ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
a. afluxul de informatie si nevoia selectarii ei rapide pentru folosirea în practica;
b. afluxul de informatie si necesitatea de a o introduce în procesul de instruc&# 10210p152k 355;ie;
c. afluxul de informatie si necesitatea introducerii ei în procesul de cerecetare;
d. integrarea învatamântului cu cercetarea si a cercetarii cu învatamântul.
a. solutionarea a doua componente principale ale formarii studentilor: modalitatea de a ajunge rapid la informatie si modul de lucru cu informatia;
b. crearea unei deprinderi pentru munca de cercetare stiintifica;
c. sistematizarea modului de gândire stiintifica;
d. formarea spiritului critic si autocritic în scris.
a. materializarea cunostintelor asimilate la cursuri si seminarii;
b. formarea capacitatii individuale de interpretare a unor fenomene, procese sau faze ale unei stiinte;
c. formarea unei îndemânari de a lucra cu surse de informare, de a gasi sau chiar de a crea noi surse;
d. largirea orizontului general si special de cunostinte prin munca cu cartea.
a. prezentarea practica a pricipalelor biblioteci din Cluj - Napoca;
b. prezentarea Arhivelor Statului (vizita oficiala anuntata);
c. vizitarea unor muzee de specialitate (istorie, etnografie, farmacie, zoologie).
1. Berceanu B.B.; Prezentarea lucrarilor stiintifice.Bucuresti, Editura stiintifica,
Panaitescu,I. 1968.
2. Cote-Cagne, P. Méthode de présentation des travaux scientifiques, Paris 1978
3. x x x Guide de présentation des travaux des étudiants du Département des sciences Humaines. Hull, Université de Québec, 1983.
4. Abdur Rahman Anatomia stiintei. Bucuresti, 1987.
5. x x x Morala si cunoaserea stiintifica. Bucuresti, 1974.
6. Sahleanu,V. Etica cercetarii stiintifice. Bucuresti,1967.
7.x x x Creativitatea stiintifico-tehnica dimensiune a educatiei studentilor.Coordonatori :
Unul dintre fenomenele cele mai semnificative si mai bogate în urmari îl constituie în timpurile noastre patrunderea tot mai perseverenta si mai profunda a stiintei în toate domeniile de activitate. stiinta a devenit o vocatie, o consacrare nu o simpla slujba. Ea înseamna ura patimasa fata de înselaciune, de falsele pretentii intelectuale.
Societatea are nevoie de specialisti cu pregatire teoretica si practica multilaterala si interdisciplinara care sa stapâneasca legile dezvoltarii obiective, miscarea universului social, care sa stie sa stapâneasca metodele de investigare si cercetare a proceselor naturale si sociale si de actiune a omului în câmpul lor.
Investigatia stiintifica solicita multa putere de munca, impune anumite exigente morale esentiale, autodisciplina, renuntarea la preocupari mondene, concentrarea tuturor facultatilor, persevernta, daruire de sine pâna la capat.
Metoda înseamna drumul (mijlocul) prin care se atinge un scop.
Metoda poate fi spontana, rezultatul unui rationament, empirica, bazata pe experienta recenta, sistematica sau rationala, fixata prin principii stiintifice.
Metodologia este stiinta mijloacelor pe care stiinta prin norme tehnice si practice urmareste un scop prin procedee stiintifice.
Metodologia este o stiinta teoretica care cuprinde norme generale sau particulare pentru a observa concret stiinta. Este în acelasi timp o stiinta tehnica practica, pentru ca furnizeaza mijloacele pentru a executa concret o lucrare stiintifica. Este în acelasi timp si o arta pentru ca perfectioneaza capacitatea de a ajunge la adevar.
Metodologia poate fi generala, ilustrând principiile concrete aplicate la orice tip de studiu. Metodologia poate fi speciala când se ocupa cu principii specifice aplicabile într-o ramura determinata a stiintei.
Scopul metodologiei este ca studentul sa achizitioneze un habitus stiintific de norme si principii necesare pentru a elabora o lucrare. Este ca sa cunoasca mijloacele pentru a gasi, ordona si cataloga materia de cercetat. Acest scop este mai mult practic decât teoretic.
Dezvoltarea larga în stiinta contemporana a diferitelor forme de investigatie a
obiectelor-sistem, care reprezinta complexe integrale de elemente interdependente, a generat o multitudine de probleme cu caracter metodologic.
Experienta dezvoltarii cercetarilor sistemice în stiinta contemporana arata ca
introducerea în stiinta a procedeelor sistemice, crearea teoriei generale a sistemelor este prin esenta sa o sarcina interdisciplinara noua.
În stiinta actuala este caractersitica nu numai dezvoltarea neîntrerupta a cercului de probleme teoretice si practice, ci si atentia tot mai mare acordata mijloacelor si metodelor activitatii stiintifice practice. Aceste probleme de metodologie a cercetarii stiintifice cer tot mai mult studii speciale si pe aceasta baza, logica si metodologica, a stiintei, evidentiaza tendinta crescânda de conturare a unei discipline stiintifice distincte.
În conditiile unei informatii tot mai vaste si tot mai greu de controlat, se simte tot mai acut nevoia unei ordonari si selectari a datelor pentru a se ajunge mai rapid la utilizarea lor practica si la cunoasterea lor. În anul 1980 au fost înregistrate 50.000 de titluri de periodice stiintifice cuprinzând în jur de 2.000.000 de articole, 120.000 de carti, 300.000 de brevete de inventii si un numar foarte mare de rapoarte stiintifice nepublicate (Atanasiu 1976, p. 6). Necesitatea aceasta de ordonare si selectare se simte atât în procesul de cercetare propriu-zisa cât si în procesul de instructie.
stiinta si tehnica reprezinta o parte integranta a activitatii umane. Natura, caracetrul si rolul lor au fost conditionate de scopurile sociale, de organizarea societatii si de considerente politice. Deci, stiinta poate fi numita într-un sens mai general totalitatea cunostintelor acumulate de omenire. Într-un sens mai restrâns, stiinta reprezinta totalitatea cunostintelor dintr-o anumita ramura de activitate (specialitate). Ea constituie o unealta puternica, care îl ajuta pe om sa depaseascsa limitele naturale proprii. Din punct de vedere tehnic, stiinta înseamna în primul rând informare. Caracteristicele unei informari de buna calitate sunt:
a. sa asigure posibilitatea primirii informatiei într-o forma accesibila, sugerând si modalitatile optime de folosire;
b. sa înmagazineze cunostintele de lunga durata cu posibilitatile de gasire rapida, exhaustiva si multifunctionala (multidimensionala);
c. sa gaseasca forma corespunzatoare de difuzare;
d. sa participe activ la activitatea de cercetare;
e. sa accepte sarcini delegate de specialisti, exercitarea de judecati de valoare, livrarea de informatii sau date analitico-sintetice;
f. sa fie parte organica a activitatii intelectuale, sa reprezinte o etapa pregatitoare a creatiei;
g. informarea nu trebuie sa fie un scop în sine, ci un mijloc prin care specialistul obtine si foloseste informatia cu un efort minim.
Informarea devine astfel un domeniu independent de activitate în cadrul
cercetarii, unul din rezultatele procesului de diviziune sociala a muncii stiintifice, cu reguli proprii de functionare si desfasurare.
stiinta poate fi examinata prin mai multe modalitati, care permit împartirea ei în ramuri sau parti structurale: a. examinarea tehnicilor si metodelor de lucru; b. analizarea rezultatelor cercetarii; c. stadiul de dezvoltare a stiintei ca activitate. Trei factori joaca un rol important în procesul de evolutie al stiintei în general si al oricarei stiinte în particular: a. instrumentele de observare si experienta; b. cadrul conceptual; c. limbajul specific.
Scopul stiintei în general este acela de a descoperi legile obiective ale unui fenomen dat, de a cauta legile obiective si de a face observatii superficiale asupra domeniului.
Principiile stiintei sunt ideile de baza pe care se întemeiaza teoriile stiintei respective (legile fundamentale ale unei stiinte):
a. stiinta nu e un sistem de sine statator. Ea nu e izolata de schimbarile sociale si presiunile generate de ele;
b. în cursul dezvoltarii sale, stiinta urmeaza un anumit model.
Activitatile de cercetare în general sunt foarte complexe. Ele pot fi împartite în mai multe grupe, în functie de caracterul lor:
a. cercetare fundamentala sau pura, orientata spre crearea de cunostinte noi. Studiaza legile si fenomenele de baza. Obiectivul ei este sa contribuie la cunoasterea si cresterea cunostintelor generale despre mediul înconjurator. Nu se stie exact ce se cauta, nu se stie daca exista informatii, nu se stie daca informatiile sunt utile. Obligatia este de a cunoaste complet realizarile, lucrarile în curs, esecurile. Informatia în acest caz trebuie sa fie exhaustiva. Se finalizeaza prin rapoarte de cercetare, articole de revista, carti.
b. cercetarea aplicativa, orientata pe aplicatiile cercetarii fundamentale în viata sociala. Informatia primita trebuie sa fie analitica si sintetica. Finalizarea este sociala.
c. cercetarea de proiectare, orientata spre date concrete pe parcursul unei realizari practice. Informatia trebuie sa ofere fapte si solutii care nu mai necesita consultarea surselor.
d. cercetarea de productie, orientata spre realizarea de bunuri care valorifica cunostintele stiintifice. Informatia se bazeaza pe docuemntatia data, utilaje deja proiectate, prevede metode anteconcepute. Finalizarea este o contributie proprie a acestei cercetari.
e. cercetarea didactica, orientata pe realizarea de cursuri, manuale si caiete de seminar, practica etc. Informarea se bazeaza pe informatii curente primite de la cercetarea fundamentala, necesitatile sunt impuse de curs si seminar. Se bazeaza mai putin pe documente primare.
f. cercetarea de conducere, orientata pentru a forma cadre de conducere, pentru actiuni de decizie. Informarea are aspecte specifice si de mare raspundere. Selectarea materialului trebuie sa se faca motivat si rapid.
Cercetarea are urmatoarele componente:
a. studiul
b. experimentarea
c. sansa
d. ipoteza
e. imaginatia
f. întâmplarea
g. ratiunea
h. observatia
i. strategii
Informatiile au deci drept scop: a. tinerea la curent cu cele mai noi realizari din specialitatea respectiva; b. orientarea rapida în domeniul de activitate; c. stimularea gândirii creatoare; d. elaborarea unor lucrari bine documentate.
Metodele de lucru ale stiintei sunt în general doua:
a. analiza: metoda de cercetare care consta în descompunerea în parti constitutive a unui fenomen, proces, structura, în vederea examinarii lor adecvate din punct de vedere istoric, structural, tematic etc.
b. sinteza: metoda de cercetare care consta în recompunerea unor parti constitutive deja cercetate, pentru a alcatui întregul.
Instrumentele de lucru ale stiintei sunt mai multe:
a. determinatoare
b. cataloage
c. dictionare tehnice speciale (generale sau pe ramuri)
d. manuale
e. sinteze si tratate
Terminologia specifica a stiintei s-a format de-a lungul anilor în procesul de evolutie a stiintei în general sau a ramurilor în special.
Acest limbaj specific s-a concretizat într-o terminologie structurata. În acest sens, fiecare ramura a stiintei si-a elaborat unul sau mai multe dictionare de termeni.
