SEMNELE DE ORTOGRAFIE SI PUNCTUATIE
In exprimarea oralǎ se folosesc raporturi logice intre cuvinte, grupuri sintactice si propozitii care formeazǎ unitǎti distincte din punct de vedere al intelesului. Pentru a exprima aceste raporturi, vorbirea foloseste, in afarǎ de procedeele gramaticale, pauzele, intonatia, intreruperea sirului intonǎrii.
Exprimarea in scris presupune utilizarea unor mijloace grafice cu ajutorul cǎrora sǎ fie relatate aceste din urmǎ procedee. Astfel se explicǎ crearae punctuatiei - un sistem de semne conventionale care au rolul de a marca in scris pauzele, intonatia, intreruperea cursului vorbirii.
Semnele de punctuatie sunt: punctul - care culmineazǎ cu valori ortografice, semnul intrebǎrii, semnul exclamǎrii, virgula, punctul si virgula, douǎ puncte, semnele citǎrii (ghilimelele), linia de dialog, linia de pauzǎ, parantezele, punctele de suspensie, cratima sau liniuta de unire - care ca si punctul, este folositǎ ca si semn de ortografie.
Folosirea adecvatǎ a semnelor de punctuatie nu decurge automat din insusirea mecanicǎ a regulilor expuse. Este necesarǎ o intelegere a normelor respective, fapt care depinde de mai multi factori si in primul rand de o serioasǎ cunoastere a limbii romane.
"In materie de punctuatie, regulile gramaticale spun mai mult, dar nu spun tot. In fiecare semn, dincolo de ceea ce stǎ in definitia lui strictǎ, pulseazǎ si o parte de imponderabil, capabil sǎ genereze ori sǎ adǎposteascǎ in ea nesfarsite virtuti si deschideri".
Procesul de familiarizare a elevilor cu normele de ortografie si de punctuatie este un proces complex si de lungǎ duratǎ. Aceste norme pot fi evidentiate incǎ din clasa I pentru cǎ "ortografia se invatǎ nu numai rational, ci si mecanic si infinitiv".
Avand in vedere faptul cǎ normele de ortografie pun cele mai multe probleme elevilor de varstǎ scolarǎ micǎ voi incepe prin prezentarea acestora.
Semnele de ortografie folosite in mod obisnuit in scrierea limbii noastre sunt: liniuta de unire sau cratima, apostroful si in anumite imprejurǎri, punctul. Liniuta de unire si apostroful marcheazǎ in scris anumite particularitǎti de rostire
sau redau grafic unele aspecte privitoare la structura cuvintelor, iar punctul permite o serie mai rapidǎ si totodatǎ realizarea unei economii de spatiu.
Liniuta de unire (cratima)
1. Unul dintre rolurile cele mai importante ale liniutei de unire ca semn ortografic este acela de a reda in scris rostirea impreunǎ a douǎ cuvinte diferite. De obicei, dintre aceste cuvinte, cel putin unul are un scop fonetic redus si este pronume, verb auxiliar sau articol nehotǎrat.
Liniuta de unire se foloseste pentru a read grafic:
a) disparitia unui cuvant datoritǎ vocalei initiale sau finale a cuvantului alǎturat: s-a dus (din pronumele se si auxiliarul a), n-a vrut (din negatia nu si auxiliarul a), intr-o zi (din prepozitia intru si articolul hotǎrat o), intra-dins (din prepozitia intru si adverbul adins);
b) contractia a douǎ vocale apartinand la douǎ cuvinte diferite: ce-ai fǎcut (din pronumele ce si auxiliarul ai), mi-a (din pronumele mi si auxiliarul a), nu-i (din negatia nu si forma scurtǎ de indicativ prezent si pers. a III-a sg. a verbului a fi), de-a (din prepozitiile de si a);
c) alinierea unui cuvant, de obicei cu un corp fonetic redus la sfarsitul altui cuvant, ca adaos la ultima silabǎ a acestuia sau ca o silabǎ in plus: porit-a (forma inversǎ de perfect compus pers. a III-a sg. a verbului a porni), din partea-mi (din substantivul parte si pronumele mi), du-o (din imperativul verbului a duce si articolul hotǎrat o).
Pot fi alǎturate mai mult de douǎ cuvinte, ca in cazurile urmǎtoare: dǎ-le-o, adusu-le-am.
Folosirea in scris a liniutei de unire este uneori obligatorie. De exemplu in formele inversate ale verbelor insotite sau nu de pronume: venit-a, pleca-voi, spusu-ne-a, dandu-le-o, in forma de perfect compus precedatǎ de pronume: s-a dus, v-a spus, i-a amintit, ti-am arǎtat; in cazul prepozitiilor intru sau dintru urmate de articolul nehotǎrat, pronume sau adverb incepand cu o vocalǎ: intr-o, intr-acea searǎ, dintr-acolo.
Alteori se poate alege intre constructia cu liniutǎ de unire si cea fǎrǎ liniutǎ de unire: m-asteaptǎ, sau mǎ asteaptǎ, se-apropie sau se apropie, n-am sau nu am, de-acolo, sau de acolo, pe-aproape sau pe aproape.
2. Liniuta de unire ca semn ortografic se mai foloseste si la scrierea unor derivate cu prefixe, a unor cuvinte compuse si a unor locutiuni, ca Si la despǎrtirea cuvintelor in silabe.
3. Liniuta de unire se mai foloseste si in alte imprejurǎri decat cele mentionate in punctele precedente. De exemplu ea insoteste o parte izolatǎ dintr-un cuvant (sunet, grup de sunete, prefix, termen de compunere, etc. a- din alene, -ul din sǎculet, pre- din prefacere, -os din nervos, -va din cineva); poate lega desinenta ori articolul hotǎrat de un cuvant cu aspect neobisnuit ca rostire sau scriere (wisky-uri, Ph-ul, O.N.U.-ul, S.M.T.-uri).
Apostroful
Apostroful marcheazǎ grafic cǎderea accidentalǎ in rostire a unor sunete de la inceputul, de la mijlocul sau de la sfarsitul unui cuvant: 'Neata! In loc de Bunǎ dimineata!, Sal'tare! In loc de Salutare!, Ascultