EFICIENTA ECONOMICO - SOCIALA SI UMANA A EDUCATIEI
ÑCuvinte cheie: eficienta a educatiei, randament, evaluare, functii economice ale educatiei, functii sociale ale educatiei, educatia ca "bun de consum", educatia ca "investitie", randament economic al educatiei, criterii, indicatori, standarde de evaluare
1. Resursele umane, educatia si dezvoltarea
Stiintele sociale si umane contemporane ca si practica educationala au conturat astazi un sistem de indicatori ai eficientei economico-sociale si umane a educatiei in general, a invatamantului superior, deci si universitar, in particular. Aceasta s-a realizat in directa legatura cu recunoasterea importantei crescande a factorului uman si, implicit a educatiei, ca actiune de valorificare a resurselor umane in procesul dezvoltarii. Ca educatia are influenta asupra desfasurarii si dezvoltarii proceselor economice si sociale s-a recunoscut de mult. Un efort coerent de analiza a educatiei in relatiile sale cu dezvoltarea economica si sociala s-a conturat insa, relativ tarziu, numai dupa cel de-al doilea razboi mondial, fiind determinat de marile transformari economice si politice de dupa razboi, de cresterea masiva a cererii sociale de educatie, de reaparitia pe prim planul preocuparilor a notiunii de drept la educatie, ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului s.a. Pe acest fond s-au intensificat preocuparile pentru determinarea mai precisa a sensurilor si modalitatilor posibile de evaluare (masurare) a randamentului 737h76h (eficientei) educatiei, a contributiei sale la progresul economic, social si uman contemporan. Asa se face ca in modelele teoretice, in cercetarea stiintifica si in tentativele de planificare a dezvoltarii economice si sociale, pe langa analiza functiilor pedagogice traditionale si permanente ale educatiei si invatamantului a aparut si necesitatea analizei functiilor economice ale educatiei. In corelatie directa cu aceasta, in arsenalul teoretic au fost introduse si au inceput sa fie utilizate doua concepte noi «educatia ca bun de consum» si «educatia ca investitie». In prima ipostaza s-a considerat mult timp ca «a educa», inseamna de fapt, a consuma, adica a satisface direct anumite cerinte si necesitati individuale, personale, a furniza dobandirea de cunostinte si de competente, in aceasta ipostaza educatia aparand ca un serviciu adus individului care, pe aceasta cale beneficiaza de achizitiile dobandite, sub diferite forme. Dar, cunostintele si competentele astfel acumulate, constituie, in acelasi timp si mijloace de producere a unor noi valori, bunuri si servicii, materiale sau spirituale, mai multe cantitativ, ori superioare, calitativ. Intr-o asemenea perspectiva educatia apare si ca o investitie productiva, care participa la dezvoltarea economica si sociala. Tentativele de analiza a implicatiilor educatiei ca investitie au generat multiple tipuri de investigatie, conturate in jurul a doua coordonate fundamentale : una indreptata spre realizarea eficientei directe a educatiei si care accentueaza asupra veniturilor rezultate din educatie, si alta, care accentueaza asupra efectelor indirecte ale educatiei in cadrul proceselor dezvoltarii economice si sociale (largirea orizontului economic, social si cultural al populatiei, crearea de atitudini favorabile fata de eforturile consacrate dezvoltarii, cultivarea dorintei de «realizare» in munca si in viata, dezvoltarea spiritului de initiativa, favorizarea inovatiilor si a inventiilor etc). Concomitent cu sublinierea locului si rolului deosebit al acestei categorii de efecte ale educatiei asupra dezvoltarii se impune, in acelasi timp, si precizarea, ca ele sunt foarte greu de evaluat si ca, de aceea, ele scapa, de cele mai multe ori, incercarilor de masurare directa. "Rebele la masurare, beneficiile indirecte ale educatiei sunt si mai rebele atunci cand tind sa se etaleze de-a lungul timpului. Ele nu sunt numai difuze, dar reclama o intreaga generatie pentru a se manifesta complet". (A. Page).