Modalitatile de cercetare stiintifica variaza în functie de domeniul studiat. Difera atât metodele folosite, cât si procesul cercetarii. Totusi, practica cercetarii stiintifice a demonstrat existenta unor coordonate comune cercetarilor din toate domeniile. Aceste coordonate metodologice sunt urmatoarele:
a. cunoasterea rezultatelor cercetarilor anterioare, a evolutiei cercetarilor pâna la faza actuala;
b. cunoasterea stadiului cercetarilor din domeniu (prin bibliografii);
c. cunoasterea exacta a fazei proprii de cunoastere pe baza acumularii de material faptic prin informare, cercetare-experiment si analiza acestei faze. Cunoasterea aceasta se bazeaza pe lectura, mai concret spus pe citit. Lectura are faze diferite si exista tehnici speciale de lectura si învatare. Bibliopepsie se numeste lectura superficiala a cât mai multe carti, din dorinta snoaba de a impresiona printr-o falsa cultura;
d. capacitate mare de gândire;
e. detasarea de idei preconcepute;
f. o oarecare doza de imaginatie;
g. o dominanta absoluta a ratiunii;
h. curiozitate stiintifica;
i. mare capacitate de munca si tenacitate în urmarirea ideilor de demonstrat;
j. dragoste pentru stiinta.
Factorii determinanti în dezvoltarea stiintei sunt urmatorii:
cerinta sociala - impusa de nivelul societatii în care se afla cercetatorul;
legaturile cu factorii economici si sociali care determina cresterea sau scaderea importantei unei stiinte sau unei ramuri;
progresul stiintei sau ramurii respective în functie de cunoasterea lor tot mai exacta si organizarea lor.
În procesul de dezvoltare a stiintei, în cadrul ramurilor principale s-au nascut o serie de subramuri, stiinte complementare, parti componente care pe parcurs s-au dezvoltat, capatând numele de stiinte auxiliare. Efectuarea unei cercetari în zilele de astazi presupune interactiunea unui numar mare de ramuri ale stiintei si impune cu necesitate aparitia acestor subramuri noi.
Unele din aceste stiinte auxiliare, parti componente ale unor ramuri ale stiintei, s-au dezvoltat în asa masura încât si-au formulat legi de organizare si dezvoltare proprii, încât capata aspectul unor stiinte autonome.
Din acest motiv, stiintele auxiliare (ale istoriei, ale filologiei, partile componente ale teologiei, filosofiei, psihologiei) sunt studiate dupa aceleasi criterii ca stiintele (istoricul general, istoricul în tara respectiva, studiul actual al sistematizarii stiintei auxiliare respective, posibilitatile de colaborare cu alte stiinte).
În conditiile actuale, când, în chip firesc si necesar, învatamântul se cere si trebuie integrat în procesul de cercetare si, în acelasi timp, apropiat de realitatile productiei (în sensul mai larg al oricarei activitati depuse în societate), formarea unor specialisti înca de pe bancile facultatilor sau cel putin initierea lor în activitatea propriu-zisa de cercetare a devenit tot mai mult o necesitate.
scoala superioara mai ales - factor de civilizatie si progres în conditiile dezvoltarii societatii, reprezinta nu numai un mijloc de instruire, de educare moral-cetateneasca, ci si de formare a unor cetateni înzestrati cu autentice însusiri tehnico-stiintifice.
A fi student astazi, când traiesc 90% din toti savantii si inventatorii din istoria omenirii, implica obligatii si responsabilitati fara precedent, atât în ce priveste caracterul stiintific al pregatirii, cât si integrarea în productie. Învatamântul, pastrându-si în întregime obligatiile de instructie, trebuie sa încorporeze rapid toate cuceririle noi ale stiintei.
stiinta se construieste pe fundamentul cunostintelor acumulate, fiecare generatie contribuind mai mult sau mai putin la ele, dar beneficiind de totalitatea cunostintelor create anterior. stiinta se bazeaza pe transmiterea de informatie, iar informarea stiintifica are în vedere numai informatiile obtinute în procesul de cunoastere stiintifica, care asigura - în interiorul stiintei - legatura între stiinta si productie, între stiinta si alte forme de activitate umana. Învatamântul modern constituie deci veriga de legatura între toate acestea si în acelasi timp este cel care ofera cadrele de baza în toate domeniile.
Scopul general urmarit de cursurile de introducere în tehnica cercetarii stiintifice este destul de complex: 1. de a-i obisnui pe studenti cu principii de cercetare cât mai obiective, verificând apoi practic, prin lucrarile de seminar, valabilitatea acestor principii teoretice însusite. 2. în al doilea rând, cursul urmareste si formarea unui spirit critic solid, bazat pe raspunderea stiintifica, deasupra oricaror improvizatii mai mult sau mai putin inspirate; 3. sa introduca pe student în universul vast al instrumentelor fundamentale de cercetare în general; 4. sa initieze pe student în cunoasterea institutiilor care detin instrumentele cercetarii.
