INVATATORUL IN CONTEXTUL
DEMOCRATIZARII VIETII SCOLARE
Educatia este o activitate necesara si permanenta nu numai pentru realizarea in sine a individului ci si pentru progresul societatii. Ca si cultura si stiinta, educatia a inregistrat imbogatiri conceptuale in spatiu si timp.
In
perioada pe care o traverseaza
"Intocmai ca inteligenta, simtul moral se poate dezvolta prin educatie, disciplina si vointa. Simtul moral este mai important decat inteligenta. Daca el dispare, intr-o natiune toata structura sociala incepe sa se clatine".
Procesul de construire a modelului de educatie in si pentru democratie e complex si trebuie sa angajeze nu numai grupul de educatori din sistemul de invatamant, ci si pe parinti, institutiile culturale, mijloacele de comunicare in 313r1719d masa, intr-un cuvant, societatea in ansamblul ei. Democratizarea vietii scolare e un proces perfectibil, care depinde de pregatirea educatorilor si de dorinta lor de a se implica in acest proces.
Interpretarile procesului de educatie morala sunt diferite si sunt supuse schimbarii. Definim conceptul de educatie morala ca proces de socializare a comportamentului uman si de dezvoltare a virtutilor (insusirilor) lui. Atunci scopul educatiei morale este considerat a fi cunoasterea valorilor morale si valorificarea lor in viata de catre un subiect sau o colectivitate, pentru integrarea activa si responsabila, in contrast cu nonvaloarea morala (raul, ipocrizia, oportunismul moral etc.).
Cat priveste importanta educatiei in societate, invatatul Epictet afirma: "Mai bine sa ramana copiii educati decat bogati, caci mai mult pretuiesc perspectivele celor educati decat miloacele celor bogati".
Scoala trebuie sa fie o institutie autonoma, un laborator de format caractere demne si constiinte responsabile care vor lua ele insele cele mai bune hotarari.
Este incontestabil faptul ca educatia este stiinta si arta. Ca stiinta, educatia pretinde ratiune, iar ca arta pretinde implicatie afectiva.
Invatatorilor le revine sarcina de a incepe formarea deprinderilor morale, o prima conditie pentru a reusi in educatie fiind de a iubi copiii. A doua conditie este sa inveti tainele acestei stiinte. Ceea ce se urmareste prin educatie este tocmai un transfer al personalitatii educatorului asupra copilului.
Pedagogia inimii isi propune o innoire a scolii, prin crearea in jurul copilului a unei ambiante de armonie care este climatul adecvat dezvoltarii omului.
Sentimentul iubirii nu poate fi insa oferit celui care nu il are de la natura, dupa cum nimeni nu poate oferi talent. Iubirea, ca si talentul raman un dar innascut.
Cunoasterea copilului, intelegerea, respectul, increderea, prietenia, exigenta rezonabila, terapia diferentiala si diversificata, altruismul si optimismul pedagogic au drept piatra de capatai dragostea pentru copii.
Fiecare om cinstit doreste sa-si salveze copilul de la o posibila ratare pe plan uman, cu atat mai mult noi, dascalii lor.
Inca din scoala primara, copilul este pus in tema asupra scenariului invatarii permanente. In aceasta perspectiva sa-i formampe copii inca din primii ani de scolarizare, intr-un climat de colaborare, de intrajutorare.
Individul este pus in relatie cu semenii. Invatatorul trebuie sa formeze la copil convingerea ca el nu poate trai izolat, fara altul, ci in colaborare cu colegii sai, cu care invata si se joaca. In relatie cu colegul de banca sau de clasa, elevul va constata identitatea opiniilor sau apropierea lor, in unele cazuri si deosebirea lor, deci disonanta, care nu este confortabila sub raport psihic, aduce intrebari si intristari si ca atare invatatorul trebuie sa intervina pentru a reduce efectele si a apropia opiniile. Dialogul poate fi utilizat atat inainte de concretizarea actiunilor, cat si pentru eliminarea unor neintelegeri. Dialogul prealabil unei actiuni contribuie la stimularea increderii elevilor in ei si a puterii de gandire.
