PREVEDERILE ACTUALELOR PROGRAME SCOLARE
CU PRIVIRE LA ORTOGRAFIE SI PUNCTUATIE
In cadrul Reformei, elaborarea noului curriculum national a constituit, fara indoiala, un punct forte de mare importanta pentru abordarea invatarii. Noua conceptie s-a reflectat benefic si in structura programelor scolare pe discipline pentru invatamantul primar. Programele au devenit instrumentul didactic principal care descrie conditiile invatarii, precum si criteriile dezirabile pentru reusita invatarii, ,,conditii exprimate in termeni de obiective, continuturi, activitati de invatare si standarde curriculare de performanta ".
Programele pentru invatamantul primar cuprind obiective cadru, obiective de referinta, exemple de activitati de invatare, continuturi, standarde curriculare de performanta. Fara a defini fiecare termen in parte, voi incerca sa extrag din prevederile programei pentru clasele I - IV acele trimiteri care au tangenta cu tema dezvoltata in prezenta lucrare.
Programa de limba romana pentru invatamantul primar este componenta fundamentala a procesului de invatare oferit elevilor in contextul scolaritatii obligatorii. Conform acestui document, obiectivul central al studiului limbii si al literaturii romane in invatamantul primar este dezvoltarea competentelor elementare de comunicare, orala si scrisa, ale copiilor.
Curriculumul pentru invatamantul primar este structurat in functie de un model comunicativ-functional, care presupune dezvoltarea integrata atat a capacitatilor de receptare si de exprimare orala, cat si a capacitatilor de receptare a mesajului scris si de exprimare in scris.
Din cele patru obiective cadru formulate de autorii curriculumului, cel de-al patrulea vizeaza ,,dezvoltarea capacitatii de exprimare scrisa ". Pentru fiecare clasa a ciclului primar sunt formulate obiective de referinta, exemplificate prin activitati de invatare.
Pentru clasa I, la paragraful 4.1. se formuleaza obiectivul de referinta "sa scrie corect litere, silabe, cuvinte", iar la paragraful 4.3. se formuleaza obiectivul de referinta urmator: ,,sa utilizeze conventii ale limbajului scris (punctul, semnul intrebarii, scrierea cu majuscula) "[2]. In cadrul exemplelor de activitati de invatare se recomanda exercitii de scriere corecta a cuvintelor, exercitii de folosire a punctului, semnului intrebarii si a scrierii cu majuscula, exercitii de plasare a semnelor de punctuatie intr-un text, exercitii de copiere/transcriere a unor substantive proprii, a unor propozitii enuntiative si a unor propozitii interogative, dictari de cuvinte si propozitii.
Pentru orientarea clara a invatatorului, programa pentru clasa I insista asupra continuturilor invatarii pe doua paliere:
1. Formarea capacitatii de citire/lectura;
2. Formarea capacitatii de comunicare.
Comunicarea apare cu cele doua aspecte esentiale: orala si scrisa.
In ceea ce priveste scopul lucrarii, am retinut aspectele referitoare exclusiv la comunicarea scrisa, vazute de autorii ,,Programei" prin procesul scrierii - organizarea scrierii; elemente grafice utilizate in procesul scrierii, care faciliteaza insusirea literelor si scrierea in duct continuu; literele mari si mici ale alfabetului; scrierea cuvintelor ; despartirea cuvintelor in silabe; scrierea propozitiilor enuntiative si interogative. Un loc special este acordat ortografiei si punctuatiei, incepand chiar cu acest prim nivel de scolaritate. Pentru insusirea ortografiei se prevad urmatoarele: scrierea ortografica a cuvintelor; scrierea cu litera mare la inceputul propozitiei; scrierea cu litera mare a substantivelor proprii (fara referire la terminologia gramaticala), scrierea corecta a cuvintelor care contin grupurile de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi .
Pentru punctuatie, la nivelul clasei I se cere folosirea corecta a semnelor de punctuatie: punctul, semnul intrebarii.
Drept contexte de realizare se sugereaza copierea literelor, a cuvintelor, a propozitiilor si a textelor de mica intindere, scrise de mana sau de tipar, scrierea dupa dictare.
Chiar daca demersul nostru metodic isi propune sa se refere mai ales la insusirea ortografiei si punctuatiei in conditiile muncii simultane la clasele I si a III-a, pentru a nu se produce o ruptura stiintifica si metodica voi urmari reflectarea problemei in studiu si pentru clasa a II-a.
In programa pentru clasa a II-a , obiectivele de referinta sunt formulate astfel :
4.1. sa scrie corect litere, silabe, cuvinte, enunturi
4.5. sa utilizeze conventii ale limbajului scris (semnul de exclamare, linia de dialog, virgula, doua puncte)[3].
Pentru transpunerea in practica a acestor obiective de referinta se dau cateva exemple de activitati de invatare: exercitii de scriere a cuvintelor care contin grupuri de sunete, grupuri de litere, aglomerari de consoane; exercitii de scriere, dictare, copiere a propozitiilor pentru folosirea majusculei si a semnelor de punctuatie.
Aceste sugestii sunt individualizate la capitolul ,,Continuturile invatarii ", unde pentru comunicarea scrisa sunt inserate paragrafe speciale referitoare la ortografie si punctuatie.
Scolarului din clasa a II-a ii revin ca sarcini: scrierea corecta a cuvintelor care contin consoana m inainte de p sau b, scrierea corecta a cuvintelor care contin grupurile de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, scrierea corecta a cuvintelor care contin diftongi si triftongi, scrierea corecta a cuvintelor care contin literele a, i si x. Pentru punctuatie, continutul este mai bogat. In spiritul principiului invatarii concentrice se reiau punctul si semnul intrebarii, iar ca noutati apar semnul exclamarii, linia de dialog, doua puncte, virgula (numai in vocativ si enumerare).
Trecand la studierea programei scolare pentru clasa a III-a, din punctul de vedere al temei in discutie, se observa ca obiectivul de referinta pentru ortografie si punctuatie este asemanator cu cele anterioare, formularea fiind insa mai imperativa: ,,sa respecte regulile de despartire in silabe, ortografia si punctuatia intr-un text propriu " . Ca exemple de activitati de invatare se recomanda exercitii de aplicare a regulilor de despartire in silabe in dictari si autodictari, copieri sau in scrierea unor enunturi proprii, exercitii de scriere corecta a cuvintelor care incep cu litera e (pronume, formele verbului a fi), exercitii de scriere corecta a cuvintelor care contin vocale in hiat (ii, ee), exercitii de folosire corecta a majusculei, exercitii de utilizare corecta a cuvintelor scrise cu cratima, exercitii de utilizare corecta a semnelor de punctuatie, exercitii de autocorectare si corectare in perechi a greselilor de ortografie si a greselilor de punctuatie etc.
Continutul invatarii implica un grad mai mare de dificultate.
