METODOLOGIA PROPRIE EDUCAŢIEI FIZICE
Obiectul cercetarii în stiinta activitatilor corporale
Statuarea educatiei fizice si sportului ca stiinta este rezultatul dezvoltarii impetuoase a fenomenului de educatie fizica si sport - fenomen devenit social, de mare amploare si cu implicatii deosebite atât pe plan social, cât si pe plan politic. Pe de alta parte, diferentierea si specializarea cunostintelor, dezvoltarea stiintelor de granita si aparitia celor integrative a facut posibila evidentierea si punerea în actualitate a sistemului de cunostinte din domeniul activitatilor corporale.
Dezvoltarea sportului modern, cresterea deosebita a performantelor, a determinat o schimbare de mentalitate care a permis recunoasterea caracterului stiintific al activitatilor de educatie fizica si sport.
Obiectul cercetarii în stiinta educatiei fizice si sportului îl constituie legile de manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfectionarii acestuia, a cresterii capacitatii de efort si a îmbunatatirii performantei.
Metodologia cercetarii în educatia fizica - sinteza a unei etape stiintelor particulare
Domeniul de cercetare al educatiei fizice si sportului, ca stiinta, este complex. La fel ca si alte stiinte, foloseste în cercetare metode generale, cât si metode particulare, specifice domeniului sau.
Exista un punct de întâlnire al mai multor stiinte, care trateaza, fiecare în specificul sau, - omul - în complexul sistem de relatii si interrelatii. Este de la sine înteles ca stiinta activitatilor corporale se va folosi de metodele utilizate de biologie, antropologie, medicina, psihologie, stiinte sociale. Fiecare dintre aceste stiinte cerceteaza omul si, bineînteles, unele manifestari specifice domeniului stiintelor corporale. Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiaza manifestarile omului în conditii de efort, specificul antrenamentului si performantei.
Rezultatele cercetarilor facute de aceste stiinte asupra omului în miscare s-au acumulat si sintetizat, formând, în ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei, medicinii, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan superior de catre stiinta activitatilor corporale, desavârsesc ce nu mai pot ele sa continue, constituind un prim volum de cunostinte si legi care confera activitatilor corporale fundamentarea stiintifica.
Prezentarea metodelor stiintelor particulare care au legatura cu educatia fizica si sportul
Este firesc ca stiinta educatiei fizice si sportului - ca stiinta nou constituita - sa foloseasca metodele unor ramuri, care stau la baza fundamentarii ei ca disciplina stiintifica. Normal ca, ponderea cea mai mare o vor avea metodele care sunt mai apropiate de specificul obiectului: metode de psihologie si pedagogie pentru aspectele privitoare la învatarea si perfectionarea gestului motric, metode fiziologice pentru aspectele privitoare la adaptarea la efort fizic.
stiinta activitatilor corporale si-a sintetizat o parte din aceste metode si le considera ca apartinându-i, astfel:
- metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul antropologiei;
- metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din domeniul biologiei;
- metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din 454g68e domeniul medicinei;
- metodele testelor si observatiei, din domeniul psihologiei;
- metodele de ancheta, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul stiintelor sociale.
La toate aceste metode se mai adauga si metodele cu caracter mai mare de generalitate, care se folosesc, de asemenea, în cercetarea domeniului activitatilor corporale (metodele: istorica experimentala, axiomatica, etc.).
Metodele si procedeele de cercetare în educatie fizica si sport
Cercetarea stiintifica se desfasoara începând cu contactarea directa a realitatii, caci cunoasterea umana apare ca necesitate, ea izvoraste din cerintele practicii si îsi atesta valabilitatea prin aplicatiile practice.
Necesitatea actului cunoasterii este urmare a unei probleme (întrebari la care trebuie dat raspuns) puse în legatura (Moisil) cu un anumit sistem si cu fenomenele suferite de acesta. Pentru rezolvarea problemei, mai întâi, se impune sa obtinem informatii asupra sistemului care ne intereseaza. Obtinerea de informatii direct de la sisteme se realizeaza prin operatia de observatie.
De la atitudinea de observare pasiva, se trece la activizare, constientizare, rationalizare si organizarea observatiei. Astfel, observatia devine o metoda stiintifica de investigare. Rolul si importanta ei se intensifica odata cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completeaza prin particularitatile lor, alcatuind o unitate ce formeaza baza metodologica a stiintei.
Observatia permite cercetatorului sa desprinda anumite fapte remarcabile, cunoasterea acestor fapte conducându-l la o anumita ipoteza în cadrul informatiei de care dispune. În baza ipotezei enuntate se instituie experimentul propriu-zis, care are rolul de a verifica presupunerea facuta si de a sugera, eventual, alte întrebari.
Observatia este definita ca un proces al cunoasterii stiintifice, constând în contemplarea metodica si intentionata, vizând un anumit scop, a unui obiect sau proces.
P. Fraisse defineste observatia ca perceptia unei conduite a unui document; o considera primul moment al cercetarii experimentale.
Observatia este, prin natura ei, o metoda de constatare, dar, în acelasi timp, si de explorare atenta a celor observate prin mobilizarea cunostintelor anterioare, deci este o perceptie fundamentala, dirijata, planificata si selectiva, întreprinsa cu un anumit scop.
În urma observatiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care pe baza experientei si cunostintelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observatiei se pot face clasificari, descrieri.
Tipuri de observatii
Observatia spontana (întâmplatoare) este, asa cum reiese din denumirea ocazionala, de tipul observatiei pasive, dar, având în vedere ca este facuta de specialist, poate conduce la evidentierea unor aspecte noi si interesante.
Observatia organizata, cu caracter intentionat, activ, provocat si sistematic. Acest tip de observatie porneste de la o anumita idee, anticipativa a rezultatelor si a efectelor lor.
Observatia naturala, numita si directa, este facuta în conditii obisnuite, naturale, fara interventia cercetatorului, în timp ce în observatia experimentala sau provocata, cercetatorul intervine direct prin administrarea unor stimuli, verificând reactiile si conduita celor observate.
Observatia transversala si longitudinala. Observatia se numeste transversala când se face simultan pe mai multe situatii (de exemplu când luam în studiu mai multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în observatia de tip longitudinal se urmaresc evolutiv ( în timp) aceiasi subiecti.
Observatia mai poate fi: pedagogica, psihologica, sociologica si statistica.
În cadrul activitatii de educatie fizica si sport si, poate cu o nota mai accentuata în munca de performanta, atunci când sportivul are un bagaj de cunostinte si deprinderi bogat, când stie sa interpreteze anumite stari de fapt, când a "învatat" sa se cunoasca, poate fi folosita ca metoda auto-observatia, care poate veni cu succes în sprijinul cercetatorului si, în primul rând, acelui ce se auto-observa.
Este necesar ca observatorul ca si auto-observatorul sa nu se grabeasca în a trage concluzii; în formularea acestora sa tina cont de toti factorii stimulatori si inhibitori.
Reiese ca, perceptia si implicit observatia, prezinta un caracter selectiv.
Înregistrarea observatiilor
Pentru justa orientare a observatiei, în legatura cu o anumita tema este necesara o schema sau un protocol (program) de observatie, se stabileste o anumita tehnica de notare si, daca este nevoie, o terminologie minima. Datele observatiei se noteaza în timpul sau, în orice caz, imediat dupa observare, deoarece timpul si alti factori ar putea denatura datele.