Inteligenta si iscusinta didactico-educativa trebuie dovedite atat in abordarea si utilizarea diferitelor strategii, cat si in stilul de munca si in relatiile cu elevii. Animat de altruism, de devotiune si de optimism pedagogic, invatatorul pasionat de profesia sa va vibra alaturi, cu si pentru elevii sai. El va combina optim diferitele principii, metode, procedeee, forme de organizare, va crea un climat de cooperare in colectivul pe care il indruma si conduce.
In aceasta privinta se manifesta o alta calitate necesara pentru activitatea fructuoasa a unui educator: rabdarea. Ea se dovedeste o adevarata piatra de incercare pentru educatorul cu vocatie. Numic nu e mai greu dacat sa-ti pastrezi rabdarea atunci cand toate strategiile, metodele par a da gres si trebuie sa o iei de la capat, cand bunele intentii par a se narui in fata unor copii neintelegatori, agresivi si negativisti.
Rabdarea face parte, alaturi de incredere, in trasaturile invatatorului dintotdeauna. Increderea in forta hataratoare a educatiei e subliniata si de teoreticianul empirismului John Loche, in secoulul al XVII-lea, care cinchidea ca "noua zecimi dintre oamenii pe care ii cinoastem sunt ceea ce sunt, buni sau rai, utili sau inutili, datorita educatiei pe care au primit-o. educatia este aceea care determina marile deosebiri intre oameni. ". Este vorba deci despre increderea in forta educatiei, dar si de increderea in capacitatea omului de a fi educat. Toti marii pedagogi ori ganditori umanisti ai lumii si-au exprimat increderea in om, in capacitatile lui cognitive, morale, estetice, de a surmonta dificultatile, de a se mobiliza astfel incat sa triumfe adevarul, binele, credinta, drepatatea, frumosul.
Invatatorul, constient de zestrea 'candidatului la umanitate", va decanta strategiile capabile sa valorifice aceste date, va supune la efort intelectual, moral, fizic pe elevii sai, asigurand astfel efectele calitative si proxologice care se impun.
Nu diploma da parintilor sau dascalilor calitatea de educatori, ci viata lor, asa cum este ea din punct de vedere moral. Exista educatori "cu norma" si educatori "cu vocatie". Rezultatele activitatii educative sunt complet diferite. Experienta a dovedit ca scolarii nu intra in dialog afectiv cu educatorii "cu norma", pe care ii recunosc si se ascund sufleteste de ei, de aici urmand efectele negative ale educatiei.
In contrast cu asemenea educatori
se afla cei cu vocatie. Are vocatie de educator cel
ce are iubire pentru copii. Caci iubirea pentru copii alunga oboseala,
atenueaza stesul, alunga nerabdarea de a se termina ora, sterge amintirea
greselilor si a ofenselor, indeamna la bunatate. Aceasta este
o alta trasatura a unui valoros educator. Cine nu si-ar dori sa
fie inconjurat numai de oameni buni? Dar cati dintre noi
suntem cu adevarat buni? De ce numarul acestora
ramane mereu mic?
A face educatie fara sanctiune sau pedeapsa este o utopie, deoarece nu exista copil care sa nu greseasca. A nu sanctiona greseala inseamna a o incuraja. Pedeapsa este necesara si are rol educativ, asa cum afirma pedagogul Komenshi: "uneori este necesar sa aplici si o pedeapsa pentru ca exemplele si invataturile sa fie primite cu mai multa atentie".
Inconjurat permanent (oriunde si oricand) intr-o ambianta de dragoste, de caldura, de intelegere si de bunatate, de incredere si respect, copiii de varsta scolara mica vor da masura intregii lor personalitati, dabandind cunostinte, priceperi, deprinderi si atitudini pe un evantai larg, realizand astfel dezideratele invatamantului primar.
Secretul bucuriei educatiei este dat de darul de a convinge, de a se adresa inimii, nu numai mintii. Dascalul care se apropie de copii cu iubire si cu simtul dreptatii, care ii asculta cu bunavointa, care glumeste cu ei, care cauta sa ajute, care le insufla sentimente morale, este dascalul a carui autoritate rezista in timp. Asemenea dascali isi fac simtita influenta in intreaga viata ulterioara a copilului.
Cu referinta la educatie, invatatul Democrit afirma ca: "Educatia copiilor este un lucru gingas. Cand duce la rezultate bune, ea n-a fost decat lupta si grija; cand nu reuseste, durerea nu mai cunoaste margini."
|