Pentru comunicarea scrisa, la ortografie si punctuatie se prevad elemente lingvistice ce presupun o constientizare a scrisului. Acum se invata si se exerseaza utilizarea ortogramelor s-a/sa, s-au/sau, i-a/ia, i-au/iau, l-a/la, ne-a/nea, ne-am/neam, scrierea corecta a cuvintelor printr-o, printr-un. Se actualizeaza de asemenea scrierea corecta a cuvintelor care contin consoana m inainte de p sau b, scrierea corecta a cuvintelor care contin diftongii oa, ea, ia, ie, ua,ua, a celor care contin a si i, scrierea corecta a cuvintelor intr-o, intr-un, dintr-o, dintr-un. Semnele de punctuatie invatate in clasele anterioare sunt actualizate.
In clasa a III-a sunt puse deja bazele insusirii in linii mari a ortografiei si punctuatiei fara trimitere la cunostinte gramaticale. Incepand cu clasa a IV-a, apare ca obiectiv de referinta pentru dezvoltarea capacitatii de exprimare scrisa: ,,sa aplice in mod constient semnele de ortografie si de punctuatie."[5]
In incheierea acestui excurs prin programa pentru invatamantul primar (referirile la ortografie si punctuatie) voi retine si standardele curriculare de performanta formulate in documentul fundamental al Reformei pentru primul ciclu de scolaritate. La punctul 4 - Dezvoltarea capacitatii de exprimare scrisa - se stipuleaza la S13 si S14: ,,Redactarea de texte cu respectarea regulilor de despartire a cuvintelor in silabe, a celor ortografice si de punctuatie studiate, a asezarii corecte in pagina si a scrisului lizibil. Redactarea unor texte corecte din punct de vedere lexical si gramatical ".
Am considerat utila aceasta raportare la programa scolara pentru limba romana, deoarece mi-am propus sa abordez tema pragmatic, referindu-ma, concret, si la posibilitatile de introducere a notiunilor noi utilizand unul din manualele alternative de limba romana. La scoala noastra am optat pentru manualele de limba romana (Abecedar si Limba si literatura romana clasa a III-a) semnate de Marcela Penes .
ORTOGRAFICE SI DE PUNCTUATIE
Invatamantul primar isi propune, printre finalitatile sale, ca prime obiective generale, insusirea limbii romane, ca mijloc de comunicare si cultivare a exprimarii orale si scrise, a expresivitatii limbajului, in special in cadrul noii componente a limbii romane - COMUNICAREA, prezenta dea lungul celor patru ani ai invatamantului primar.
Dintre obiectivele umaniste, locul intai il ocupa limba romana - obiectul care prilejuieste asigurarea instrumentelor de munca intelectuala, necesara in treptele urmatoare de scolaritate si chiar pe parcursul intregii vieti.
Obiectivul central al studiului limbii si al literaturii romane in invatamantul primar este dezvoltarea competentelor elementare de comunicare, orala si scrisa ale copiilor. Se urmareste, totodata, structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini si de motivatii care vor incuraja si sprijini ulterior studiul limbii si al literaturii romane.
Scopul studierii limbii romane in perioada scolaritatii obligatorii este acela de a forma progresiv un tanar cu o cultura comunicationala si literara de baza, capabil sa inteleaga lumea din jurul sau, sa comunice si sa interactioneze cu semenii, exprimandu-si ganduri, stari, sentimente, opinii etc., sa fie sensibil la frumosul din natura si la cel creat de om, sa se integreze efectiv in contextul viitorului parcurs scolar, sa-si utilizeze in mod eficient si creativ capacitatile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete in viata de zi cu zi, sa poata continua in orice faza a existentei sale procesul de invatare.
Programa scolara propune un model comunicativ - functional, adecvat nu numai specificului acestui obiect de studiu, ci si modalitatilor propriu zise de structurare la copii a competentelor de comunicare. In mod concret, acest model presupune dezvoltarea integrata a capacitatilor de receptare si de exprimare orala, respectiv de receptare a mesajului scris si de exprimare scrisa. De altfel, comunicarea nu este altceva decat functionarea concreta, in fuziune, a celor patru deprinderi (receptarea mesajului oral, exprimarea orala, receptarea mesajului scris si exprimarea scrisa).
In ciclul primar, limba romana are o importanta deosebita pentru ca urmareste atat cultivarea limbajului oral si scris al elevilor, cat si invatarea unora din tehnicile de baza ale activitatii intelectuale, ca: cititul, scrisul si exprimarea corecta.
In clasa I invatatorul continua munca educatoarei privind dezvoltarea auzului fonematic, corectarea si dezvoltarea vorbirii, precizarea si imbogatirea vocabularului. Sarcina prioritara a predarii limbii romane in aceasta clasa consta in insusirea de catre elevi a citit-scrisului. Acum elevul realizeaza primul salt calitativ in procesul de invatare, trecerea de la fonem la grafem, de la sunet la litera.
Totodata, acum incepem sa le formam elevilor primele deprinderi ortografice, care presupun respectarea unor norme precise. Preocuparea pentru pronuntarea, citirea si scrierea corecta a cuvintelor, pentru despartirea in silabe, pentru rostirea corecta a sunetelor izolate si in cuvant o manifesta invatatorul nu numai in orele de limba romana, ci si in cadrul celorlalte obiecte, folosind in acest sens exercitii variate de analiza si sinteza fonetica si un material didactic adecvat.
In ciclul primar, invatarea ortografiei si a punctuatiei este parcursa de elev in mai multe etape, deoarece predarea limbii romane se realizeaza potrivit principiului concentric. Invatatorii sunt primii care au raspunderea formarii deprinderilor de ortografie si de punctuatie. Multe din aceste deprinderi se insusesc concomitent cu invatarea citit-scrisului. In primele doua clase elevii invata limba fara sa li se precizeze terminologia. Cunostintele lor ortografice si de punctuatie au o slaba fundamentare teoretica, multe limitandu-se la empiric sau reducandu-se la explicatii si rezolvari situationale.
Elevii isi insusesc acum minimum necesar de norme ortografice si de punctuatie, norme ce se vor completa in ciclul gimnazial prin insusirea cunostintelor gramaticale. Acestea trebuie sa duca la intelegerea faptelor de limba in interdependenta lor, la stabilirea de relatii corespunzatoare si de formare a unor deprinderi temeinice si trainice de scriere corecta.
Ortografia ocupa un loc deosebit de important in studierea si insusirea limbii.
Prin etimologie, cuvantul ortografie inseamna scriere corecta sau mai precis, totalitatea regulilor care stabilesc scrierea corecta a unor limbi.
Principiile ortografice asigura caracterul de interdependenta dintre compartimentele limbii. Ele au un caracter de guvernare in scriere si se pot clasifica astfel:
- principiul fonetic, fonologic sau fonematic;
- principiul silabic;
- principiul etimologic;
- principiul traditional-istoric;
- principiul morfologic;
- principiul sintactic;
- principiul simbolic.