Am pornit de la premisa ca Universitatea cunoaste doua conceptii privind rostul învatamântului:
a. a forma oameni de exceptie;
b. a forma dascali.
Pornind de la aceste considerente prelegerea (cursul) trebuie sa se structureze pe trei nivele:
a. al certitudinilor, respectiv al informatiei dovedite;
b. al problematizarii si cunoasterii solutiilor;
c. al ipotezelor.
nivel componential: cunostinte si moduri de operare în celule???;
nivel metacomponential: strategii de monitorizare, de selectie, de decizie asupra metodelor;
nivel epistemic: convingeri personale despre valoare, adevar, validitate.
Deci, Universitatea trebuie sa: 1. ridice permament nivelul de cunostinte personale; 2. sa lege organic învatamîntul de stiinta; 3. sa îl înarmeze cu ce e nou, cu directiile principale ale evolutiei; 4. sa formeze si sa dezvolte capacitatea de a gândi creator.
În întâmpinarea acestor necesitati, cursul încearca sa solutioneze câteva componente foarte strâns legate de formarea studentilor: a. modalitatea de a ajunge la informatie; b. modul de lucru cu aceasta informatie; c. locurile unde se afla informatia si organizarea ei.
Cursurile si prelegerile speciale destinate problematicii metodelor si tehnicilor de munca intelectuala constituie o orientare relativ noua la noi. Ele în schimb sunt prezente de mai multi ani în tarile dezvoltate din apusul Europei, în America de Nord si în Japonia. Cursul a fost conceput pentru studentii de la stiinte umaniste (istorie, teologie), dar legile enuntate de el sunt valabile si pentru studentii de la facultatea de litere, facultatea de filosofie, facultatea de psihologie etc. Practica muncii stiintifice în sine, în sensul formarii unui sistem de prezentare clara, sistematica a unor cunostinte într-o lucrare scrisa sau chiar exprimata verbal, constituie a priori un semn de organizare a mintii. Unui viitor absolvent, posibil viitor cercetator, îi sunt necesare, pe lânga cunostinte temeinice de specialitate, si cunostinte despre bazele logice si metodologice de cercetare si însusirea deprinderilor practice de cercetare.
Problemele detaliate pe care si le-a propus cursul spre rezolvare, explicare si învatare sunt urmatoarele:
1. a. initierea studentilor si orientarea lor în probleme legate de locurile unde se afla sursele primare, materialul documentar si lucrarile de referinta (biblioteci, muzee, arhive etc.)
b. initierea studentilor si orientarea lor în probleme legate de materialul documentar: izvoare, instrumente de lucru, determinatoare precum si crearea obisnuintei de a lucra cu ele.
c. formarea unor deprinderi practice pentru utilizrea instrumentelor fundamentale de lucru în domeniile de specialitate concrete (legate de activitatea din facultate si cea viitoare probabila) prin exemplificari, lucrari practice, lucrari de seminar exercitii de analiza si sinteza.
Pentru acest prim scop este necesara formarea :
deprinderii de a se documenta,
deprinderii de a interpreta informatia stiintifica,
deprinderii de a utiliza corect cunostintele însusite în procesul instructiv,
deprinderii de a obtine informatii noi.
a. introducerea studentilor în metodologia si tehnica de cercetare stiintifica, implantarea principiilor cercetarii obiective si impunerea spiritului de cercetare;
b.clarificarea si sistematizarea modului de gândire si de exprimare prin unui sistem
responsabilitate fata de propria conduita în învatare;
formarea si dezvoltarea gustului pentru cercetare;
motivatia pentru autoinstruire si autoevaluare;
încrederea în sursele de informare.
Scopul cursului se materializeaza într-o lucrare în care studentul demonstreaza:
a. munca individuala pentru a stapâni elementele teoretice ale cursului;
b. munca individuala de strângere a informatiei;
c. dovada capacitatii de a scrie sintetic si argumentat o lucrare.
