot culmina cu dezvoltarea unor conduite de evitare sau respingere a scolii. Iata de ce, abordand o perspectiva curriculara deschisa, transparenta si flexibila, putem veni in intampinarea cerintelor unui numar cat mai mare de elevi, inclusiv pentru elevii exclusi in mod curent din scolile obisnuite. De asemenea, educatorii isi pot schimba atitudinea fata de cerintele impuse de scoala pentru diversitate, incurajandu-i sa-si dezvolte o noua optica asupra activitatilor didactice care presupun un parteneriat activ intre elevii clasei si educator, acceptand in mod constient noi responsabilitati fata de toti elevii clasei. Mai mult chiar, colaborarea intre elevi si educatori, parteneriatul in invatare si deschiderea scolii fata de cerintele tuturor categoriilor de copii si ale comunitatii confera institutiei scolare rolul de componenta fundamentala a sistemului social, apta sa raspunda concret imperativelor de moment ale evolutiei din societatea contemporana si sa rezolve o serie de probleme referitoare la nevoile de acceptare/valorizare sociala a fiintei umane si la capacitatea fiecarui individ de a se adapta si integra cat mai bine intr-o societate aflata in continua transformare.

In scopul eficientizarii procesului de invatare pentru elevii cu cerinte speciale sunt invocate, mai ales in ultimul timp, cateva repere fundamentale:   

a) invatarea interactiva - presupune folosirea unor strategii de invatare focalizate pe cooperarea, colaborarea si comunicarea intre elevi la activitatile didactice, precum si pe interactiunea dintre educatori cadrele didactice si elevi sau dintre cadre didactice (eficienta invatarii presupune activitatea cadrelor didactice in echipa) ca o modalitate permanenta de lucru;

b) elaborarea in comun a obiectivelor invatarii - se refera la discutarea si explicarea obiectivelor actiunii de invatare in cadrul relatiei dintre educator si elevi, deoarece fiecare participant la actul invatarii are ideile, experientele si interesele personale de care trebuie sa se tina seama in proiectarea activitatilor didactice;

c) demonstratia, aplicatia si feedbackul - se refera la faptul ca orice proces de invatare (mai ales in cazul elevilor cu cerinte speciale) este mai eficient si mai usor de inteles daca informatiile prezentate sunt demonstrate si aplicate la situatii reale de viata, existand si un feedback continuu de-a lungul intregului proces ;

d) modalitatile de sprijin in actul invatarii - elevii cu cerinte educative speciale au nevoie in anumite momente de un sprijin activ in invatare, atat in timpul activitatilor desfasurate in clasa, cat si la activitatile din afara clasei, prin dezvoltarea unui parteneriat educational cu anumite categorii de specialisti, cu familiile elevilor sau cu anumite institutii din comunitate; in general, cele mai utile metode si tehnici de sprijinire a invatarii elevilor cu cerinte educative speciale sunt: asigurarea unui confort socioafectiv favorabil invatarii, invatarea de la copil la copil, colaborarea intre elevi la activitatile de predare-invatare, parteneriatul cu parintii in invatare, comunicarea cu altii specialisti din afara scolii, implicarea unor structuri sau institutii din cadrul comunitatii care au tangente cu problematica educatiei, perfectionarea continua a scolii, a practicii educatorilor si a formelor de invatare, cunoasterea si analiza conduitelor de invatare specifice fiecarui elev ;

e) evaluarea continua, a invatarii - fiecare educator trebuie sa demonstreze o atitudine si o conduita flexibila in timpul activitatilor de predare-invatare favorabile unei evaluari permanente, concretizate in disponibilitatea de a asculta toate raspunsurile si a aprecia fiecare interventie a elevilor, colaborare cu altii educatori in cadrul parteneriatului de predare-invatare, prezentarea concluziilor pentru fiecare pas al activitatii discutii libere.

Pentru materializarea celor prezentate pana acum este nevoie, in primul rand, de o imbunatatire substantiala a practicii profesionale prin implicarea tuturor persoanelor responsabile de cresterea si educarea copiilor cu dizabilitati. In acest sens este necesara o colaborare activa intre cadrele didactice din scoala si parinti/tutori pentru imbunatatirea procesului didactic, continutului educatiei si evaluarii procesului instructiv-educativ pornindu-se in permanenta de la realitatile si cerintele elevilor.

Experienta practica in domeniul educatiei speciale sugereaza si posibilitatea desfasurarii activitatilor didactice pe niveluri multiple de invatare - grupe de nivel - pentru a putea raspunde eficient tuturor cerintelor si particularitatilor in invatare ale elevilor din scoala. Argumentele care vin sa sustina aceasta pozitie pot fi sintetizate astfel:

- nu toti elevii de aceeasi varsta au acelasi potential de invatare;

- nu toti elevii unei clase au aceleasi interese si aceeasi motivatie pentru invatare;

- asteptarile privind participarea elevilor la lectii trebuie corelate cu interesele si cerintele individuale in materie de educatie ale fiecarui elev in parte.

Aceste forme de activitate didactica diferentiata presupun cu necesitate un grad ridicat de flexibilitate intre elementele de structure ale sistemului, astfel incat orice elev sa poata trece de la un nivel la altul sau de la o grupa la alta atunci cand rezultatele obtinute de ei impun/solicita aceasta trecere.