1.Ortografia limbii romane se bazeaza pe principiul fonetic. Potrivit acestui principiu, redam in general fiecare sunet prin cate o litera avand in vedere rostirea literara actuala. Il numim fonologic sau fonematic pentru ca redam in scris fonemele, adica cele mai mici unitati sonore care au in limba functia de a deosebi cuvintele intre ele, si nu sunetul ,,ca element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulatie ".
Academicianul Iorgu Iordan numeste acest principiu, pe buna dreptate, fonologic sau fonematic, pentru ca ,,scrierea trebuie sa redea nu sunete concrete, vorbite dupa graiuri si dupa indivizi, ci sunete abstracte, adica fonemele ".[8]
Prin principiul fonetic urmarim sa redam, cu maxima fidelitate, rostirea literara, asfel ca fiecarui sunet sa-i corespunda o litera.
O litera poate reda:
- un fonem (r, m, a, b);
- doua foneme, daca i se adauga semn diacritic (i, i, s, s, t, t);
- trei foneme, daca i se adauga doua semne diacritice distinctive (a, a, a); roman, roman, rama;
- un grup de consoane: de exemplu, litera x poate reda grupurile consonantice cs (excursie) si gz (examen). Un fonem mai poate fi redat si prin grupuri de litere: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi.
La clasa a III-a intalnim o lectie prin care elevii invata scrierea corecta a lui m inainte de p si b. Aceasta este o dovada ca ortografia respecta pronuntia, iar pronuntia trebuie sa fie corecta si clara pentru a evita o scriere gresita. Potrivit acestui principiu, cuvintele se scriu asa cum se pronunta: ecou, epic, epopee, ierarhie, impaturit.
2. Principiul silabic respecta scrierea silabica, iar semnele nu reprezinta sunetul, ci silabe. Conform acestui principiu, aceeasi consoana sau acelasi grup consonantic intra in componenta unor silabe diferite, cu alte valori. Astfel c si g capata valori diferite in functie de literele care le urmeaza in aceeasi silaba. Astfel c si g + a, a, a, o, u, redau sunetele k respectiv g: capitala, cana, gospodar, cultivat, gura.
Urmate de consoane literele c si g redau sunetul k, respectiv g: clar, glie.
Grupurile consonatice ch, gh, in aceeasi silaba urmate de e si i redau sunetul k respectiv g: chestionar, gheata, chirurg, ghiozdan.
Daca in clasa I se lucreaza mai mult cu principiul fonetic, in clasa a II-a se lucreaza mai mult cu principiul silabic. In clasa I se insista asupra pronuntiei corecte pentru a nu se gresi in scris (omisiuni sau completari), in clasa a II-a se insista asupra grupurilor de litere deci asupra principiului silabic.
3. Principiul etimologic se bazeaza pe etimologia cuvantului, pe originea lui, pe sensul cuvintelor. Pentru a stabili etimologia unui cuvant, adica originea lui, precizeaza Alexandru Graur, ,,e nevoie sa-i cunoastem exact intelesul, raspandirea de care se bucura si, pe cat posibil, formele lui mai vechi, felul in care se transpun in mod regulat sunetele din aceasta limba in cea de care ne ocupam ".[9]
Astfel, cuvantul latin lupus, prin caderea consoanei finale, a devenit lupu, iar prin afonizarea lui u a dat lup - cuvant folosit corect in limba romana actuala.
Metoda de baza a principiului etimologic ramane cea traditional-istorica. Ea are in vedere traditia, adica deprinderea de a scrie cuvintele dupa originea sau istoria lor grafica, dupa cum au fost pronuntate si eventual scrise intr-un moment istoric mai indepartat si nu cum se pronunta astazi. Uneori, la scrierea unor cuvinte se tine seama de traditia grafica. Astfel, numeralele compuse de la 21 - 29 si celelalte cu aceeasi situatie grafica se scriu cu 3 cuvinte si fara linioara, iar compusele cu zeci (treizeci) se scriu intr-un cuvant.
In primele trei clase se insista mult asupra pronumelui personal, asupra formelor lui, desi notiunea de pronume se invata abia in clasa a III-a, la mod general. Este vorba de pronumele ea care se scrie cu e si se pronunta in anumite cazuri (N si A) cu i. La fel si cu diftongul oa care se scrie cu o si se confunda sonor cu ua. Pronumele de forma ei este pronuntat si chiar scris uneori iei, ultima forma fiind o forma a verbului a lua.
Influenta grafiei asupra ortoepiei apare si in cazul articolului l care se reda in scriere, dar nu se rosteste. Trebuie explicate formele verbului a fi: sunt, suntem, sunteti. Unele cuvinte imprumutate din alte limbi se scriu potrivit grafiei din limba respectiva: kilometru, kaki etc.
Litera x cu valoare fonetica dubla: cs si gz nu este proprie limbii noastre. De aceea, litera x reda valori fonetice numai pentru fonemele cs (excursie, extemporal, excentric) si gz (exemplu, examen).
Linia traditional-istorica a principiului a impus si alte norme ortografice din care retinem:
- pastrarea grafiei numelor personalitatilor literare, artistice, stiintifice etc., asa cum au semnat acestea: Alecsandri, Bolliac, Negruzzi, Russo etc.;
- pastrarea grafiei unor cuvinte folosite pe plan international, adoptate si in limba romana fara modificari in scriere si pronuntie: auto-service, mass-media, diesel, ohm etc.
4. Principiul morfologic intregeste principiul fonematic in realizarea scrierii ca act constient sistematic si unitar. Morfologia, ca parte constitutiva a structurii gramaticale, cuprinde totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor in diferitele lor intrebuintari. Scrierea trebuie sa tina seama de aceste modificari desi in clasele mici nu se fac notiuni concrete despre morfologie. Totusi, sunt foarte multe cuvinte uzitate in aceste clase care necesita o scriere corecta din punct de vedere morfologic. Precizarile in acest caz se fac in mod empiric.
Astfel:
a) dupa grupul consonantic ch si gh urmate de diftongul ea sau ia se scrie:
- cu ea cand exista forme alternante cu e: recheama, dezgheata, gheata, gheara;
- cu ia cand nu exista forme alternante: chiar, chiabur, ghiaur, maghiar etc.
b) dupa consoana scriem:
- cu ea cand exista forme alternante cu e: ceata, geamat etc;
- cu ia cand exista forme alternante cu ie: piata, piatra, viata.
Principiul morfologic este accesibil elevilor mai mari, de aceea nu voi insista prea mult asupra lui.
5. Conform principiului sintactic, cuvintele se scriu separat sau impreuna, tinand seama de sensul lor lexical si de valorile lor gramaticale. Acest principiu se numeste asa deoarece functia sintactica a cuvantului sau a grupului de cuvinte omofon corespunzator ne indica mai precis ortografierea. Nici acest principiu nu este accesibil claselor mici, desi in manualele claselor I si a II-a intalnim dese situatii de acest gen. In sistemul nostru ortografic separam prin cratima pronumele neaccentuate de verbe: aminteste-mi-l, amintindu-si. Pe baza aceluiasi principiu deosebim in scris situatiile de omofonie: altadata (odinioara) si alta data (in alta imprejurare), demult (cand?), de mult (de cand?).