1. Orientari si tendinte in metodologia evaluarii eficientei educatiei si invatamantului Cu toate acestea, tentativele facute in acest sens sunt multiple si nu inceteaza sa se multiplice si in prezent. Ce se poate spune despre ele si despre aporturile lor reale la evaluarea eficientei educatiei si invatamantului ?Trebuie sa consideram ca un bun castigat alcatuirea inventarului contributiei calitative, indirecte, a educatiei, la dezvoltarea sociala. Desi in tentativele de masurare a acesteia, pana acum nu ne aflam decat in faza unor ipoteze rezonabile, a unor rezultate plauzibile, aceste tentative marcheaza o etapa pe calea aprofundarii cunoasterii raporturilor complexe dintre factorul uman, educatie si dezvoltare. De asemenea, considerand posibilitatea depasirii actualelor limite ale acestor incercari, socotim ca va trebui sa se admita ca educatia are un randament care nu se poate exprima nici in costuri si nici in venituri si care va trebui sa fie mereu evidentiat pentru a i se putea conferi deplinul ei sens. La acest capitol credem ca ar putea fi inscrise, intre altele, capacitatea educatiei de asigurare a continuitatii si permanentizarii sistemelor de valori, a mostenirii culturale, si modului de viata, a institutiilor si moravurilor, concomitent cu capacitatea ei de a pune probleme, de a deschide noi orizonturi si directii de reflectie si de actiune, data fiind misiunea sa creativa, functia sa de renovare, dezvoltare si progres. Dupa cum spunea unul dintre fostii directori generali ai UNESCO, Rene Maheu "Intr-adevar, in fiecare zi apare tot mai evident ca, contributia esentiala a educatiei la dezvoltare se situeaza pe planul schimbarii mai mult decat pe cel al cresterii. Caci, ceea ce educatia aduce ca atare societatii. nu este atat ceea ce se poate face mai mult, ci ceea ce se poate face altfel".
2. Eficienta economico-sociala a educatiei. Faptul ca educatia si invatamantul sunt sisteme sociale masive de civilizatie, care afecteaza sistemele economice, a fost recunoscut de multa vreme. Multi cercetatori si oameni de stiinta din domeniul stiintelor economice au realizat, asa cum am vazut, adevarul ca educatia si invatamantul nu sunt numai consumatori de venituri ci, ca ele se situeaza la originea producerii de venituri. Ceea ce inseamna ca ele indeplinesc nu numai functii umaniste, culturale, sociale generale, ci si esentiale functii economice.In aceasta perspectiva au aparut si au evoluat eforturile de identificare, evaluare si masurare a «randamentului economic» al educatiei, eforturi care continua si in prezent. Pornind de la premiza ca educatia este o «industrie considerabila», care costa mult, dar care are un rol esential in cresterea economica, reprezentantii stiintelor economice sunt preocupati de analiza aprofundata a elementelor in care se concretizeaza randamentul economic al educatiei si a modalitatilor in care acesta poate fi masurat. In aceasta privinta, astazi se considera ca exista o rentabilitate economica directa si una indirecta a educatiei, pe de o parte, iar pe de alta parte ca, aceste tipuri ce se regasesc atat la nivel individual, cat si social, respectiv microeconomic si sociologic si macroeconomic si sociologic.
Intre contributiile directe ale educatiei la dezvoltarea economica si sociala se situeaza:
pregatirea si formarea tuturor membrilor societatii, a societatii in ansamblul sau, astfel incat, prin calificari, competente, abilitati sa participe productiv, eficient si competitiv la intreaga activitate si viata economica si sociala, la producerea bunurilor si serviciilor materiale si a valorilor cultural-spirituale necesare unei calitati inalte a vietii individuale si de grup ;
avantajele directe care se regasesc in bunastarea materiala si personala decurgand din veniturile individuale diferentiate, in general mai ridicate, ale persoanelor superior calificate ;
rentabilitatea superioara dovedita a investitiei in educatie, in raport cu cea mai mare parte a altor categorii si tipuri de investitii pe care le pot face fiecare dintre membrii unei societati in anumite perioade de timp.
Intre contributiile indirecte ale educatiei la dezvoltarea economico-sociala se situeaza:
a) cresterea ratei de producere a unor noi idei si tehnici de productie, incorporate in capitalul fizic ;
b) formarea capacitatilor si competentelor care fac oamenii capabili sa utilizeze noile tehnici productive ce se dezvolta din ce in ce mai rapid si mai inedit, sa initieze schimbari pozitive in modalitatile si metodele de munca, de productie si de organizare a activitatii economice si a vietii sociale ;
c) configurarea complexului de relatii, atitudini si comportamente care leaga consumatorul, muncitorul si managementul unitatilor economico-sociale si ale sistemului economic in general ;
d) formarea oamenilor in spiritul acceptarii si promovarii schimbarii si transformarii, dezvoltarea economica fiind, in ultima instanta, expresia schimbarii continue, a promovarii cresterii si a depasirii vechilor tipare, moduri de lucru si de organizare, care reprezinta « nexus-ul » social crucial, afectat cel mai profund de ceea ce se petrece in scoli si in organizatiile sociale educationale.