Acest lucru nu se poate realiza decât printr-o participare activa la curs si la seminarii. Prezenta tuturor la toate actiunile este esentiala.
1. În procesul de formare multilaterala a profesorului care preda o stiinta umanista (literatura, istorie, teologie, psihologie, filosofie etc.), a specialistului care cerceteaza aceste domenii, cunoasterea si însusirea metodelor si tehnicilor de elaborare a unei lucrari stiintifice are o pondere însemnata, determinanta pentru profesie. Pe de o parte pentru ca materializeaza numeroase cunostinte generale, pe care nu le primeste pe alte cai, pe de alta parte pentru ca ridica capacitatea si posibilitatile de interpretare individuala si creeaza îndemânarea de a lucra cu surse directe.
2. Pe aceeasi linie a formarii multilaterale studentul face cunostinta cu elemente primare din sistemul de informare si documentare si primeste notiuni elementare de orientare în bibliografia fundamentala.
3. Din punct de vedere didactic cunoasterea si folosirea unor instrumente indispensabile unei activitati de informare, documentare, cercetare, elaborare constituie o obligatie
4. Cursul pune în evidenta prin organizarea lui elemente care înseamna examinarea atenta a unor fapte, fenomene sau procese; observarea particularitatilor lor, stabilirea raportului între ele, explicarea cauzelor care au dus la ele. Toate acestea sunt conditii esentiale apoi în procesul de învatare si productie.
Tehnicile de informare, documentare, cercetare învatate prin curs încearca sa prezinte în forma cea mai simpla, pe caile cele mai usoare modalitatile prin care studentul poate prezenta în conditii bune, chiar foarte bune lucrarile sale. În acest sens în partea sa finala cursul specifica principalele reguli pe care studentii trebuie sa le respecte atunci când sunt pusi în fata unei lucrari scrise.
Asa cum se stie, cercetarea stiintifica este un proces foarte vechi, un proces continuu, de-a lungul caruia s-au cunoscut si se cunosc etape mai mult sau mai putin active.
Vechimea procesului de cercetare impune cercetatorului din fiecare faza succesiva obligatia de a cunoaste rezultatele din etapele anterioare, pentru a putea stabili baza proprie de plecare si stadiul (nivelul de dezvoltare) în care se afla stiinta, ramura sau domeniul respectiv.
Cunoasterea acestor etape nu este numai o obligatie stiintifica, ci un principiu etic. Etica profesionala reprezinta un capitol aparte din morala muncii, alcatuit dintr-un ansamblu de cerinte, atitudini si obiceiuri morale specifice, determinate de caracteristicile unor profesiuni, ocupatii sau meserii. Etica profesionala nu e o descoperire de data recenta, ea a aparut odata cu primele "mestesuguri" uname, când deprinderile au început sa se cristalizeze în sfere de activitate precis definite. Vechimea originii principiilor morale care calauzesc exercitarea unei profesii (stiinte) implica cunoasterea ei si are rol educativ. Aceasta cunoastere constituie o necesitate de ordin psihologic, care sta la temelia demnitatii nationale. Onestitatea si respectul fata de proprietatea altuia trebuie facuta printr-un semn distinctiv între ceea ce este propriu autorului si ceea ce reprezinta gândirea altuia.
În viata spirituala a societatii, termenul de valoare este atribuit acelor activitati, relatii, fenomene, aspecte sau manifestari ale acestora care contribuie la progresul social, la afirmarea si dezvoltarea personalitatii umane.
S-au constituit, mai ales în ultimul secol, o serie de norme etice, care alcatuiesc un adevarat cod moral al cercetarii stiintifice:
receptivitatea la nou - progresismul;
cultul adevarului stiintific;
spiritul colegial de respect si sprijinul mutual;
generozitatea si abnegatia în cresterea generatiei tinere;
stima si respectul fata de opinia oponentilor si dezbaterile stiintifice.