Aceste situatii speciale creeaza unele dificultati in activitatea didactica si necesita solutii aparte, care nu se pot sprijini numai pe pronuntie. Familiarizarea elevilor cu sunetele, respectiv cu literele, implica in mod necesar studierea fiecarui sunet, exercitii de pronuntie corecta, in scopul prevenirii greselilor, al formarii la elevi a capacitatii de autocontrol.
Exista, cum s-a vazut, o relatie intima intre pronuntia corecta si ortografie. Este cat se poate de limpede ca in conditiile in care, cu unele exceptii, in ortografia limbii romane exista o concordanta intre sunete (foneme) si litere (grafeme), pronuntia corecta are o influenta pozitiva asupra invatarii citirii si scrierii corecte. De aceea, in clasele mici, cand nu se predau notiuni despre verb si pronume este foarte greu sa-i explici copilului ca adu-mi se scrie asa si nu altfel. In aceste cazuri invatatorul nu poate spune decat ca sunt doua cuvinte distincte pronuntate o singura data si de aceea s-a pus liniuta de unire. Cele doua cuvinte au intelesul de sa imi aduci mie. La fel de complicata este si explicarea formelor: cuminte si cu minte; cateodata si cate o data; dealtfel si de alt fel etc. Daca pentru noi exista o motivare gramaticala, pentru elevii mici nu exista decat o singura explicatie: ,,asa se scrie ".
6. Principiul simbolic se refera la faptul ca un cuvant este un simbol al notiunii, al unui concept, al unei idei. Simbolul este un semn, o imagine. El reprezinta direct un obiect, o fiinta, o notiune, o idee, o insusire, un sentiment. Potrivit principiului simbolic, scriem acelasi cuvant alcatuit din aceleasi forme cu initiala mica sau majuscula, dupa continutul sau. Regula care s-a impus precizeaza ca atunci cand cuvantul are un sens obisnuit se ortografiaza cu initiala mica, iar cand are valoarea unui simbol mai putin obisnuit sau un sens cu totul special, se scrie cu initiala majuscula.
Un cuvant poate fi scris diferit (cu initialǎ mare sau nu) in functie de imprejurare:
decembrie / Decembrie:
"M-am nascut la 1 decembrie" ;
"1 Decembrie este sarbatoare nationala";
Principalele reguli de ortografie si ortoepie
Literele duble
Vocalele duble noteaza, de obicei, o realitate fonetica, cele doua vocale pronuntandu-se distinct, in silabe diferite: licee, fiind, stiinta, alcool, zoologica.
Se scrie si se pronunta nn in derivatele formelor cu prefixul in, cand cuvintele de baza incep cu litera n:
in + nod = innoda ; in + nou = innoi
Accentul
Accentul cuvintelor nu se noteaza de regula.
Este permisa folosirea accentului sub forma celui ascutit in cazurile in care se simte nevoia de evitare a confuziei intre cuvinte: acele - acéle, cópii - copii, vésela - veséla.
Luarea intelesului cuvantului din context a facut ca accentul sa nu fie marcat in scrierea noastra.
Pronuntarea si scrierea corecta a cuvintelor care care au pe m inaintea lui p si b
Inaintea literelor p si b se scrie m si nu n: imparat, impartit, campie, bomboane etc.
Grupurile de sunete cs si gz redate printr-o singura litera x
Se scrie x si se pronunta cs in cuvinte ca: expeditie, explica, explozie.
Se scrie x si se pronunta gz in cuvinte ca: exact, exemplu, examen.
Scrierea cuvintelor cu a si i
Literele a si i corespund aceluiasi sunet, intrebuintandu-se dupa urmatoarele reguli:
a) i se scrie intotdeauna la inceputul si la sfarsitul cuvantului: il, imparat, inger, amari, cobori, uri;
b) tot i scriem si in corpul cuvintelor, cand prin compunere, i de la inceputul cuvintelor ajunge medial: neimpacat, neinsemnat;
c) in toate celelalte cazuri se scrie, in corpul cuvintelor, a: gat, rau, sfant, vant etc.
Formele verbului a fi
Formele verbului a fi indicativ, timpul prezent recomandate de norma ortografica sunt: eu sunt, noi suntem, voi sunteti, ei sunt.
Formele pronumelui niciunul
Noul DOOM recomanda scrierea intr-un cuvant a tuturor formelor pronumelui niciunul si ale adjectivului pronominal corespunzator niciun ( niciuna, nicio, niciun).
Scrierea cu initiale majuscule
1. Se scriu cu initiale majuscule:
a) Primul cuvant al oricarui text;
b) Primul cuvant dupa semnele de punctuatie care marcheaza sfarsitul unei comunicari (punctul, semnul intrebarii, semnul exclamarii);
c) Numele de persoane: Ion, Vasile, Eminescu etc.;
d) Numele personajelor din basme: Fat-Frumos, Ileana Cosanzeana etc.;
e) Numele proprii date animalelor: Azor, Patrocle, Joiana etc.;
f) Numele astrilor: Marte, Venus etc.
2. Toate cuvintele cu exceptia celor ajutatoare neasezate pe primul loc, care alcatuiesc titlurile oficiale si onorifice, numele ordinelor si medaliilor.
3. Se scriu cu initiale majuscule toate cuvintele in a caror componenta intra denumirile oficiale ale statelor.
4. Numele geografice si teritorial-administrative: Tara Oasului, Oceanul Inghetat de Nord, Focsani etc.
5. Denumirile marilor evenimente istorice: Unirea Principatelor, Proclamatia de la Islaz etc.
6. Denumirea sarbatorilor calendaristice, nationale, internationale: Anul Nou, Ziua Internationala a Copilului, 1 Decembrie etc.
7. Titlurile publicatiilor periodice, ale operelor literare, stiintifice, artistice: Adevarul, Amintiri din copilarie etc.
8. Numele marcilor de produse industriale: Palmolive (sapun), Nei (televizor), Arctic (frigider) etc.
9. Numele proprii raselor, speciilor, varietatilor de animale sau plante: Bazna (porc), Ionatan (mere) etc.
10. Simbolurile elementelor chimice: H (hidrogen), O (oxigen), N (azot) etc.
11. Simbolurile punctelor cardinale: E, V, S, N.
SEMNELE ORTOGRAFICE
Ortografia se bazeaza, in afara de litere, si pe anumite semne auxiliare, numite semne ortografice. Aceste semne sunt : pauza alba, cratima, punctul, apostroful, linia de pauza.
Semnele ortografice sunt inrudite cu semnele de punctuatie. Uneori chiar semnele de punctuatie se folosesc ca semne ortografice.