Datele se pot nota sporadic - cu caracter provizoriu - într-un carnet de buzunar, sau pe fise, urmând sa li se dea o forma clara si concisa atunci când se noteaza în foaia sau caietul de observatie, ceea ce reprezinta de fapt, interpretarea, prelucrarea imediata a materialului faptic.
Pentru succesul observatiei este necesar ca subiectul sau grupul studiat sa fie urmarit în situatii diferite, iar datele obtinute sa fie verificate prin mai multe procedee.
Astazi, observatia beneficiaza de tehnici moderne de înregistrare: filmul, fotografia, înregistrarea magnetica, etc.
Observatia singura nu este suficienta. Este necesar ca, în cercetare, ea sa fi folosita simultan cu alte procedee.
Metoda experimentala
Caracteristici generale. Definitii.
Experimentul a fost folosit înca din antichitate, în mod incidental. Arhimede l-a transformat în metoda de studiu, dar l-a folosit ca o anexa a observatiei. Experimentul îsi dobândeste adevarata valoare o data cu constituirea stiintelor moderne, fapt ce are loc în Renastere. Leonardo da Vinci si Galileo Galilei sunt pionierii introducerii acestei metode în stiinta. Extins mai întâi în medicina (fondatorul acestei metode fiind Claude Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat drept principala metoda în stiintele naturii.
În comparatie cu observatia, experimentul este o metoda superioara de cercetare. El cuprinde în sine observatia, nu o neaga, ci o ridica pe o treapta superioara, încât creeaza posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, în relatii de pluriconditionare.
Ceea ce da o nota particulara experimentului este caracterul sau activ. Se spune ca "experimentul este observatia provocata".
Cunoasterea experimentala foloseste observatia ca o conditie esentiala, ca izvor al ipotezelor si ca sursa a informatiilor provenite din provocarea deliberata a faptelor.
Metoda experimentala este un sistem complex de cunoastere a realitatii, caracterizat prin utilizarea rationamentului experimental, care prelucreaza atât fapte provenite din observatie, cât si din experiment.
Experimentul mai este definit si ca procedeu de cercetare în stiinta, care consta în reproducerea artificiala sau modificarea intentionata a unor fenomene în conditiile cele mai propice pentru studierea lor si a legilor care le guverneaza, potrivit, de regula, unor ipoteze sau modele prealabile. Prin experienta se întelege totalitatea aptitudinilor, capacitatilor practice, a cunostintelor despre realitatea înconjuratoare, dobândite de oameni în contactul nemijlocit cu aceasta , în procesul practicii social-istorice, al activitatii de transformare a naturii si a propriilor relatii si institutii sociale, al interactiunii dintre subiect si obiect. Experienta este conditia sine-qua-non a cunoasterii.
Experimentul presupune o baza teoretica, reprezentata prin ipoteza conducatoare. O ipoteza neverificata în practica nu reprezinta un adevar, iar o experienta fara finalitate precisa nu are sens.
În cadrul experimentului, conditiile de producere si desfasurare ale fenomenului sau procesului sunt supuse unei variatii sistemice.
Experimentul se caracterizeaza si prin posibilitatea de repetare a fenomenului sau procesului în aceleasi conditii, pentru verificare.
Tipuri de experimente
În cadrul experimentului se produce sau se provoaca fenomenul sau procesul în conditiile determinate, uneori se creeaza chiar fenomene sau procese noi. În acest caz vorbim despre experimentul provocat.
Exista cazuri când o experienta poate avea loc fara ca cercetatorul sa intervina. Se vorbeste, în acest caz, despre experiment invocat.
Experimentul de laborator este o metoda de cercetare precisa si sigura. El ofera posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie si siguranta, relatiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o conditie de baza pentru descoperirea legilor.
În experimentul natural, subiectii sunt supusi studiului în conditiile vietii reale. Marele avantaj al acestei metode consta în aceea ca experimentul aduce, în cursul cercetarii, variatiile ale caror efecte le studiaza. Experimentul se poate organiza în asa fel încât subiectii sa nu îsi dea seama ca sunt studiati. De exemplu, în cadrul lectiei la clasa, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în educatie fizica poate experimenta anumiti factori, metode, s.a. (aduce variabile noi), fara ca elevii, respectiv sportivii sa-si dea seama ca sunt cuprinsi în cercetare.
Un alt avantaj al acestei metode este acela ca adunarea datelor este însotita de adnotari rezultate din folosirea concomitenta a metodei observatiei.
Uneori este necesar ca datele obtinute prin experimentul natural sa fie completate cu datele obtinute în conditii de laborator.
O varianta a experimentului natural o constituie experimentul psiho-pedagogic, care se limiteaza la conditiile instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al copilului cu actiunea instructiv-educativa a procesului de învatamânt sau antrenament, care se executa asupra sa.
Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmareste verificarea unei ipoteze formulate dinainte.
Prin experiment pilot (considerat ca o repetitie generala), experimentatorul îsi verifica tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a raspunsurilor si conditiile optime de aplicare a variabilei.
Prin experiment functional se urmareste stabilirea relatiei functionale dintre o variabila independenta si o alta dependenta.
Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele si desfasurarea lor temporala sau sincronic, concomitent. Experimentul longitudinal urmareste modificarile corelate ale diferitelor variabil în diferite momente ale evolutiei subiectilor, în timp ce experimentul transversal consta în investigarea, la un moment dat (într-o perioada scurta de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu test adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat sa aiba un rol decisiv în alegerea uneia dintre doua ipoteze contradictorii.
Variabile experimentale
Caracteristic pentru orice experiment este faptul ca în cadrul lui modificam (schimbam) în mod sistematic unul din factori, unul dat, care formeaza obiectul cercetarii, în timp ce toti ceilalti ramân nemodificati. Cu alte cuvinte, în experiment se pune în evidenta actiunea unui factor, cautând sa se izoleze aceasta influenta si se urmaresc apoi consecintele pe care variatia factorului studiat la are asupra proceselor sau fenomenelor. În experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate si care este controlat, manevrat si modificat se numeste variabila independenta, iar reactiile subiectului, raspunsurile lui, performantele realizate reprezinta variabila dependenta.
În afara variabilei stimul (independenta - V.I.) si variabilei raspuns (dependenta - V.R.) exista si variabila subiect - V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se verifica în experiment, urmarindu-se reactivitatea la anumiti stimuli. Aceasta variabila poate fi provocata atunci când subiectii sunt pusi în anumite conditii (alimentatie, odihna, etc.) sau invocata, atunci când vârsta, sexul, constitutia, pregatirea, s.a. sunt considerate în relatie cauzala cu anumite reactii si performante.
În domeniul educatiei fizice si sportului, cercetarile vizeaza în principal studiul particularitatilor manifestarilor de ordin motric, psihologic si somatic - functional pe care le determina practicarea exercitiilor fizice de un anumit fel.
Controlul variabilelor
Controlul variabilelor semnifica asigurarea conditiilor de repetare a rezultatelor, de câte ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentale se folosesc doua tehnici:
prima consta în neutralizarea variabilelor care nu pot fi mentinute constante ;
- cea de-a doua reprezentata de alcatuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile, ca prin analiza sa desprindem ponderea lor relativa asupra rezultatelor.
Variabila situatie sau stimul prezinta trei aspecte:
1. Ambianta fizica si sociala. Ambianta fizica (temperatura, sala, terenul, echipamentul, aparatura) trebuie mentinuta constanta pe parcursul cercetarii. Ambianta sociala, tradusa prin prezenta spectatorilor sau a unor persoane în timp ce subiectii executa sarcinile, are o influenta deosebita asupra disponibilitatilor subiectilor.
2. Conditia experimentala. Reusita experimentului presupune desfasurarea lui dupa un protocol riguros, întocmit în baza caruia sa se faca controlul sau administrarea variabilei independente.
3. Sarcina sau instructia data subiectului. Aceasta trebuie sa fie clar si corect formulata, pentru ca subiectul sa înteleaga cu precizie ce are de facut.
Variabila subiect se prezinta în doua ipostaze:
a). invocata (non-experimentala), când actiunea variabilei independente provoaca modificari ale variabilei dependente, în functie de particularitatile subiectului (vârsta, sex, pregatire, etc.);
b). provocata, prin modificari asupra organismului sau psihicului subiectului, cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor substante farmaceutice sau prin conditii diferite de odihna sau motivatie provocata de sarcina (instructie).
Variabila raspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de raspunsul unor persoane.
Organizarea experimentului
Aceasta se refera la toate actiunile întreprinse pentru ca experimentul sa se deruleze în maniera care conduce la obtinerea rezultatelor scontate. Prima actiune se refera la selectarea subiectilor. De obicei în experiment sunt cuprinse doua grupuri: unul experimental, caruia i se administreaza variabila independenta, si celalalt numit de control (martor, pentru care votarea variabilei independente este zero).
Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populatie, în functie de un criteriu (vârsta, sex, sport practicat, s.a.). Aceste grupe sau esantioane trebuie sa fie reprezentative, adica sa nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor esentiale. Cu cât esantionul este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai semnificative si, ca atare, rezultatele cercetarilor sunt caracteristice pentru întreaga populatie (din care s-a selectat esantionul).
Selectia esantioanelor poate fi facuta în mai multe feluri:
- selectia întâmplatoare, când fiecare membru al populatiei are sanse egale. În acest caz se face lista subiectilor, apoi se fac bilete cu numarul subiectului din lista si se trage la sorti ori de câte ori este necesar pentru a obtine esantionul de marimea dorita (atât pentru grupa experimentala, cât si pentru cea de control). În cadrul experimentului psiho-pedagogic - metodic, clasele de elevi sunt considerate, în totalitatea lor, grupe de experiment si control (clase paralele). Astfel de grupuri, alcatuite prin selectie întâmplatoare, se numesc grupuri independente. În acest caz, echivalenta este considerata în scopul mediei si al deviatiei standard (pentru variabila masurata).
- grupuri perechi, numite si asociate sau corelate. În acest caz echivalenta grupurilor este data de faptul ca fiecare subiect din grupa experimentala are un echivalent în grupe de control. Pentru a se realiza aceasta , subiectii sunt supusi unei probe (sau mai multe) preliminare în legatura cu variabila (variabilele) pe care o controlam. În functie de rezultate, subiectii sunt repartizati doi câte doi, unul în grupa experimentala si celalalt în grupa de control.
În cazul grupelor perechi, rezultatele obtinute sunt prelucrate statistic (oarecum) diferit fata de grupele independente.
Daca în cercetare este cuprinsa o singura grupa, rezultatele initiale si cele finale sunt prelucrate si integrate statistic, ca si în cazul grupelor corelate.
De regula, în experiment, variabilei independente i se dau mai multe valori (cantitative sau calitative), pentru a vedea efectele asupra variabilei dependente. Pornind de la acest fapt, se impune utilizarea mai multor grupe echivalente. Prin aceasta sunt neutralizate, în mare masura, influentele nedorite, necunoscute, ale unor variabile ne-experimentale, provenite din diferentele dintre subiecti sau din ordinea prezentarii stimulilor. Astfel, pentru fiecare valoare a variabilei independente se vor folosi grupuri echivalente. Un alt caz este când, pentru toate valorile variabilei independente, se foloseste un singur grup de subiecti.
Multa vreme, în cercetarea experimentala, s-a considerat ca suficienta masurarea unei singure variabile si mentinerea constanta a celorlalte.
Utilizarea mai multor variabile a fost demonstrata în deceniul al treilea al secolului nostru. Planurile experimentale cu mai multe variabile se numesc factoriale.
Interpretarea rezultatelor cercetarii urmeaza mai multe etape. Important pentru experiment este confirmarea ipotezei de cercetare. Pentru aceasta se procedeaza conform regulilor de prelucrare statistica, adica:
- ordonarea datelor;
- calculul valorilor centrale si al variabilitatii;
- se calculeaza erorile mediilor grupurilor cuprinse în cercetare, fata de media presupusa a populatiei;
- se calculeaza testul de semnificatie al mediilor si testul de comparare al frecventelor.
În prelucrarea si interpretarea statistica se porneste de la ipoteza nula, conform careia datele obtinute sunt întâmplatoare, în timp ce ipoteza de cercetare afirma existenta unei diferente datorate administrarii variabilei independente. Testul de semnificatie nu permite sa demonstram ca diferenta rezultata nu se datoreste întâmplarii.
Metoda anchetei
Metoda anchetei, prin dezvoltarea si extinderea investigarii din diferite domenii si, mai ales din domeniul stiintelor sociale, a dobândit un prestigiu deosebit.
Pe parcursul utilizarii ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei metodologica, s-a perfectionat, stabilindu-se cu precizie conditiile folosirii esantioanelor, chestionarelor si interviului, a prelucrarii si prezentarii rezultatelor din anchete.
Faptul ca metoda anchetei este folosita în diverse domenii: sociologie, pedagogie, psihologie si faptul ca nu întotdeauna cei ce folosesc aceasta metoda au o pregatire corespunzatoare, a dus la comiterea unor greseli de utilizare.
Este stiut faptul ca, prin aplicarea unei singure metode, rezultatele în cercetare nu sunt concludente, cu atât mai mult, folosirea metodelor de ancheta, prin care obtinem informatii ce poarta o mare doza de subiectivism, trebuie sa se faca concomitent cu alte metode.
Ancheta este cea care ne ofera informatii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne ofera "probe".
Folosirea metodelor de ancheta este necesara, mai ales în cazul în care ne intereseaza opiniile, atitudinile si motivele acestora, a unor indivizi sau grupuri. De exemplu: folosind chestionarul, ne putem da seama de preferintele unei clase de elevi, în ceea ce priveste sportul preferat, sau folosind interviul putem afla opinia unor spectatori în legatura cu o competitie sportiva.
Având în vedere ca prin ancheta obtinem "relatari personale", se iveste problema: cât de "obiectiva" este aceasta si daca poate fi folosita în formarea unor concluzii cu caracter stiintific.
Folosind ancheta în domeniul educatiei fizice si sportului, obtinem relatari privind: starile psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort voluntar, manifestari organice etc.), atitudini, opinii, motive, stari subiective din domeniul cognitiv, afectiv.
Trebuie avut în vedere ca relatarile sunt afectate de mai multi factori, printre care: tendinta unora de a-si "corecta" trasaturile personale, din dorinta de a aparea într-o lumina cât mai favorabila; nivelul de cultura, atitudinea refractara la raspunsuri, sau, pur si simplu, refuzul de a raspunde s.a.
Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor
Scopul majoritatii anchetelor este de a furniza, pur si simplu, informatii.
Folosirea metodei de ancheta în domeniul educatiei fizice este determinata, în primul rând, de caracteristicile domeniului si temei de cercetare.