In ceea ce priveste masurarea contributiei educatiei la dezvoltarea economica si sociala, aceasta a constituit si continua sa constituie un domeniu important de reflectie teoretica si de cercetare stiintifica concreta. Intre metodele de masurare a aspectelor economico-sociale ale educatiei au fost propuse: masurarea stocului de educatie care vizeaza determinarea "totalului de educatie de care dispune o tara la un moment dat; evaluarea capitalului intelectual produs de educatie, care se refera la aporturile educatiei, la "cresterea" cunoasterii stiintifice, la cultivarea si dezvoltarea aptitudinilor si disponibilitatilor intelectuale, morale, culturale, spirituale ale populatiei; metoda analizei reziduale care vizeaza identificarea contributiei educatiei la realizarea progresului tehnologic, care actioneaza ca factor de productie, alaturi de materiile prime, capital si munca, la realizarea produsului total; metoda corelatiei simple, care consta in stabilirea corelatiei intre procentele de scolarizare si produsul national brut al unei anumite tari s.a.
Ceea ce se impune a fi mentionat este faptul ca solutiile acestei probleme propuse pana in prezent nu sunt suficient de satisfacatoare.
Evaluarea sistemelor si a institutiilor de invatamant si educatie. Evaluarea institutionala a educatiei si invatamantului este un domeniu complex si cu conotatii specifice, avand in vedere faptul ca, pe baza rezultatelor evaluarii se efectueaza clasificari si selectii si se iau hotarari cu privire la situatia institutiilor educationale si a oamenilor care lucreaza in aceste institutii. Evaluarea educationala este un proces complex care vizeaza atat activitatile instructive, domeniile si componentele unitatilor de invatamant, cat si evaluarea sistemelor de invatamant si de educatie in ansamblul lor. Scopul principal al evaluarii il reprezinta identificarea realizarilor si a disfunctionalitatilor si a factorilor care le genereaza, in vederea stabilirii de strategii, politici, programe si actiuni menite, pe de o parte sa se depaseasca situatiile negative, nedorite, iar pe de alta parte, sa se asigure avansul continuu al activitatii si vietii institutiilor educationale, in conformitate cu misiunea pe care o are fiecare in parte si sistemul in ansamblul sau.
Din aceste obiective decurg si principalele functii ale evaluarii :
functia de control si monitorizare ;
functia de reglare a sistemului, de ameliorare a activitatilor si de optimizare a rezultatelor ;
functia de orientare, prognosticare si de predictie, atat cu privire la desfasurarea activitatii in sistem, cat si de anticipare a rezultatelor ;
functia de clasificare, ierarhizare si de selectie a tuturor componentelor sistemului educational.
In sistemul de evaluare un loc central, derivat din obiectivele si functiile acestora, il reprezinta criteriile, indicatorii si standardele in baza carora se realizeaza procesele de evaluare. In acest domeniu, conceptiile, modelele, strategiile, metodologiile si tehnicile de evaluare utilizate sunt foarte diferite si, evident, nu sunt sistematizate intr-un model teoretic generalizat.
Exista insa, anumite elemente comune, recunoscute si aplicate de catre comunitati stiintifice largi, indiferent de conceptiile sau teoriile evaluarii la care adera.
In ceea ce priveste evaluarea sistemului managerial educational, aceasta se face pe o scala ierarhica extinsa, care poate fi realizata pe trei planuri: evaluarea individuala - cadre didactice, de conducere (diriginti, directori adjuncti, directori, inspectori, sefi de catedra, prodecani, decani, secretari stiintifici, prorectori, rectori, etc.), evaluarea organismelor si echipelor manageriale (consiliile profesorale, birouri de senat, senate, etc.), evaluarea unitatilor educationale in ansamblul sau (evaluarea sistemului national managerial, educational).
Sensul major, esential, al evaluarii, la toate nivelele ierarhice si in toate componentele sistemului educational il constituie aprecierea rezultatelor obtinute de cei evaluati (cantitative si calitative); identificarea "problemelor deschise", sau a situatiilor problematice si a "punctelor forte", formularea de recomandari in vederea proiectarii actiunilor viitoare, in vederea mentinerii si potentarii realizarilor, corectarii punctelor slabe, adoptarea de proiecte realiste, nu vagi sau peiorative.
|