Pauza albǎ (graficǎ) este un mijloc de a delimita cuvintele dupa sensul lor lexical si dupa valorile lor gramaticale:
"A fost odata ca niciodata" / "Mai spune o datǎ".
Cratima
a) Cratima marcheaza rostirea impreuna a doua sau mai multe cuvinte, fie ca lipsesc sunete, in care caz inlocuieste apostroful din vechea ortografie, fie ca nu lipsesc. Acestea se intampla mai ales la formele neaccentuate ale pronumelor personale sau reflexive pe care cratima le leaga de verbe, substantive, adverbe sau alte pronume: mi-au adus, din parte-mi, nu-si aduce aminte, ne-am jucat, s-au dus, le-am dat, v-a scris, m-a vazut.
Cratima uneste si formele neaccentuate ale verbului a fi de alte cuvinte: nu-i acasa, nu-s bune, nesfarsita-i campia, padurea-i departe.
Cratima leaga, de asemenea, elementele componente ale formelor verbale inverse: vazut-ai, gasi-vei etc.
b) Cratima se foloseste si la scrierea unor cuvinte compuse: de-a uliul si gainile, zi-munca, dupa-amiaza, caine-lup, buna-credinta, floarea-soarelui, nord-american etc.
c) Cratima se intrebuinteaza si la despartirea cuvintelor in silabe : a-le-e, floa-re, car-te. Cand un cuvant nu se termina intr-un rand se vor trece in randul urmator numai silabe intregi.
d) Cratima se foloseste in abrevieri: d-ta, d-na,
Apostroful [ ' ]
Apostroful marcheaza absenta intamplatoare in rostire a unor sunete:
,,Las' pe mine. Un' te duci?"
-caderea cifrelor, in special cele care indicǎ anul: "Revolutia din '48";
Punctul [ . ] ca semn ortografic se intrebuinteaza numai in abrevieri: vol., pag., etc., dr., nr., prof., dl. ;
Bara [ / ] este folositǎ in abrevieri:
"Masina mergea cu 70 km/h";
Linia de pauzǎ [ - ] se foloseste la scrierea unor cuvinte compuse formate din termeni in care cel putin unul este termen compus:
In vorbire se stabilesc raporturi logice intre cuvinte, grupuri sintactice si propozitii care formeaza unitati aparte din punctul de vedere al intelesului. Pentru a exprima aceste raporturi, vorbirea omeneasca foloseste, in afara de procedeele gramaticale, pauzele, intonatia, intreruperea sistemului comunicarii. Exprimarea in scris necesita intrebuintarea unor mijloace grafice cu ajutorul carora sa poata fi redate aceste din urma procedee. Astfel se explica crearea punctuatiei ,,un sistem de semne conventionale care au rolul de a marca in scris pauzele, intonatia, intreruperea cursului vorbirii ".[10]
Necesitatea de a exprima ideile in scris pentru ca ele sa fie mai usor si deplin intelese, a facut sa creasca interesul pentru stabilirea normelor de folosire a semnelor de punctuatie. Cunoasterea tuturor situatiilor in care se impune folosirea semnelor de punctuatie duce la stabilirea unor reguli de punctuatie.
Uneori semnele de punctuatie pot fi intrebuintate pentru a scoate in relief anumite valori stilistice. In asemenea cazuri nu se pot da reguli, folosirea semnelor de punctuatie ramanand la aprecierea celui care scrie. Este obligatoriu, totusi, ca semnele de punctuatie cu fictiune stilistica sa nu contravina regulilor gramaticale bazate pe necesitati gramaticale.
Dintre semnele mai des folosite in manualele elevilor din clasele I si a II-a, enumeram:
1. Punctul
a) Semnul grafic numit punct marcheaza pauza care se face in vorbire intre propozitii sau fraze independente ca inteles. El se pune, de asemenea, la sfarsitul unor propozitii sau fraze independente, grupuri de cuvinte sau cuvinte izolate care echivaleaza cu propozitii independente dupa care vorbirea nu mai continua:
,,Lucica si Marcel sunt la circ "
(La circ - clasa a I)
,,Era o zi frumoasa de august. Se sarbatorea implinirea a patru sute de ani de la intemeierea Manastirii Putna. "
(Ciprian Porumbescu - clasa a III-a)
,,- Cat de mare?
- Mare de tot."
(Bunica - clasa a II-a)
b) Punctul apare si inaintea propozitiilor sau a frazelor independente introduse prin conjunctia si cand aceasta nu are rolul obisnuit de conjunctie coordonatoare, ci sugereaza succesiunea neintrerupta a unor actiuni:
,,Mama l-a iertat, dar dupa moartea ei, fata s-a prefacut in albina, iar baiatul in paianjen. Si de atunci paianjenul traieste, singur, vesnic singur, fara frate si fara surori, si fara parinti. "
(Legenda albinei)
c) Punctul marcheaza fragmentarea unei fraze sau a unei propozitii.
d) Punctul se foloseste dupa propozitii enuntiative:
,,Gheorghe a terminat temele. "
(Ghemotoc - clasa I)
,,Bunicul se pregateste sa spuna o poveste. "
(Stramosii - clasa a II-a)
Punctul devine semn ortografic atunci cand marcheaza abrevierile.
,,Cantec " de St. O. Iosif - clasa a II-a
2. Semnul intrebarii
a) Semnul intrebarii marcheaza intonatia propozitiilor sau a frazelor interogative.
,, Ce faci, Chira? "
(Jocul cu focul - clasa I)
,, Cine au fost dacii? "
(Stramosii - clasa a II-a)
b) Semnul intrebarii se pune si dupa cuvinte sau grupuri de cuvinte cu functie de propozitie interogativa.
,,Cum sa ma joc? Cum? "
(O furnica - clasa I)
c) Semnul intrebarii se poate pune si dupa titluri, dar numai atunci cand titlul respectiv e o propozitie interogativa directa.
,,Cati kilometri? " (clasa I)
,,Cine este?" (clasa I)
,,Ce mai faci, bunico?" (clasa a III-a)
3. Semnul exclamarii
a) Semnul exclamarii marcheaza intonatia propozitiilor si a frazelor exclamative sau imperative.
,,Ce carte mare! "
(Cartea - clasa I)
,,Toamna ii priveste cu drag.
- Ce harnici sunt! ciripeste usor o vrabiuta.
- Ai dreptate! i-a raspuns toamna. "
(Palatul harniciei - clasa a II-a)
b) Se pune semnul exclamarii dupa interjectii cand au rol independent:
,,- Ei! Bravo!"
"Ham ! Ham! Se aude Haiduc.
