Educatia si directiile ei de dezvoltare în lumea contemporana

Societatea contemporana, prin dinamica accelerata a schimbarilor structurale si profunzimea acestora, ridica aproape în permanenta noi sarcini carora educatia trebuie sa le faca fata. A 23223n136x naliza devenirii istorice a umanitatii releva faptul ca exista tendinta stabilirii unei corelatii tot mai strânse între calitatea demersului educational si progresul social-economic si cultural al omenirii, fapt ce impune adecvarea cât mai buna a activitatilor instructiv-educative atât la solicitarile de moment cât si la cele de perspectiva ale societatii.

6.1. Paradigma educatiei contemporane

Dezvoltarea societatii a determinat impunerea progresiva a principiilor noii paradigme educationale (Wurtz, B., cf. Cucos, C., 1996):

Introducerea noilor tipuri de caracterului permanent al educatiei

Necesitatea permanentizarii educatiei a fost intuita începând cu clasicii pedagogiei universale însa conditiile socio-economice ale secolului în care traim impun prin însasi esenta lor realizarea acestui tip de educatie. Educatia permanenta presupune expansiunea cantitativa si calitativa a   educatiei prin multiplicarea situatiilor de învatare, dincolo de granitele spatio-temporale ale scolii, pe tot parcursul vietii individului.

Altfel spus, educatia permanenta desemneaza un proces integrator al tuturor actelor si modalitatilor educationale într-un continuum spatio-temporal si defineste un proces omogen de instructie si educatie, extins pe întreaga viata a individului, de la tinerete pâna la batrânete, fara nici o sectorizare artificiala.

Educatia permanenta se impune ca urmare a influentei conjugate a urmatorilor factori:

cresterea exponentiala a volumului de informatii;

cresterea gradului de perisabilitate a informatiei;

accelerarea ritmului de producere al schimbarilor;

cresterea duratei medii de viata;

cresterea duratei timpului liber;

Principalele forme de realizare a educatiei permanente sunt autoeducatia si educatia adultilor. Prezentam în continuare aspectele definitorii ale acestor doua modalitati esentiale de obiectivare a educatiei permanente.

Autoeducatia

Autoeducatia se defineste ca fiind activitatea constienta si complexa a fiintei umane desfasurata în scopul desavârsirii propriei personalitati. Din aceasta perspectiva subiectul uman, eliberat de orice dependenta sau constrângere actionala, îsi stabileste, implicit sau explicit, propriile scopuri si obiective educationale si îsi mobilizeaza adecvat resursele în vederea valorificarii maxime a informatiilor disponibile pentru atingerea finalitatilor si dezideratelor propuse.

Profesorii au astfel ca una dintre principalele lor îndatoriri dezvoltarea capacitatii de autoeducatie a elevilor, capacitate care nu apare însa în mod spontan, aceasta fiind produsul unei activitati organizate si de durata în scoala. Dezvoltarea capacitatii de autoeducatie a elevilor presupune luarea în calcul si transpunerea în practica a urmatoarelor directii de actiune:

dezvoltarea curiozitatii si instinctului de explorare al elevului prin utilizarea unor strategii didactice activ-participative si prin asigurarea unei proportii corecte între informatiile de factura declarativa (cunostinte "gata facute", prezentate în forma lor finita) si informatiile de factura procedurala (care solicita în vederea elaborarii si achizitionarii efort propriu din partea elevului);

dezvoltarea unor strategii si abilitati de munca intelectuala capabile sa conduca la autonomia cognitiva a elevului, recomandându-se în acest sens a se evita trasarea unor sarcini de tip strict reproductiv sau algoritmic;

cultivarea independentei si intereselor elevilor, încurajarea acestora în a explora domeniile de cunoastere resimtite ca fiind în acord cu aptitudinile si aspiratiile lor;

educarea vointei elevilor si a capacitatii acestora de depune un efort constant în vederea realizarii sarcinilor impuse sau autoimpuse;

ajutarea elevilor atât în ceea ce priveste organizarea judicioasa a bugetului de timp cât si în constientizarea exigentelor ce decurg din idealul de viata pentru care elevul a optat;

cultivarea capacitatii de autoevaluare si reflectie personala a elevului, de estimare a corecta atât a posibilitatilor si limitelor proprii cât si a modalitatilor de surmontare a acestora;

Dezvoltarea capacitatii de autoeducatie a elevilor este importanta deoarece daca pâna la vârsta preadolescentei educatia ocupa o pondere mai mare decât autoeducatia, moment în care pentru un timp acestea devin egale ca importanta si extensie, dupa adolescenta autoeducatia începe sa detina treptat o pondere semnificativ mai mare decât educatia, permanentizându-se în timp.

Educatia adultilor

În anul 1792, Condorcet spunea ca educatia trebuie sa cuprinda toti cetatenii, indiferent de vârsta, asigurând pentru acestia atât facultatea de a-si pastra cunostintele cât si pe aceea de a dobândi altele noi iar mai târziu, în anul 1798, la Nottingham a luat fiinta prima scoala pentru adulti. Daca atunci, în anii imediat urmatori Revolutiei franceze, educatia adultilor avea un caracter compensator, reparator, motivele ce o propulsau fiind preponderent de factura iluminista, în prezent impunerea acestui tip de educatie este dictata de specificul dinamicii societatii contemporane.

În prezent se vorbeste tot mai mult în prezent de conceptul de "societate educativa", societate a carei functionare este dependenta însa de mai multi factori, dintre care amintim existenta unor masuri convergente de stimulare a educatiei permanente, existenta unui necesar de resurse materiale si umane adecvate si existenta timpului fizic disponibil pentru realizarea educatiei adultilor.

Formele de organizare a educatiei adultilor includ:

cursuri de reciclare

cursuri de perfectionare

universitati populare

Desi importanta, realizarea efectiva a educatiei adultilor se dovedeste a fi în practica o activitate complexa, dificila si pretentioasa iar considerarea adultului drept un elev la scara mai mare si transpunerea pedagogiei de tip strict scolar la nivelul adultului este sortita esecului din urmatoarele motive:

curiozitatea universala, specifica copilariei, scade, motiv pentru care este necesar ca informatiile transmise sa fie axate cât mai mult posibil pe domeniile de interes ale adultului;

puterea de memorare a adultului este mai redusa, ceea ce impune o structurare logica si psihopedagogica optima a volumului de informatii;

plasticitatea eu-lui este si ea în scadere, actiunea de modelare a personalitatii dovedindu-se adesea extrem de dificila deoarece adultul se caracterizeaza uneori prin conservatorism, rigiditate si rezistenta crescuta la schimbare;

la nivelul adultului exista convingerea, adeseori îndreptatita, ca informatia din scoala este aproape inutila în plan profesional, manifestându-se o anumita rezistenta fata de sistemul scolar clasic si discursul de tip academic;

teoria nu mai poate fi, la acest nivel, disociata de practica, fapt ce impune necesitatea unei permanente dublari a discursului teoretic cu exemple prezentând o relevanta practica autentica;

puterea autoritara a profesorului scade, pe de o parte datorita diferentei de vârsta adeseori mica între educator si educat si pe de alta parte datorita faptului ca rolurile sociale marcheaza profund personalitatea adultilor;

Recomandam ca solutii posibile pentru desfasurarea optima a educatiei adultilor tactul pedagogic, diplomatia si trezirea si captarea interesului adultului prin modul de prezentare si natura informatiilor transmise. În acest context demersul instructiv-educativ va fi conceput de o maniera în care relatia ierarhica de tip profesor-elev sa nu devina foarte evidenta, fiind necesar ca profesorul sa fie perceput de catre adult drept consilier pentru anumite teme sau probleme practice si nu ca profesor în sensul strict al cuvântului.