Metodele de ancheta fiind caracteristice, mai ales, stiintelor sociale, scopul lor este, în principal, sondarea opiniei oamenilor, a indivizilor, a grupurilor alese la întâmplare sau dupa anumite criterii (vârsta, profesia, zona geografica, etc.).
Ancheta poate avea un scop descriptiv, fiindu-ne utila în cunoasterea de ansamblu, alteori având un scop explicativ, functia ei fiind teoretica - sa testeze o anumita ipoteza, sugerata de teorie - sau strict practic - sa explice raportul dintre un numar de variabile.
Anchetele se deosebesc dupa populatia pe care o cuprind. Întelegând termenul "populatie" în sens statistic, el desemneaza un grup de indivizi sau colective, în sensul larg al cuvântului. Practic însa, nu se poate cuprinde în aria investigarii întreaga colectivitate. Astfel, se recurge la esantionul care poate fi selectionat - reprezentativ - si esantioane extrase la întâmplare, adica aleatoare.
Ancheta trebuie sa-si precizeze scopul si, în functie de acesta, sa-si delimiteze cuprinderea.
Gradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de compozitia esantioanelor, adica de calitatea elementelor care le compun, iar pe de alta parte, de volumul lor, adica de numarul elementelor care îl compun, iar, pe de alta parte, de volumul lor, adica de numarul elementelor cuprinse în fiecare esantion.
Decizia asupra marimii esantionului va fi determinata, în mare masura, de modul în care rezultatele urmeaza sa fie analizate. Astfel, de la început, cercetatorul trebuie sa aiba în vedere diviziunile ce urmeaza sa se faca în tabularile finale.
Aplicarea metodei de ancheta se face în doua moduri:
Chestionare.
Interviuri.
1. Chestionarele pot fi: - postale sau prin corespondenta;
- directe.
Chestionarele prin corespondenta sunt usor de administrat, dar prezinta dezavantajul ca nu întotdeauna sunt eficiente. Aceasta ineficienta rezida din:
- raspunsurile care se pretind de la o persoana pot fi afectate de interventiile altora;
- daca raspunsurile nu sunt suficient de clare si simple, raspunsurile vor fi ambigue;
- scade gradul de independenta al raspunsurilor;
- lipseste posibilitatea de a completa raspunsurile prin date de observatie.
Un alt dezavantaj care ridica serioase dificultati, uneori, este cel al non-raspunsurilor. Se ridica problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetatii au alte pareri sau ce alte motive duc la non-raspunsuri.
Experienta acumulata prin utilizarea anchetei a dus la solutionarea acestor probleme.
Chestionarele directe sunt aplicate, dupa cum arata si denumirea, fie individual, fie în grup. Avantajul acestor chestionare consta în aceea ca raspunsurile primite pot fi completate cu date rezultate din observatii. Aplicarea chestionarului se face sub control, în timp limitat sau nelimitat. Se folosesc chestionare tiparite. Uneori, subiectul nu e prezent, raspunsurile se dau prin telefon, apoi chestionarul este completat de operator. În toate cazurile, anchetatorul poseda un ghid de conversatie. Astfel se ajunge usor la interviu.
Interviul (convorbirea) poate fi: - formal;
- neformal.
Interviul formal se foloseste de regula în investigarile la scara mare. El cuprinde serii de întrebari, iar raspunsurile sunt înregistrate într-o forma standardizata. Astfel, interviul formal mai poate fi numit:
- extensiv;
- controlat;
- inflexibil;
- global standardizat.
În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea si libertatea de a schimba ordinea întrebarilor, de a adauga întrebari suplimentare, de a da explicatii, atunci când este cazul. Operatorului nu i se impun niste întrebari, ci are un numar de probleme la care primeste raspunsuri si pentru aceasta are libertatea de a-si construi interviul. Astfel, interviul neformal poate avea mai multe variante:
- interviu ghidat;
- interviu conversatie;
- interviu nedirectionat.
Datele pe care cercetatorul le obtine din ancheta (dupa cum s-a mai amintit) sunt:
date obiective: (care pot fi verificate si de alte persoane), de pilda: vârsta, ocupatia, starea civila, rezultatele în sport, etc.;
date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispozitii, preferinte, sentimente, motive, etc.
Metodele de ancheta se folosesc în cercetarea psihologica, în studiul personalitatii. În acest caz, mai mult decât în cercetarile sociologice, trebuie acordata o deosebita atentie fidelitatii si validitatii chestionarelor. În psihologie se foloseste chestionarul standardizat si etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza. În psihosociologie se foloseste chestionarul sociometric pentru studiul relatiilor si interrelatiilor din cadrul grupurilor mici.
Etapele anchetelor. Pregatirea lor
Metodologia anchetei precizeaza o serie de etape de care trebuie tinut cont pentru o buna organizare a cercetarii. Aceste etape sunt:
Precizarea problemei si a scopurilor pe care le urmareste.
Delimitarea populatiei (alegerea esantioanelor).
Pregatirea instrumentelor de ancheta.
Efectuarea anchetei de proba (pilot), dupa care se aplica corectivele necesare planului anchetei propriu-zise.
Efectuarea anchetei propriu-zise.
Interpretarea rezultatelor.
Redactarea raportului final.
În fazele pregatitoare ale anchetei, trebuie început cu delimitarea informatiilor ce se cauta. Deci, se precizeaza problemele de investigat si care sunt obiectivele ce se urmaresc. În functie de acestea se vor preciza esantioanele si criteriile dupa care vor fi constituite.
În domeniul educatiei fizice pot fi cuprinse în cercetare toate populatiile, cu exceptia cazului când se face o investigare pe o scara mai larga (regionala, zonala, nationala).
Metodele de esantionare vor asigura cercetatorului precizia ceruta în raport cu exigenta si cu gradul de eroare posibila. Apoi, urmeaza studiul literaturii existente. O informatie bogata despre majoritatea aspectelor cuprinse în ancheta si despre subiecti.
Abia acum începe elaborarea instrumentelor de ancheta, adica chestionarul sau ghidul de conversatie, fiind într-o forma admisa, când se ajunge la ancheta pilot dupa care se fac corecturile necesare.
Alcatuirea chestionarelor presupune o riguroasa precizare a problemelor si a obiectivelor cercetarii. Întrebarile trebuie sa fie astfel formulate încât sa primeasca raspunsurile scontate, lucru ce usureaza munca de grupare si ordonare a datelor precum si prelucrarea lor.
Chestionarele închise prevad raspunsuri fixe - care se preteaza la prelucrare dihotomica (da - nu).
Chestionarele alternative aleg un raspuns din mai multe raspunsuri posibile.
Chestionarele deschise permit subiectului sa raspunda liber la întrebari.
O alta forma, utilizata destul de frecvent, de raspuns, este cea care foloseste scala numerica (prin ranguri).
În alcatuirea întrebarilor ce compun chestionarul, trebuie sa se tina seama de:
- sa aiba o singura interpretare;
- sa fie scurte si clare;
- sa nu faca nici o aluzie la subiect, pentru a nu-i leza amorul propriu.
Ordinea întrebarilor presupune raspunsuri gradate de la usor la greu, de la problemele generale la cele particulare si delicate.
Chestionarul trebuie tiparit pe hârtie de calitate, cu rubrici suficient de largi pentru raspuns. Se va tipari pe o singura fateta a foii. Numarul întrebarilor este în functie de problemele urmarite. (Când numarul întrebarilor este mai mare decât 30, se recomanda sa se divida chestionarul).