(Haiduc - clasa I)
c) Se pune semnul exclamarii dupa vocative exclamative:
,,Mioaro! ai rabdare pana ce apare lumina verde! "
d) Semnul exclamarii se poate pune si dupa titlu:
,,Ghici, ghicitoareamea! " (clasa I)
,,Hristos a inviat! " (clasa a III-a)
e) Semnul exclamarii se pune dupa o chemare, o strigare:
,,- Ursul in ograda! Sariti oameni buni ! "
(Nita si ursul - clasa I)
,,- Ajutor! Sariti! Arde casa Martinei! a strigat cotofana cea atenta. "
(Incendiul - clasa a II-a)
,,Sorine, iata muntele! "
(La Sinaia - clasa I)
,,Viorele, adu-mi caietul de matematica! "
4. Virgula
Virgula marcheaza in scris anumite pauze scurte facute in cursul rostirii unei propozitii sau fraze.
a) Virgula se pune in mod obligatoriu intre doua sau mai multe parti de propozitie de acelasi fel sau cand nu sunt legate prin conjunctia si copulativ ori prin sau:
,,Cecilia, Lucian si Victor sunt la cinema. "
(La cinema - clasa I)
,,Din adancul pamantului ei scoteau: fierul, argintul si aurul din care isi faceau arme si podoabe. "
(Stramosii - clasa a II-a)
b) Se pune virgula in locul unui verb copulativ omis:
,,Acum are mainile zdrelite, fata arsa de vant si de arsita. "
(Banul muncit)
c) Se desparte prin virgula un substantiv de o apozitie explicativa:
,,Andrei, fratele meu, este premiantul clasei. "
d) Constructiile gerunziale si participiale, cu sau fara determinari, asezate la inceputul frazei se despart prin virgula:
,,Alergand, alergand, mi se imbujorau obrajii. "
e) Se despart prin virgula de restul propozitiei cuvintele si constructiile incidente:
,,Trecand pe langa un lan de grau, Dorothea zari o sperietoare de pasari, un fel de om, dar de paie. "
(O sperietoare - clasa a II-a)
f) Se despart, in general, prin virgula substantivele in vocativ:
,,Citeste, Mitrut, lectia! "
(Lasa - clasa I)
5. Punctul si virgula
Punctul si virgula este semnul de punctuatie care marcheaza o pauza mai mare decat cea redata prin virgula si mai mica decat cea redata prin punct.
,,- Nu te teme; eu sunt un prieten al vostru. "
(Lupul la stana)
6. Doua puncte
Acest semn marcheaza o pauza mai mica decat cea indicata prin punct si anunta vorbirea directa sau o enumerare, o explicatie, o concluzie, citirea unui text, a unui proverb, a unei zicale:
,,Barbu se mira:
- Ce soare mare! De unde a venit oare?
(Oac - clasa I)
,,Din adancul pamantului, dacii scoteau: fierul, argintul si aurul. "
(Stramosii - clasa a II-a)
7. Semnele citarii (ghilimelele)
a) Semnele citarii sau ghilimelele sunt semne grafice care se intrebuinteaza atunci cand reproducem intocmai un text scris sau spus de cineva:
«-Sa nu-i zici pana acasa: ,,Magar, fa bani! "»
(Borta vantului - clasa a II-a)
b) Cand se reproduc unul sau mai multe cuvinte, acestea se pun intre ghilimele, chiar daca nu alcatuiesc o propozitie sau o fraza.
« Scrise degraba pe un brau cu litere de-o schioapa: ,,Sapte dintr-o lovitura! ", iar inima incepu sa-i tresalte ca o codita de miel »
(Croitorasul cel viteaz - clasa a II-a)
c) Cand in cadrul unui citat intervine un alt citat se folosesc doua randuri de ghilimele (,, ", « »):
,, - Omule, nu te mai duce, i-a zis Dumnezeu. Ia o nuca. Dar pana acasa sa nu zici: «Nuca, deschide-te! »
(Borta vantului - clasa a II-a)
d) Se pot pune intre semnele citarii titlurile operelor de literatura, de arta sau de stiinta si ale publicatiilor, atunci cand aceste titluri sunt reproduse intr-o fraza:
«Minunatele peripetii prin carea a trecut Dorothea le veti putea afla citind, in intregime, cartea ,,Vrajitorul din Oz"»
8. Linia de dialog si de pauza
Acelasi semn de punctuatie are doua functiuni cu totul diferite:
Linia de dialog indica inceputul vorbirii fiecarei persoane care ia parte la convorbire, iar linia de pauza marcheaza, ca si alte semne de punctuatie, pauze dintre diferite parti ale propozitiei, dintre propozitii sau fraze.
,,Cucul ii zise mierloiului:
- Ce zice lumea de cantecele noastre?
- Numai de bine.
- De privighetoare ce zice?
- Pe ea o lauda toti."
(De ce isi canta cucul numele - clasa a II-a)
,,Si tuturora, deopotriva
Imparte darul lui ceresc-
Si celor care cred intr-insul,
Si celor ce-l batjocoresc"
(Hristos a inviat ! - clasa a III-a)
Linia de pauza marcheaza, uneori, lipsa predicatului verbal sau a verbului copulativ:
,,Eu il intreb ceva si _ nimic."
,,Cerul era albastru, norii _ cenusii "
9. Parantezele
Parantezele rotunde cuprind un adaos, o explicatie, un amanunt, care sunt menite sa imbogateasca intelesul propozitiei sau al frazei:
,,_ Stefanescu (caci asa ma numeam la Folticeni), azi nu mai mergem la scoala."
(Amintiri din copilarie)
10. Punctele de suspensie
Punctele de suspensie arata o pauza mai mare in cursul vorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marcheaza sfarsitul unei propozitii sau al unei fraze, ci indica, in general, o intrerupere a sirului vorbirii:
,,A fost odata Intr-o frumoasa dimineata de vara, un croitoras sedea la masa lui de lucru."
(Croitorasul cel viteaz - clasa a II-a)
11. Cratima (liniuta de unire si de despartire)
Ca semn de punctuatie, cratima se foloseste:
a) In repetitii, cand cuvantul repetat formeaza o unitate:
,,La inceput nu vazu nimic, apoi incet-incet incepu sa vada."
b) In interiorul unor expresii: calea-valea, ici-colo, doi-trei, soseaua Bucuresti-Ploiesti, distanta 1-40 Km, perioada 1 ianuarie - 31 decembrie.
1.3. SISTEME ORTOGRAFICE ROMANESTI
- SCURT ISTORIC -
Limba romana contemporana beneficiaza astazi de o ortografie relativ simpla si unitara, care, chiar daca mai inregistreaza o serie de inadvertente, ce pot fi inlaturate intr-o perioada scurta, este deschisa in continuare perfectarii.
Pana a se ajunge la aceasta faza superioara in unificarea scrierii, a fost nevoie de o perioada indelungata, mai mare de un secol, in care ligvisti, scriitori, profesori, ziaristi, oameni din cele mai variate domenii de activitate si-au spus deschis parerile, aparand o directie sau alta, afirmandu-se idei juste, cat si curiozitati.
