Domeniile si problematica functiilor de prognoza si de planificare in invatamant
Prognoza si planificarea sunt cunoscute ca functii principale, cu rol prim si hotarator in procesul de conducere. Mai mult decat atat, ele conditioneaza realizarea eficienta a celorlalte functii ale conducerii. Acest lucru este demonstrat chiar si numai de faptul ca pentru elaborarea prognozelor si planurilor sunt concentrate forte si organisme de cel mai mare prestigiu pe plan national, p 515d38f recum si institutii specializate ale unor organizatii internationale.
Prognoza se straduieste sa stabileasca perspectiva-tendintele de dezvoltare, imprejurarile, conditiile, influentele viitoare, rezultatul lor probabil. Este deci o scrutare sau o exploatare a viitorului, o anticipare a desfasurarii evenimentelor viitoare care se intinde pe intervale mai putin definite, aproximativ datate sau chiar nedatate. Termenul de prognoza este echivalent cu cel de previziune stiintifica si poate fi definit ca un enunt asupra unor stari de fapt pana acum necunoscute, dar realmente posibile. Prognoza este dedusa intotdeauna din enunturi legice, iar rationamentele prognostice sunt prefigurate printr-o metodologie stiintifica complexa de cercetare a factorilor care vor aparea in viitor si care vor putea influenta procesul dezvoltarii. Ca stadiu preliminar al oricarei decizii, scopul prognozei este acela de a sesiza cateva caracteristici ale invatamantului si unitatilor scolare, care sa serveasca drept baza pentru reorganizarea prezentului in vederea realizarii acelei linii de dezvoltare pentru care optam. Teoria evolutiei de perspectiva a invatamantului s-a conturat in pedagogia prospectiva, la care o seama de viitorologi incearca sa raspunda. Sunt o seama de probleme privind idealul educativ, scopurile si sarcinile instructiv-formative ale scolii de maine, capacitatile de munca si aptitudinile necesare tinerei generatii, cunostintele ce vor fi predate, structurile educationale, tehnologia didactica ce va fi utilizata etc., a caror anticipare joaca un rol bine definit si adeseori considerabil asupra personalului didactic si a conducatorilor din invatamant, influentandu-le in mod determinant constiinta si actiunea in directii bine determinate.
Planificarea, in sensul cel mai larg, reprezinta un sistem de decizii privitoare la o serie de obiective si la viitoarele actiuni, resurse si etape pentru realizarea acestora. Din punctul de vedere al treptelor ierarhice se poate vorbi de o planificare la nivelul macrosistemului sau al microsistemului de invatamant. Luand in consideratie domeniile de aplicatie, planificarea se poate referi la scolarizare (reteaua scolara, cuprinderea copiilor, tineretului si in general a oamenilor muncii in diferite forme si grade de invatamant), la continutul invatamantului (planuri si programe scolare), la activitatile de predare-invatare (pentru profesori, planificarile calendaristice si planurile de lectie sau proiectele de tehnologie didactica, iar pentru elevi, planurile de studiu, de raspuns, de rezolvare a unei probleme, a unei activitati de laborator, a unei compuneri etc.), la activitatile extradidactice (planurile sau programele cultural-educative comune, la mijloacele materiale (financiare, de dotare, de aprovizionare s.a.). Dupa durata, planificarea poate fi pe termen lung (fara a depasi 4–5 ani), mediu sau scurt. Cu cat nivelul ierarhic al cadrului de conducere este mai inalt, cu atat domeniul si timpul la care se refera planificarea sunt mai ample.
In afara documentelor oficiale de planificare elaborate de organele centrale ale educatiei si invatamantului, de care beneficiaza fiecare unitate scolara, functia de planificare la nivelul conducerilor institutiilor scolare se concretizeaza prin urmatoarele documente sau instrumente de lucru: planul general de munca al unitatii scolare; planuri operative speciale de masuri (in functie de evenimente, etape scolare); planuri ale organelor colaboratoare din interiorul sau exteriorul unitatii scolare, in toate subdiviziunile structurii lor organizatorice (comitetele cetatenesti de parinti); planuri ale organelor si persoanelor aflate in subordinea conducerii unitatii scolare (catedrele de specialitate, comisiile metodice ale dirigintilor, profesorii); planuri ale serviciilor sau organelor auxiliare (biblioteca, cabinet medical, secretariat, contabilitate, personal de ingrijire). Se constata deci un repertoriu foarte divers de planuri care, prin definitie, proiecteaza si regleaza activitatile, caile de realizare si resursele didactico-materiale ce conditioneaza atingerea obiectivelor care stau in fata scolii.
Dintre toate tipurile de planuri mentionate anterior, planul general de munca al unitatii scolare cuprinde o sfera mult mai larga de preocupari, asigurand premisele unitatii cerintelor si influentelor tuturor factorilor educativi. Capitolele sau domeniile de activitate, obiectivele si actiunile care formeaza structura acestui tip de plan atesta faptul ca are un cuprins complex si extrem de neomogen. Elaborarea lui este rezultatul unui efort colectiv, in cadrul caruia directorul scolii are, prin pozitia sa de varf, un rol hotarator in intreaga arie a procesului elaborarii. El este cel care filtreaza, prin conceptia, capacitatea, intuitia si sensibilitatea lui ceea ce este esential in activitatea viitoare a intregului colectiv al scolii si al tuturor subcolectivelor sale. Chiar daca elaborarea acestui plan reprezinta un moment marcant in procesul general de conducere a unitatii scolare si in asezarea ei pe baze stiintifice, acest document constituie totusi numai premisa, principalul ramanand realizarea actiunilor, finalizarea lor. Planul scriptic nu are valoare decat daca coincide cu cel faptic.
|