Dupa ce toate problemele mai sus mentionate au fost rezolvate, se trece la efectuarea anchetei propriu-zise. În aceasta etapa, o mare importanta o prezinta instructajul care se face subiectilor (scris sau verbal). Operatorul trebuie sa manifeste multa pricepere pentru a crea acea legatura cu subiectii, de care depinde maniera în care vor raspunde.
Prelucrarea datelor obtinute din ancheta necesita o munca grea si, uneori, îndelungata. Prelucrarea cuprinde patru faze:
codificarea;
clasificarea;
tabularea;
analiza.
În prima operatie este verificat fiecare chestionar în parte, pentru a vedea cât de complet, exact si uniform este. În acelasi timp (sau dupa), se trece la codificarea si clasificarea raspunsurilor pe categorii de semnificatii. Codificarea se face notând cu un simbol (numeric, alfabetic, grafic), fiecare raspuns relativ la aceeasi întrebare, dupa clase distincte.
Clasificarea raspunsurilor este o operatie mai dificila, în cazul raspunsurilor libere. Urmeaza apoi tabularea, adica transcrierea sintetica, succesiva si precisa a datelor necesare în analiza. Analiza se realizeaza, pe de o parte, global, în forma necantitativa si apoi cantitativ, adica statistic alcatuindu-se distributii cu grafice corespunzatoare, calculându-se valorile centrale, procente, erori, coeficient de corelatie, etc.
În ultima etapa, analiza va urmari sa scoata în evidenta masura în care ipoteza se confirma si, sa stabileasca datele noi care au aparut din investigatie.
În alcatuirea raportului final al unei anchete trebuie sa existe mai multe puncte:
descrierea generala, în care sa fie prezentate: scopul, material cuprins, natura informatiei si metoda de colectare, metoda de esantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii celor propuse, cine a raspuns de ancheta, bibliografie studiata;
descrierea proiectului de ancheta;
prezentarea metodelor sau criteriilor de esantionare;
personalul si echipamentul folosit;
analiza datelor si procedeelor de calcul;
analiza costului;
precizia anchetei.
Ancheta sociometrica
Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influentare a comportamentului uman, în ultimele decenii s-au extins si aprofundat cercetarile sociometrice. Prin intermediul lor ni se dezvaluie aspecte psiho-sociale importante ca:
gradul de coeziune al grupului;
structura grupului;
ierarhizarea membrilor în cadrul sau;
relatiile de atragere sau respingere.
Relatiile dintre membrii grupului sunt directe "face to face" (fata în fata). Astfel, grupul apare ca un sistem de interactiune sociala, o reuniune integrata de personalitati, care comunica între ele.
Relatiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie, întrajutorare, etc.) la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenta.
Metoda sociometrica permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum si definirea statutului social al fiecarui membru, în relatie cu ceilalti.
Chestionarul sociometric reprezinta o succesiune logica si psihologica de întrebari scrise sau imagini grafice cu functie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetarii, care, prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmeaza a fi înregistrat în scris.
Testul sociometric ne releva:
- atragerea (alegerea) sportiva ;
- respingerea (preferinta negativa).
Conditiile de administrare a testului sociometric constau în:
a). pentru a fi eficient, testul sociometric se aplica numai atunci când membrii grupului au ajuns sa se cunoasca suficient de bine, pentru a putea sa exprime preferinte reale;
b). cei chestionati, fiind rugati sa raspunda sincer la întrebari, sa fie asigurati de discretia anchetatorului;
c). întrebarile sa se refere la situatii bine determinate sau reale;
d). preferintele sa poata fi exprimate ierarhizat (mai multe alegeri posibile, în ordine descrescânda).
În grupurile sportive se investigheaza atât relatiile dintre coechipieri, cât si relatiile sportivului cu arbitrul si alti factori responsabili.
Întrebarile se formuleaza astfel: "Enumerati, în ordinea preferintei, primii trei (sau cinci) dintre colegii cu care ati dori sa.." (urmeaza denumirea activitatii).
În alegerile preferentiale ierarhizate, cercetatorul stabileste punctajul pentru prima, a doua, .a cincea dintre alegeri (5, 4, 3, 2, 1 puncte sau 3, 2, 1 puncte).
Punctajul se trece în documentele de prelucrare si serveste la stabilirea cantitativa a relatiilor.
Prelucrarea raspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin intermediul matricei sociometrice, iar, pe baza datelor din matrice, se fac reprezentari grafice - sociograme.
Sociograma se alcatuieste în functie de valoarea indicelui statutului social. Astfel, subiectul care întruneste cel mai ridicat indice este plasat în centrul unor cercuri concentrice, ceilalti membri fiind plasati, în ordinea punctajului, pe circumferintele cercurilor.
Studiul activitatilor si actelor motrice
Studierea caracteristicilor activitatilor motrice specifice educatiei fizice si sportului au caracter interdisciplinar, la cercetare aducându-si aportul biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia.
Biomecanica are cea mai mare pondere, pentru ca studiaza sistemul biomecanic al corpului uman, eficienta actiunilor motrice, transformarea miscarilor în actiuni motrice.
Ergonomia stiinta interdisciplinara, care studiaza relatiile om-masina si mediul de munca ofera domeniului activitatilor culturale tehnicile de studiu ale adaptarii eficiente a muncii la om si a omului la munca.
Obtinerea performantei este determinata de economicitatea miscarii si confortului actului motric.
Fiziologia si psihologia ofera datele stiintifice despre rolul conducator al S.N.C., adaptari la efort, coordonarii si dirijarii constiente a miscarilor.
Pedagogia aplicata la gestul motric, adica tehnica si metodica unui sport, studiaza adecvarea deplina a actului motric la scop, conditiile externe (ambianta, situatii) si conditii interne (particularitati ale subiectului).
Între personalitatile stiintifice care s-a ocupat de studiul miscarilor, un loc aparte îl are Leonardo da Vinci (Renastere) si Jules Maray (1830-1904), ultimul putând fi considerat parintele biomecanicii. El inventeaza pusca cronofotografica, folosita la cercetarea locomotiei omului si a animalelor.
J.Maray este precursorul cinematografiei. Tehnica cronofotografiei a adus însemnate contributii la cunoasterea caracteristicilor miscarilor umane; este folosita si astazi, mai ales în sport, pentru studiul biomecanic.
Corpul uman si miscarile sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri. Dovezi în acest sens sunt operele de arta, cât si diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe care le-a înregistrat cultura umana.
Studiul modalitatilor de organizare a actiunilor, strategiile de conducere a lor, ca si detaliile tehnice care asigura eficienta maxima a gestului motric reprezinta nucleul de baza al stiintei educatiei fizice si sportului. Filmarea cu viteze mari, folosirea traductorilor piezoelectrici si a dispozitivelor electronice de control a stimulilor, de înregistrare a reactiilor si prelucrare a informatiilor, fac din analogia miscarilor o adevarata stiinta. Pe baza tehnicilor moderne s-a dezvoltat chineziologia, fiziologia neuromusculara, ergonomia.
Analiza de tip biomecanic este firesc continuata si completata cu studiile mai cuprinzatoare, sintetice asupra actiunilor si activitatilor.
Prin definitie activitatile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de pregatire si desfasurare, ele sunt sinteze de tip sintetic, cuprinzând actiuni si miscari subsumate orientarii structurii proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia mai ales ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora si metodica educatiei fizice si sportului - studiaza astfel de fenomene sintetice, care constituie conduitele generale ale indivizilor angajati în activitatile corporale, ludice, agonistice, recreative, gimnice sau compensatorii. O dezvoltare mare au luat-o studiile cu privire la strategiile conduitelor tactice, la algoritmii de învatare-predare, la mecanismele interactiunii umane în grupurile constituite pentru activitati specifice.
Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei obervatiei) dublate de filmare, înregistrarea sonora si semnalul sonor servesc cercetatorul care îsi propune cunoasterea cât mai obiectiva a manifestarilor globale ale omului.
În ultimul timp au aparut o serie de termeni care îsi propun sa denumeasca cât mai sugestiv o disciplina, activitate sau fenomen. Astfel, Kiphard propune termenul de "motologie" pentru o noua stiinta, care studiaza personalitatea si care are ca obiect "motricitatea umana ca unitate functionala a perceptiei, trairii, a gândirii si actiunii".
Motologia cuprinde, ca domenii potentiale, studiul dezvoltarii motrice (geneza miscarii), diagnosticul motor si terapia prin miscare.
Dupa acelasi autor (Kiphard) "fenografia" are ca obiect studiul miscarii asa cum este ea realizata (forma miscarii) si care se prezinta direct observatiei, fiind obiectivata prin metodele cinematografice. Scopul consta în analiza structurii si vizualizarea caracteristicilor figurale si dinamice ale formelor motrice si calitatilor lor.
"Motografia" este metoda de înregistrare a miscarilor sub forma de trasee (urme):
a). luminoase, ca: stereo-motografia (motografia spatiala);
b). motogram metrie, prin asocierea motografiei cu fotogrammetria pentru studiul acceleratiei de-a lungul unei curbe în trei dimensiuni;
c). tehnica infrarosu, razele infrarosii neinfluentând vederea persoanelor;
d). imagini instantanee pentru prelucrarea imediata.
Tehnici si instrumente pentru analiza miscarilor
În ultimul timp s-a impus termenul chineziologie, care-l substituie pe cel de biomecanica. Chineziologia este disciplina care studiaza miscarea umana în toata complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale:
psihologie;
fiziologie;
mecanic (biomecanic).
Cinematica este parte a mecanicii si se ocupa cu studiul caracteristicilor temporale si partiale a miscarilor, facând abstractie de fortele care le produc. Marimile utilizate pentru descrierea miscarilor sunt în principal: traiectoria (lungimea); unghiul; timpul; viteza; acceleratia; viteza unghiulara; acceleratia unghiulara.
Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiaza fortele care produc sau modifica miscarea. Marimile caracteristice sunt: masa; greutatea; forta; impusul; momentul fortei.
Analiza miscarilor umane
Analiza calitativa
Prezinta doua aspecte:
1. Analiza nominala, de identificare si numire a componentelor miscarii.
Diferentierea miscarilor consta în stabilirea unui sistem de termeni pe baza caruia se face recunoasterea si identificarea unei miscari, asa cum exista ea. În biomecanica, în descrierea miscarilor se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic, circular, etc.
2. Analiza evaluativa, continua analiza nominala pentru a diferentia miscarile între ele dupa anumite caracteristici.
Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent utilizati în clasificarea evaluativa.
Analiza cantitativa se refera la stabilirea marimii variabilelor miscarii.
Variabilele miscarii sunt cuantificate fie prin operatii de numarare, fie de masurare. Când cantitatile pot fi descrise prin numarare, se numesc discrete, iar când nu pot fi descrise prin numarare, ele se numesc continue.
Variabilele cantitative ale miscarilor umane sunt: durata, spatiul si forta.
Din variabilele de baza cantitative se deriva cantitati masurabile ca: viteza, acceleratia, energia, etc.
Analiza observationala se refera la analiza realizata de cercetator a "performantelor" reale, a comportamentului în conditiile firesti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau salii.
Cea mai simpla tehnica de analiza este observarea fenomenologica pe baza simtului, vazului, prin care este apreciata executia unuia sau mai multor subiecti. Nevoia de obiectivitate obliga cercetatorul sa utilizeze o tehnica de înregistrare si cuantificare.
Analiza pe baza înregistrarilor
Obiectivitatea observatiei este asigurata de înregistrarile cât mai specifice realizate cu aparatura si dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice).
Instrumente software, dupa Jerry N. Barham, sunt testele creion-hârtie, tabelele si graficele de înregistrare si scalele de evaluare.
Instrumentele hardware sunt toate dispozitivele, aparatele si instalatiile care obiectiveaza, masoara sau înregistreaza miscarile si caracteristicele lor.
Analiza pe baza "reductiei" si prelucrarii datelor
Reductia este transferarea datelor inductiei în asertiuni cu caracter simplificat, generalizator. Datele înregistrate trebuie transformate, grupate, sintetizate, condensate pentru a fi mai bine folosite.
Fenografia este acea tehnica prin care se studiaza forma unei miscari, asa cum este ea perceputa si obiectivata prin cinematografie. Este vorba de analiza structurii miscarii si vizualizarea caracteristicilor figurale si dinamice ale formei acesteia din punct de vedere a calitatii ei.
Pentru o analiza cât mai structurala, cercetatorul întocmeste "liste de control", dupa care sunt grupati itemii observatiei:
- scopurile generale ale activitatii;
- structurile secventionale ale miscarilor si modalitatilor de coordonare dinamica;
- cele mai frecvente greseli care se produc;
- factorii interni si externi care influenteaza sau determina comportamentul motric.
Tehnici cinematice, fotografice si cinematografice
Fotografia, cronofotografia, chinograma
Instantaneul fotografic poate fi util în surprinderea unei trasaturi, a starii sau conduitei subiectului, ca de exemplu "statusul fizic", fizionomia de efort sau relaxarea. Instantaneul tehnic va surprinde elementul sau momentul cheie al executiei.
Utilizarea fotografiei se recomanda, mai ales în documentarea cu caracter general si în munca pedagogica cu începatorii.
Cronofotografia este realizata prin expunerea multipla al aceluiasi suport fotosensibil (film sau placa) utilizându-se un obturator cu o anumita frecventa si deschidere - Timpul de expunere trebuie sa fie foarte scurt, fondul pe care se proiecteaza subiectul cât mai inclus, pentru a nu reflect alumina si a supra expune filmul.
În prezent subiectii sunt marcati cu pastile reflectorizante sau pastile care ilumineaza intermitent de la o sursa de curent portativa si prevazuta cu vibrator reglabil sau diode emitatoare de lumina - pulsatorii.
În analiza biomecanica moderna se realizeaza cronofotografii în tehnici moderne, în functie si de felul cronometrarii utilizate:
- cu tot obturatorul deschis, sursa de lumina fiind intrerupta periodic prin intermediul unui dispozitiv rotativ (tehnica harey);
- cu obturatorul deschis, subiectul fiind luminat cu intermitenta (fotografie prin lumina intermitenta).
Ciclograma. Principiul este acelasi cu al cronofotografiei.
Diferenta consta din faptul ca în fata obiectivului nu se mai afla obturatorul cu fonta. Pe film sau pe placa se imprima urmele luminoase ale beculetelor, a caror miscare în plan vertical si lateral va permite analiza diferitelor segmente si ale corpului în spatiu.
Ciclograma continua se realizeaza pe film în miscare. Subiectul aflat în miscare si prevazut cu "marci" sau becuri, va lasa pe filmul în miscare traseul miscarilor sale, aparatul ramânând pe trepied.
Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numarul lor fiind dat de durata acestui act si de frecventa cadrelor pe secunda.
În cercetarile de mare precizie se utilizeaza aparate speciale de luat vederi, cu câteva mii de imagini pe secunda. În sport, 300 imagini pe secunda permit o analiza foarte fina a dinamicii miscarilor observate.
Tehnica inregistrarilor video si analiza lor
Înregistrarea si redarea video prezinta aceleasi avantaje ca filmul: posibilitatea analizei cadru cu cadru, a analizei încetinite sau accelerate si, evident, posibilitatea proiectarii marite pentru efectuarea de conturograme si calcule ale traiectoriilor si unghiurilor.
Redarea înregistrarilor video în scopul analizarii biomecanice necesita o instalatie profesionala.
Analiza dupa film a caracteristicilor spatiale
Forma generala a unei miscari se poate traduce grafic prin desenarea conturului si astfel obtinându-se conturograma. Acesta se realizeaza astfel: se proiecteaza pe hârtie sau pe ecranul unui aparat de citit microfilme pe care s-a asezat o hârtie transparenta, filmul cuprinzând miscarea care ne intereseaza. Se proiecteaza fiecare fotograma aleasa, trasam cu creionul conturul subiectului din fiecare fotograma. Daca miscarea este rapida, conturograma se face prin proiectarea fotogramelor la intervale mai mari (expunere din 5 în 5).
Chinograma - contur permite analiza de timp, unghiuri viteze unghiulare.
Analiza duratelor prin intermediul imaginilor din film
Duratele actelor filmate se stabilesc direct cel mai exact daca în câmpul imaginii se plaseaza un cronoscop, sau daca în camera este incorporat un dispozitiv - timer - de marcare directa pe film.
În lipsa lor, durata unei actiuni motrice se deduce dupa numarul cadrelor de film înmultite cu frecventa de filmare de 24/sec, durata rezulta din (30 - 1) cadre x 1/24 = 1,208 sec. (l-a imagine se ia ca punct de referinta si se scade din totalul de imagini care cuprind actiunea care ne intereseaza).
Succesiunea fazelor unei miscari compuse se poate masura aplicând aceeasi regula. Datele obtinute se înscriu pe diagrama de timp sau cronograme lineare si circulare.
Cronogramele fractionate se alcatuiesc în cazul miscarilor ciclice, pentru fiecare segment în parte, care participa la miscare.
Cronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile întregi ale miscarilor, cum ar fi, de exemplu, alergarea, mersul (pasul dublu), vâslitul. Un ciclu întreg este egal cu 360E. Fiecarei fotograme i se calculeaza numarul de grade corespunzator si care se deduce din formula: 1f = 360E / (n-1), unde n-1 este totalul de cadre în care este cuprins ciclul. Fiecarei faze i se trece apoi valoarea arcului de cerc propriu, în raport cu numarul de cadre în care este prezenta.
Analiza pe film a vitezei si acceleratiei miscarilor
Traiectoria unei miscari (spatiul miscarii) este masurata prin calcul (conditia este ca filmarea sa fi fost efectuata cu terenul jalonat sau prevazut cu cadru grila). Viteza rezultata din raportul dintre lungimea traiectoriei si durata miscarii dedusa din numarul de cadre care cuprind miscarea respectiva.
Miscarea unghiulara (care se produce în jurul unui centru de rotatie sau axa) poate fi masurata cu raportul pe imaginea prelucrata grafic.
Viteza unghiulara (W) este definita ca rata a deplasarii în timpul scurs.
Relatia dintre viteza lineara (V) si viteza unghiulara (W) este data de formula
V = r * W (r = raza).
Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spatiale, de viteza si acceleratie a miscarilor
Miscarile corporale si miscarile obiectelor utilizate în activitatile corporale se caracterizeaza prin indicatori de durata, traiectorie si distanta, viteza si acceleratie, energie.
Studiul acestor miscari presupune înregistrarea obiectiva a indicatorilor si masurarea lor, traducerea lor în unitatile de masura standard. În afara acestor indicatori masurabili - parametri - miscarile corporale au particularitati care sunt rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogico - metodic. Astfel de caracteristici sunt usurinta, eleganta, încadrarea, expresivitatea si sunt rezultate ale nivelului de adaptare a miscarilor la conditii si cerinte.
Durata si succesiunea constituie dimensiunile temporale ale miscarilor. Masurarea lor se face prin tehnicile cronometriei. În activitatea de educatie fizica si sport vom masura durate ale lectiilor sau partilor acesteia, ale unei alergari de viteza sau de rezistenta, a executiei în gimnastica, ale latentei la start, etc.
Succesiunea în timp a unor miscari sau elemente ale miscarilor se exprima în timp si în ritm. Tempoul este masura frecventei elementelor de miscare pe unitatea de timp (ex. frecventa de vâslire, frecventa pasilor, etc.).
Ritmul reprezinta structura temporala a unor miscari care se repeta si prezinta accente si anumite raporturi între partile care alcatuiesc aceasta structura.
Instrumentele de masura si înregistrare a duratei sunt:
- cronometrele;
- cronografele - dispozitive de înregistrare grafica a duratelor;
- dispozitive si instalatii de traducere a unor marimi de alta natura în marimi temporale, ca de exemplu: bastonul cazator (pentru timpul de reactie);
- sistemele de declansare - oprire a cronografelor sau cronometrelor.
Masurarea caracteristicilor spatiale ale miscarii
Caracteristicile spatiale ale miscarilor si actiunilor pot fi studiate pentru ele însele, ca parametri caracteristici sau ca masura de referinta pentru definirea altor caracteristici, cum este viteza sau detenta (înaltimea sariturii indicând forta subiectului).
Principalele caracteristici spatiale sunt exprimate în pozitia, distanta, marimea, forma, întinderea obiectelor lumii reale. Spatiul este tridimensional (infinit, omogen si izotop), prin dimensiunile sale se poate preciza pozitia unui obiect în raport cu un punct de referinta.
Miscarile corporale si miscarile obiectelor în spatiu au ca elemente definitorii pozitia si traiectoria.
Pozitia se va defini prin sistemul de coordonate (x, y, z)iar traiectoria prin caracteristicile metrice (lungimea drumului parcurs pe aceasta traiectorie) si fizice (rectilinie, curbilinie).
Alte caracteristici ale miscarilor cum sunt amplitudinea si forma, se reduce în cele din urma, la pozitii si succesiuni de pozitii pe o anumita traiectorie.
Studiul caracteristicilor spatiale se face în strânsa legatura cu caracteristicile de timp si energie. Pentru masurarea lungimilor se utilizeaza: ruleta, banda metrica, vizoare optice si electronice, compasul, hodograful.
Compasul este un instrument vechi utilizat în masurarea terenurilor. Are o deschidere de 2 - 2,5 m. Pentru distantele lungi se folosesc hârtiile topografice.
Podometrul este un captor în forma de ceas, prevazut cu un balansoar mecanic, care la socul produs de pasul drumetului marcheaza o cifra în plus. Având pasul etalonat, turistul poate cunoaste distanta aproximativa parcursa.
Hodometrul este o instalatie având o roata (de bicicleta) care ruleaza pe sol, fiind prevazuta cu un contact care marcheaza fiecare rotire pe un contor. Circumferinta rotii, înmultita cu numarul rotirilor va da lungimea drumului parcurs.
Masurarea lungimilor pasilor într-o alergare de viteza se efectueaza direct, dupa urmele lasate pe pista. În afara de datele metrice, studiul lungimilor pasilor la acelasi alergator într-o perioada de timp indica nivelul stabilitatii stereotipului dinamic cortico- neuro - motric.
Distantele parcurse de un sportiv într-un joc pot fi apreciate destul de precis folosind transpunerea traseului din teren pe macheta tiparita a acestuia. Traseul de pe macheta se "citeste" cu "curbimetrul" - instrument de masurare a distantelor pe harta - urmarind drumul înscris pe macheta. Indicatorii cifrici înscrisi de pe cadranul curbimetrului, înmultiti cu raportul de reducere a machetei fata de teren (scara machetei) vor da lungimea terenului parcurs de sportiv.
Masurarea unghiurilor care exprima schimbarea pozitiilor corpului într-o articulatie oarecare sau limitele în care se face miscarea (mobilitate articulara) se efectueaza cu goniometrul.
Masurarea vitezei si acceleratiei miscarilor
Viteza (raport spatio-temporal) are semnificatii si aspecte diferite în activitatile corporale: viteza de reactie, de repetitie, de executare, de deplasare, de accelerare.
Viteza de reactie, mai corect timpul de reactie (T.R.), este durata perioadei latente a unei reactii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la alegere).
Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start în atletism, lovitura de la scrima sau box) se utilizeaza instalatii adecvate: contacte care se închid la declansarea focului si se deschid la ridicarea bratelor de pe pista, sau la desprinderea piciorului de pe bloc - start.
Instrumentele de masura pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu V=10cm/s).
Viteza de repetitie reprezinta tempoul maxim al unei miscari fara nici o încarcatura, pe un traseu foarte scurt, de ordinul a câtiva milimetri - la proba "tapping" - sau de câtiva centimetri la probele de "teren".
Proba "tapping" consta în efectuarea cu cea mai mare viteza, timp de sase secunde, a unei batai la o cheie de contact (tip Morse) legata de un contor, sau cu creionul pe o banda de hârtie ce se deplaseaza usor, pentru a nu se suprapune punctele. Numarul de puncte sau batai indica viteza de repetitie. Proba se face atât pentru mâna cât si pentru picior, cu chei adecvate.
Viteza de executie. Termenul se foloseste pentru miscarile si actiunile cu traiectorie foarte scurta, fiind foarte apropiat de T.R. Astfel de miscari care necesita executie rapida sunt în box, scrima, aruncarile la cos sau la poarta.
Masurarea vitezei de executie a unor astfel de miscari se face cu tehnici asemanatoare masurarii T. R. Adica:
un cronograf sau un cronometru electric pus în actiune de un releu sau contact care este actionat de semnalul la care sportivul trebuie sa reactioneze si un întrerupator actionat de finalul actului motric.
Masurarea vitezelor partiale În cursele de semifond si fond, vitezele partiale pot fi masurate destul de usor cu cronometru cu dublu stop sau cu un aparat de tip poligraf sau actograf pe care se înscriu semnale de timp la trecerea sportivului prin fata reperelor.
Studiul caracteristicilor de forta si energie a miscarilor
Forta este definita ca fiind capacitatea organismului de a învinge, prin contractii musculare, o rezistenta sau masura actiunii mecanice a unui corp asupra altui corp F=ma.
Varietatea sub care se întâlneste forta si faptul ca prezinta oscilatii în momente diferite de timp, determina masurarea si înregistrarea cu valori maxime la una sau mai multe grupe musculare, prin utilizarea unei aparaturi variate, conceputa si adaptata pentru cele mai variate forme de manifestare (tractiune, împingere, mentinere, lovire etc.).
Dinamometria se bazeaza pe folosirea dinamometrelor din cele mai variate constructii, toate având la baza proprietatile elastice ale diferitelor materiale.
Dinamometrul palmar este constituit dintr-un arc oval, prevazut în centrul sau cu un dispozitiv simplu bazat pe pârghii si cu un ac ce arata, pe un cadran, valoarea fortei flexorilor palmari.
Dinamometrul cu arc, cu variante diverse, este utilizat pentru masurarea fortei maxime, a preciziei reproducerii unei miscari si rezistentei diferitelor grupe musculare.
Platformele sau mecanismele dinamografice permit studiul dinamicii fortei în timp, la sarituri sau în startul probelor de viteza.
Tensiometrul este un dispozitiv de înregistrare a fortei diferitelor grupe musculare bazat pe presiunea exercitata de un cablu inextensibil asupra unui sistem de masurare.
Metode si tehnici pentru masurarea detentei
Saritura în înaltime de pe loc sau cu elan de 2-3 pasi este cel mai simplu procedeu de masurare a detentei. Pentru aceasta este necesar sa se însemneze pe un panou vertical sau pe perete înaltimea executantului cu mâna întinsa în sus, în dreptul degetului mijlociu, dupa care acesta executa saritura si lasa o urma (pe panou sau pe perete).
O. Ungureanu (Iasi) a imaginat un aparat care consta dintr-o banda metrica rulanta pe un tambur care nu se misca liber. Banda este prinsa de o centura care se leaga în jurul taliei subiectului, capatul liber al benzii metrice este fixat pe sol; subiectul efectueaza o saritura pe verticala, timp în care se deruleaza si banda pe tambur.
Înaintea sariturii si dupa aterizare se citesc datele din dreptul tamburului, dupa care se face diferenta care exprima valoarea detentei.
Masurarea detentei se face si prin metode mecanografice, care au la baza un aparat compus din resoarte si dispozitive de înregistrare care ofera date despre desprinderea pe verticala.
Cu ajutorul mecanografului se recolteaza urmatoarele date:
profunzimea genuflexiunii;
înaltimea sariturii;
timpul în care se efectueaza genuflexiunea, întinderea piciorului si zborul;
durata pauzei din timpul inferior al genuflexiunii;
numarul de sarituri în unitatea de timp;
puterea dezvoltata în timpul sariturii.
Masurarea fortei si andurantei musculare
Muschii corpului detin energia necesara fortei de contractie pentru mentinerea unei anumite pozitii, deplasarii corpului sau împingerii si tragerii obiectelor de la sau spre el. Orice activitate necesita o cantitate de forta. Dezvoltarea fortei este obiectiv de baza în obtinerea performantei în sport.
Forta statica reprezinta maximum de forta efectiva care se aplica dintr-o data asupra unui obiect imobil, de catre individul aflat într-o pozitie imobila, standardizata. Forta statica se refera la contractia statica sau izometrica.
Forta dinamica relativa. Performanta de forta a individului trebuie raportata la greutatea corpului sau dupa formula:
Forta dinamica relativa a subiectului = Performante de forta / Greutate corporala.
Criteriul greutatii corporale este utilizat în stabilirea categoriilor în haltere, lupte, box, întrucât forta dinamica este efectiv relativa.
Anduranta musculara dinamica= efectuarea unei miscari contra unei rezistente mari (cel putin de doua ori) sau a unei rezistente mai mici într-un numar mai mare de repetitii.
Ea poate fi evaluata sub diferite aspecte:
-de scurta durata - activitate foarte intensa pâna la 30 sec. (flotari);
-de durata mijlocie - activitate de intensitate moderata, pâna la cel mult 4
-de lunga durata - activitate de intensitate redusa (alergari de distanta, ciclism, înot);
|