Cunoastem astazi cu siguranta ca in secolul al XVI-lea s-a scris romaneste cu alfabet chirilic, alcatuit in vremea aceea din 43 de litere. Raspandirea scrisului in limba romana va impune necesitatea unei reglementari in folosirea semnelor alfabetului chirilic. Asa se explica reducerea semnelor de scriere la 33, prin inlaturarea dubletelor si a slovelor compuse de catre Ienachita Vacarescu in 1807 prin ,,Observatii sau bagari de seama asupra regulelor si oranduielelor gramaticii romanesti", si apoi la 27 de litere in gramatica lui Ion Heliade Radulescu, 1828.
Odata cu aparitia Scolii Ardelene, ideea inlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin isi va castiga repede numerosi adepti. Discutiile in jurul problemei ortografice se transforma de fapt in dispute aprige intre diferite conceptii asupra dezvoltarii istorice a limbii romane. Ele incep in 1780 cu ,,Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" si continua inca, ceea ce demonstreaza complexitatea problemelor ortografiei. Scrierea cu litere latine trebuia sa dovedeasca originea pur latina a limbii noastre. Se vor ivi insa destule greutati provocate de numarul redus de semne ale alfabetului latin, ortografia ajungand sa fie mai mult etimologica.
Din dorinta de a demonstra convingator latinitatea limbii romane, latinistii vor neglija semnele diacritice introduse pentru redarea unor sunete inexistente in limba latina, specifice limbii romane. Sistemul ortografic la care se ajunge are ca principali aparatori pe T. Cipariu, A. T. Laurian si J. C. Massimu, care vor publica lucrari normative, sustinand etimologismul (T. Cipariu : « Principia de limba si de scriptura » - Blasiu, 1866 ; A. T. Laurian si J. C. Massimu : « Dictionarul limbei romane » - Bucuresci, 1871).
Societatea Academica infiintata in 1866 isi fixase ca principale sarcini elaborarea ortografiei, gramaticii si a unui dictionar al limbii romane in scopul asigurarii unitatii limbii. Dezbaterile dintre anii 1867 - 1869 mentin in centrul atentiei generale problema ortografiei.
Impotriva sistemului etimologic al lui Laurian si Massimu se vor ridica autoritar Alecsandri, Negruzzi, Odobescu, Hasdeu, scriitori legati de limba populara. Ironiile lui Odobescu din « Prandiul Academicum », sau ale lui Hasdeu din satira « Trei crai de la rasarit » isi au meritul lor in parasirea ortografiei etimologice.
Un mare merit ii revine si lui Titu Maiorescu care in articolul « Despre scrierea limbii romane » apara principiul fonetismului, facand opozitie etimologismului. Regulile ortografice propuse de mentorul Junimii la 1866 vor fi adoptate de revista « Convorbiri literare » si sustinute de marii scriitori ai timpului: Vasile Alecsandri, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, A.D. Xenopol.
Titu Maiorescu realizeaza o ingenioasa sinteza intre etimologismul lui Cipariu si fonetismul lui Aron Pumnul.
Interventia lui Maiorescu porneste de la constatarea ca « Aproape nici un cuvant, afara de mono-silaba, nu se pronunta in acelasi fel de toti romanii, prin urmare pentru mai nici un cuvant nu exista uz general al limbii ca normativ al scrierii tuturor romanilor »[11].
Academia Romana va parasi de la inceput ortorgrafia etimologica adoptata de Societatea Academica la 1869, sustinand o ortografie mai usoara si mai rationala. Treptat, ea s-a pronuntat pentru o scriere fonetica. Indreptarele din 1881, 1901, 1932 elimina in mare parte etimologismul.
Publicarea ,,Regulilor ortografice" in anul 1932 aduce un progres fata de normele ortografice anterioare, predominand punctele de vedere ale lui Sextil Puscariu, Ovid Densusianu si Ion Bianu. Aceasta nu inseamna ca dezbaterile ortografice au ajuns intr-un punct limita. Dupa 1932 in disputa ortografica intra I.A. Candrea, Gh. Adamescu, dar si o serie de lingvisti din generatia tanara : Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Al. Rosetti, carora li se alatura si unii scriitori.
Dupa al doilea razboi mondial, elaborarea normelor ortografice s-a facut in stransa legatura cu elaborarea ,,Gramaticii limbii romane", a ,,Dictionarului limbii romane contemporane" si a ,,Dictionarului limbii romane moderne".
Anii 1950 - 1953 sunt bogati in dezbateri ortografice, aduse la cunostinta marelui public prin ,,Cum vorbim", ,,Contemporanul", ,,Gazeta invatamantului", ,,Limba romana". Pana la sfarsitul anului 1953 n-avem totusi o ortografie unitara, ,,un ansamblu de reguli pe care sa le respecte, si deci sa le aplice, daca nu toata lumea de la noi care scrie romaneste, cel putin marea majoritate" .
Noua Academie creata in 1948 si-a inscris in program elaborarea unei reforme ortografice, constienta fiind ca ,,ortografia presupune unitate a scrierii, unitate desavarsita si conforma cu un ideal de limba care e limba literara"[13].
Consiliul de Ministri va aproba la 16 septembrie 1953 un proiect de hotarare care cuprinde punctele esentiale ale viitorului sistem ortografic discutat de Institutul de lingvistica si de Academie, ca baza de plecare pentru noul indreptar si dictionar ortografic.
Precizarea pe baze stiintifice a normelor ortografice din 1932 pornea de la principiul ca limba scrisa trebuie sa redea simplu si clar limba vorbita, pronuntia literara.
La sfarsitul anului 1953 apare ,,Mic dictionar ortografic", iar la 1 aprilie 1954 noile norme ortografice devin obligatorii pentru edituri si institutii de stat.
In scoli, noile reguli vor fi oficiale incepand cu anul 1955 - 1956. In 1960 va aparea mult asteptatul Indreptar ortografic, ortoepic si de punctuatie, imbunatatit intrucatva in editia din 1971.
In ultimii 20 de ani, in limba romana au aparut modificari la nivelul ortografic, ortoepic, morfologic si de vocabular care se cer cunoscute si insusie de noi toti din momentul in care ele au devenit norma. Astfel, prin Hotararea Academiei Romane din 17 februarie 1993 sunt modificate doua norme ortografice: prezentul indicativ al verbului a fi, care trebuie sa se scrie si sa se pronunte sunt, suntem, sunteti, in loc de sint, sintem, sinteti si redarea sunetului i in scris prin literele a si i, in functie de pozitia lor in cuvant.
Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane, aparut in 2005 (DOOM2) este o editie revizuita si adaugita a Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane din 1982 (DOOM1) care aduce o serie de modificari. Este o lucrare care prezinta regulile ortografiei oficiale actuale si normele de ortoepie si de morfologie consacrate prin uzul literar- aspectul cel mai ingrijit al limbii romane.
Important este ca, indiferent de polemicile stiintifice in domeniu, invatatorii au obligatia de a aplica normele ortografice si de punctuatie in vigoare.
1. 4. PARTICULARITATI ALE INTRODUCERII
PROBLEMELOR DE ORTOGRAFIE LA CLASELE I -IV. ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE
Varsta scolara mica, cuprinsa intre 7 si 11 ani, la care copilul frecventeaza clasele I - IV se caracterizeaza prin schimbari importante in dezvoltarea copilului.
Scolarul mic inregistreaza o crestere fizica importanta, ca inaltime si greutate. Invatatorul este martorul acestor schimbari zilnice. El corecteaza zilnic pozitia in banca si la scris a scolarului. Racordarea copilului la efort depinde de toti factorii care actioneaza in noile conditii. Trecut intr-o noua treapta de scolaritate, copilul inregistreaza progrese in ceea ce priveste sincronizarea disponibilitatilor fizice cu solicitarile psihice. La sapte ani, dezvoltarea creierului este incheiata in proportie de 90%. Creste puterea analitica a copilului intrat in scolaritate. Este varsta cand scolarul nu poate inca distinge esentialul de neesential. Notiunile predate sunt insusite la un prim nivel. Distributivitatea atentiei este redusa. Trecerea de la o activitate la alta se face prin verigi intermediare.
Dezvoltarea vorbirii este cel mai important proces psihic al acestei etape. In paralel, are loc si dezvoltarea imaginatiei. Fiecare activitate contribuie la constientizarea distinctiei dintre realitate si fictiune. Creionarea personalitatii depinde in mare masura de acumularile in plan psihologic.
Invatatorul valorifica acumularile psihice in scopul formarii deprinderilor de citire si de scriere corecta, urmarind ca invatarea scris-cititului sa se realizeze constient, sa se bazeze pe metoda analizei si sintezei fonetice. Insusirea constienta si activa a cunostintelor teoreticesi dobandirea unor priceperi si deprinderi depind in mare masura de activizarea proceselor de gandire, de stimularea si dezvoltarea capacitatii intelectuale a scolarilor, de actiunile practice desfasurate in acest scop.
Procesul de familiarizare a elevilor cu normele de ortografie este un proces complex, de lunga durata. Invatarea ortografiei in ciclul primar este determinata de faptul ca acest proces are loc in conditiile in care nu se poate apela la teoria lingvistica. Dar normele de ortografie nu pot fi evitate inca de la primele activitati de scriere din clasa I, cu toate ca la aceasta varsta elevilor nu li se comunica notiunile lingvistice pe care se sprijina normele respective de scriere, ci doar li se arata cum se scrie corect urmand ca motivatia lingvistica sa se faca dupa ce se obtin cunostintele necesare.
In invatarea ortografiei in ciclul primar se disting doua etape:
a) invatarea ortografiei pe baze intuitive ( clasele I, a II-a si inceputul clasei a III-a);
b) invatarea ortografiei prin cunoasterea rationala a fenomenului lingvistic (clasele a III-a si a IV-a).
In etapa invatarii ortografiei pe baze intuitive, insusirea scrierii corecte implica formarea unor reprezentari cu contributia analizatorilor auditivi, vizuali si verbo-motori. De-a lungul perioadei abecedare, se insista asupra intelegerii de catre elevi a raportului dintre pronuntare si scriere.
Pornind de la specificul ortografiei romanesti, care este in primul rand fonetica, se impune formarea cu prioritate a unor deprinderi de pronuntare corecta a cuvintelor. Indreptarea greselilor de pronuntie se face cu mult succes prin jocuri, dar si prin exercitii de gimnastica medicala, daca situatia o reclama. Ca o regula generala, elevii trebuie sa stie ca, scrierea reda intocmai pronuntarea. Intrucat unii elevi fac confuzie intre n si m , t si d, p si b, omit sau adauga litere, silabe sau cuvinte, nu articuleaza substantivele comune, este necesar sa se intervina in orice momental vorbirii sau citirii asupra unei pronuntari corecte, clare si precise, corectandu-i atunci cand este cazul. Vorbirea invatatorului trebuie sa fie model de exprimare si pentru elevi.
Inca din invatamantul prescolar, copiii invata despartirea in silabe. Acum se trece la constientizarea fiecarui grup de sunete, dar si a sunetelor din vecinatate. Utilizarea exercitiilor de completare raspunde foarte bine intentiilor invatatorului de a corecta scrierea.
La sfarsitul clasei a II-a si inceputul clasei a III-a, dezvoltarea psihologica permite introducerea unor exercitii mai dificile. Folosirea unor liste cu substantive la singular constituie un mijloc de expansiune a numarului de silabe, prin adaugarea unei singure litere:
co - pii co-pi-ii
pe-reti pe-re-tii
e-levi e-le-vii
Elevii pot primi ca sarcina si alcatuirea unor cuvinte din silabe date, doua, trei sau patru:
-ne, cai-;
sco-, -ri-, -la, -ta;
-le-, -vi-, te-, -zor;
-su-, -ta, ca-
Scrierea pe baza de dictare constituie forma predominanta in activitatile destinate dezvoltarii scrierii corecte. Deja, copiii au dobandite priceperile de a aplica regulile tehnice si grafice ale scrisului, de a-si controla constient procesul scrierii. Dictarea se bazeaza pe texte scurte, strofe din poezii pentru copii, fragmente din lecturile propuse de manual sau texte ortografice compuse de invatator.
Pentru cuvintele lungi cu ortografie dificila este folosita inca analiza fonetica. Procedeul dictarii la clasa a III-a se deosebeste intrucatva de cel folosit in clasa I, in perioada abecedara. Pe aceasta treapta se cere copiilor sa scrie propozitii intregi, sa foloseasca semnele de punctuatie invatate. Se introduce apoi dictarea unor fraze. Celelalte forme de activitate (copierea, transcrierea) folosite in perioada abecedara sunt corelate in aceasta etapa cu cunostintele elementare de gramatica, de expunere si compunere. Aceasta nu exclude folosirea copierilor de texte privite ca mijloace esentiale de dezvoltare a deprinderii scrierii corecte.
Experienta pedagogica arata ca in clasele a II-a si a III-a scolarul mic intampina dificultati in folosirea cratimei si a semnelor de punctuatie.
Strategiile didactice proiectate de invatator au ca punct de plecare nivelul real al clasei sub aspectul scris-cititului.
Normele ortografice si de punctuatie vor fi insusite prin utilizarea unei game largi de metode si procedee.
Procesul formarii deprinderilor de ortografie si punctuatie este complex, continuu si de lunga durata. O deprindere formata si neconsolidata poate fi stearsa din zestrea ortografica a scolarului mic.
La inceput intuitiv, sub forma de automatism, iar mai tarziu constient, elevii pot asigura pe timpul scolaritatii mici un bagaj confortabil de deprinderi ortografice si de punctuatie.
Din momentul in care incepe studiul gramaticii va aparea si saltul calitativ, asigurand receptarea rationala a normelor ortografice si de punctuatie.
|