Pornind de la constatarea ca intr-o clasa de elevi, cu structura eterogena, exista diferente sensibile intre elevi cu privire la ritmul asimilarii cunostintelor, al capacitatii de lucru, unii specialisti recomanda impartirea elevilor dintr-o clasa pe grupe temporar constituite, care sa lucreze diferentiat, in functie de interesul si aptitudinile copiilor pentru diverse discipline, evitandu-se astfel omogenizarea continuturilor si sarcinilor adresate elevilor la orele de clasa dupa un criteriu care tine de nivelul mediu al clasei. Activitatile didactice pe grupe mici de elevi, in cadrul lectiilor, constituie una dintre modalitatile menite sa realizeze o tratare adecvata a fiecarui elev in parte, prin aplicarea unor metode de lucru specifice invatamantului individualizat si, in general, prin adaptarea procesului instructiv-educativ la particularitatile elevilor.

Punerea in practica a acestei strategii de lucru presupune o analiza atenta a urmatoarelor categorii de probleme:

a) constituirea grupelor, componente si organizarea lor - atunci cand activitatile nu necesita constituirea grupelor dupa niste criterii anterior stabilite de educator, se recomanda aplicarea principiului libertatii elevilor de a se grupa, in functie de afinitatile si similitudinile resimtite unii fata de altii, interventia educatorului avand un caracter discret si fiind indreptata spre ajutorarea elevilor in rezolvarea unor dificultati ivite in organizarea grupelor; aceasta maniera de lucru favorizeaza constituirea unor grupe in care fiecare membru resimte acel minim confort psihic, fiind mai deschis catre colaborare, comunicare si acceptare a celorlalti;

b) coordonarea activitatii in functie de unele obiective si continturi specifice unei anumile discipline - fiecare elev are posibilitatea sa-si valorifice cat mai bine aptitudinile, cunostintele si experienta personala, iar interventia profesorului trebuie sa favorizeze sau sa creeze o atmosfera stimulativa in randul elevilor si sa ofere in permanenta feedback;

c) caracteristicile relatiei educator - elev, in conditiile invatamantului diferentiat, rolul si sarcinile educatorului devin mai complexe si solicita un efort mai mare din partea acestuia; el trebuie sa respecte viziunea si sentimentele fiecarui elev in parte, sa stimuleze mai mult elevii decat sa-i critice, sa sugereze mai mult decat sa corijeze, sa propuna mai mult decat sa impuna si, nu in ultimul rand, sa se adapteze capacitatilor elevilor, posibilitalilor lor, si nu sa aiba fata de toti, in mod egal, aceleasi cerinte;

d) particularitatile metodologiei didactice - acestea vor fi corelate cu nivelul elevilor si cu particularitatile fiecarui grup in parte; spre exemplu, in cazul elevilor cu nivel mai bun se pot folosi si metode si mijloace cu un grad mai inalt de abstractizare (depinde foarte mult de varsta si nivelul de scolarizare al elevilor), comparativ cu elevii care prezinta unele deficiente in plan intelectual sau senzorial, in cazul carora metodele si mijloacele folosite vor avea un caracter intuitiv, concret mai accentual, necesar asimilarii operatiilor si intelegerii sensului cunostintelor comunicate in timpul lectiilor.

3. Directiile de dezvoltare a didacticii contemporane

Societatea contemporana, prin dinamica accelerata a schimbarilor structurale si profunzimea acestora, ridica aproape in permanenta noi sarcini carora educatia trebuie sa le faca fata. Analiza devenirii istorice a umanitatii releva faptul ca exista tendinta stabilirii unei corelatii tot mai stranse intre calitatea demersului educational si progresul social-economic si cultural al omenirii, fapt ce impune adecvarea cat mai buna a activitatilor instructiv-educative atat la solicitarile de moment cat si la cele de perspectiva ale societatii.

Dezvoltarea societatii a determinat impunerea progresiva a principiilor noii paradigme educationale

Necesitatea permanentizarii educatiei a fost intuita incepand cu clasicii pedagogiei universale insa conditiile socio-economice ale secolului in care traim impun prin insasi esenta lor realizarea acestui tip de educatie.

Educatia permanenta presupune expansiunea cantitativa si calitativa a educatiei prin multiplicarea situatiilor de invatare, dincolo de granitele spatio-temporale ale scolii, pe tot parcursul vietii individului.

Altfel spus, educatia permanenta desemneaza un proces integrator al tuturor actelor si modalitatilor educationale intr-un continuum spatio-temporal si defineste un proces omogen de instructie si educatie, extins pe intreaga viata a individului, de la tinerete pana la batranete, fara nici o sectorizare artificiala.

Educatia permanenta se impune ca urmare a influentei conjugate a urmatorilor factori:

cresterea exponentiala a volumului de informatii;

cresterea gradului de perisabilitate a informatiei;

accelerarea ritmului de producere al schimbarilor;

cresterea duratei medii de viata;

cresterea duratei timpului liber;

Principalele forme de realizare a educatiei permanente sunt autoeducatia si educatia adultilor

Cele mai importante momente in dezvoltarea teoriei si practicii instructiei in plan diacronic: