HARETISMUL
Haretismul reprezinta denumirea atribuita de istorie conceptiei lui Spiru Haret (1851-1912; ministru al instructiunii publice intre 1979-1899. 1901-1904, 1907-1910) despre rolul educatiei in mediul rural, asumat la nivel scolar si extrascolar prin implicarea pedagogica si sociala a invatatorilor.
Interpretarea haretismului la nivel de politica a educatiei poate fi sustinuta prin evidentierea urmatoarelor actiuni realizate in cadrul comunitatii rurale la granita dintre secolul XIX-XX: institutionalizarea statutului invatatorului de 'conducator spiritual al satului'; organizarea unor forme de instruire tipice educatiei nonformale: cursuri pentru adulti; cercuri culturale, biblioteci populare, serbari artistice, comemorari istorice etc; angajarea unor initiative necesare pentru ridicarea materiala a satelor: popularizarea cunostintelor stiintifice utile pentru dezvoltarea agriculturii: infiintarea de banci populare, societati cooperatiste etc.
Aceasta conceptie reflecta liniile principale de politica educationala trasate de Spiru Haret in plan teoretic si legislativ.
in plan teoretic, Spiru Haret ramane 'un ctitor si un reformator al scolii romanesti' prin conceptia pedagogica si sociologica dezvoltata care asigura sustinerea strategica a legislatiei scolare bazata pe respectarea urmatoarelor cinci principii fundamentale de politica a educatiei:
a) principiul organizarii educatiei in spiritul unitatii culturale a neamului, care vizeaza cresterea rolului social al scolii, institutie 'datoare sa sadeasca in sufletul tinerimii iubirea netarmurita de tara si sentimentul solidaritatii nationale':
b) pricipiul educatiei patriotice care evidentiaza 'importanta deosebita acordata limbii nationale, istoriei si geografiei patriei' dar si formelor de educatie extrascolara, cum ar fi 'sarbatorirea cu fast deosebit a evenimentelor nationale';
c) principiul educatiei realiste si practice care vizeaza flexibilizarea structurii invatamantului prin asigurarea: unitatii de continut a scolii primare, continuitatii intre ciclurile liceului, diversificarii formelor de pregatire profesionala, aprofundarii procesului de formare a profesorilor prin Seminarul pedagogic (post)universitar;
d) principiul diversificarii selectiei si orientarii profesionale care vizeaza 'gasirea acelor forme de organizare a invatamantului care sa raspunda cat mai bine principiului educatiei realiste si practice', pentru a valorifica 'deopotriva aptitudinile individuale si nevoile economice';
e) principiul educatiei extrascolare care vizeaza completarea instrurii la nivelul programei (practica agricola in invatamantul primar normal, introducerea lucrului manual) si prin institutii specializate, inspirate din experienta tarilor nordice: cursuri cu adultii, cercuri culturale, biblioteci populare, publicatii cu caracter de popularizare a stiintei (vezi Stoian, Stanciu, 1969, pag. 140-143 )
in plan legislativ, 'haretismul' este confirmat pnn 'Regulamentul special al scolilor pentru adulti'. Acest 'Regulament' este aprobat prin Legea invatamantului primar si normal, din 1904, care valideaza 'cursurile libere de duminica si cursurile serale pentru ucenicii si lucratorii din intreprinderile particulare si de stat' realizate din 1899, 'in vederea completarii instructiunii'.
Spiru Haret anticipea2a raporturile dintre instruirea formala-nonformala, proprii educatiei permanente, prin institutionalizarea a doua tipuri de cursuri: cursuri primare cu doua sectii: una pentru analfabeti, alta pentru 'stiutorii de carte', in care 'se predau probleme cu aplicabilitate' imediata; cursuri libere pentru completarea culturii generale prin conferinte, teme alese, scoli pentru adulti care au in vedere 'completarea instructiunii ucenicilor din fabrici, ateliere si pravalii' (vezi Barsanescu, Stefan, 1978, pag. 114, 115).
'Haretismul' marcheaza astfel rezultatul unei politici educationale coerente ale carei orientari principale au fost trasate prin: Legea invatamantului secundar si superior (1989) - elaborata de ministrul instructiunii publice, Spiru Haret, in colaborare cu pedagogul si sociologul C.Dimitrescu-Iasi - Legea invatamantului profesional (1899) -Legea invatamantului primar si normal (1904). Acest 'pachet de legi' proiecteaza o a-devarata reforma a educatiei care angajeaza realizarea unor miscari structurale succesive la toate nivelurile sistemlui:
- invatamant primar unitar in continut, in varianta sa rurala-urbana (o confirmare a. Legii Petre Poni, din 1896);
- invatamant secundar obligatoriu realizabil prin ciclul inferior al liceului, prin diferite variante de scoli profesionale si prin 'sarcina raspandirii scolilor elementare mestesugaresti in mediul rural' (vezi Barsanescu, Stefan, 1978, pag.355);
invatamant secundar superior ('liceu'), 'trifurcat pe sectii (clasica-reala-mo-derna) dupa aptitudinile elevilor si 'dupa cerintele noi ale epocii, cu consecinte asupra orientarii profesionale in jurul varstei de 15 ani', dupa absolvirea primului an din ciclu superior (vezi Stanciu, Ion, Gh., 1977, pag.335);
- invatamant superior cu accent pe activitatile practice in laboratoare sau clinici si cu Seminar pedagogic obligatoriu pentru absolventii de Universitate care vor sa devina profesori;
invatamant special, realizat deja prin infiintarea 'primului asezamant pentru orbi' - Scoala de orbi din Cluj (1899-1900);
- institutionalizarea perfectionarii cadrelor didactice prin introducerea examenului de capacitate (definitivat) la specialitatea principala-secundara, sustinut de fiecare absolvent al Seminarului pedagogic; organizarea Congresului cadrelor didactice (1905); editarea Revistei Generale a invatamantului (1905), pentru propagarea ideilor reformei prin 'informarea permanenta si competenta a cadrelor didactice in ceea ce priveste miscarea pedagogica mondiala' (vezi Barsanescu, Stefan, 1978, pag. 114-116);
reorganizarea evaluarii prin inlocuirea bacalaureatului - care punea accent pe memorarea informatiilor - cu un examen de absolvire/maturitate care urmarea, 'consecintele procesului de instruire in planul dezvoltarii intelectuale a elevilor' (vezi Stanciu, Ion, Gh., 1977, pag.335);
initierea activitatii extrascolare realizata de invatatorii rurali prin imbinarea activitatii didactice - organizata inclusiv prin mijloace nonformale (excursii, serbari, concursuri, comemorari) cu activitatea 'de ridicare culturala si economica a taranilor' si a comunitatii satului, in general.
'Haretismul' reprezinta astfel - dincolo de semnificatia restransa la experienta invatatorilor rurali - o viziune pedagogica reformatoare care anticipeaza chiar evolutia sistemelor moderne de invatamant. Aceasta explica durabilitatea 'ideilor haretiene' angajate 'in sensul pedagogic cel mai larg' in rezolvarea problemelor de politica educationala' pana la nivelul macro structurii sociale (vezi Stoian, Stanciu. 1969, pag. 143).
|