V. I. Beveridge (Beveridge 1968, p. 200-204) a formulat mai profund norme etice din stiinta, privind cultura adevarului stiintific, în general acceptate:
a. autorul are obligatia de a releva în scris meritele si activitatea autorilor care l-au precedat;
b. autorul are obligatia de a releva chiar si în conversatie ideile altora;
c. autorul nu poate publica idei nepublicate ale altui sau altor autori fara permisiunea acestora;
d. un autor dintr-un colectiv de cercetare nu are dreptul sa-si ia partea leului, daca nu o are;
e. autorul nu are voie sa ascunda ideile care se opun tezelor lui;
f. un autor care a gresit trebuie sa rectifice el însusi, daca a descoperit acest lucru;
g. tinerea în secret a unei descoperiri stiintifice este un act neetic.
V. Sahleanu (Sahleanu 1967, p. 36, 72, 78) a completat aceste principii cu mai multe idei, tot atât de valabile:
a. exigenta fata de sine constituie un principiu etic obligatoriu; responsabilitate fata de destinul stiintei si al viitorului;
b. respectul paternitatii unei idei constituie o obligatie morala;
c. probitatea (onestitatea) stiintifica reprezinta o premisa a unei munci stiintifice de calitate;
d. orice autor trebuie sa fie strabatut de simtul noului si al filoneismului.
Nu trebuie sa se mire nimeni ca etica universitara si chiar scolara poate si trebuie sa fie încadrata în etica profesionala. Activitatea unui student capata pe parcursul anilor unele trasaturi apropiate de exerictarea unei cercetari stiintifice, daca nu e chiar cercetare.
În afara de principiile si normele morale cuprinse în regulamentele scolare (frecventarea scolii; însusirea temeinica a cunostintelor; pastrarea cu grija a avutului obstesc), etica profesionala universitara ajunge si la prevederi ce vizeaza zonele mai înalte ale constiintei, pe de o parte legate de tinuta (respectul fata de cadrele didactice; modestia, buna cuviinta, spiritul de dreptate, colegialitate, atitudine ferma contra manifestarilor antisociale, antimorale), pe de alta parte de promovarea cunostintelor stiintifice.
Aceste principii pot fi exprimate din punct de vedere al tehnicii de lucru într-o lucrare stiintifica prin câteva practici obligatorii:
a. nu se pot introduce în listele bibliografice decât lucrari care au fost utilizate direct de autor, deci care au influentat direct pe autor;
b. vor fi citate la referinte, exclusiv materialele consultate în text original;
c. orice text reprodus într-o lucrare dintr-o alta lucrare, care nu a fost consultata direct, impune indicarea locului exact de unde a fost luata si apoi indicat locul unde a fost gasita;
d. în cazul când despre acelasi subiect sunt mai multe lucrari, autorii se citeaza obligatoriu în ordine cronologica. În cazul când un singur autor are mai multe lucrari referitoare la acelasi subiect, ele sunt ordonate de asemenea în mod cronologic;
e. este gresita si aproape inadmisibila practica de a aseza în fruntea listei bibliografice în mod exceptional sau preferential lucrarile profesorilor sau conducatorilor de lucrari.
Descrierea si analiza structurala a acestor locuri ocupa un loc important în economia cursului, dar într-o faza mai avansata a lui. Într-o prima faza însa este foarte necesar ca, într-un centru universitar de prima marime cum este Cluj-Napoca, studentul sa faca cunostinta directa cu locurile unde se afla bibliotecile, muzeele si arhivele.
Bibliotecile din centrul universitar Cluj-Napoca, exceptie facând BCU si BAR, care sunt biblioteci complete, sunt numeroase si cu structuri foarte variate, pe domenii si specialitati. Cunoasterea locului, a cladirilor unde se afla, a modului de functionare, a continutului specific, poate fi importanta, mai ales pentru ca nu exista un sistem coerent de informare în legatura cu fondul de carte din centrul universitar.
Din acest motiv, studentii vor fi condusi la toate aceste biblioteci, unde le vor fi prezentate principalele elemente de orientare, pentru ca apoi, singuri, sa se informeze atunci când este cazul.
|
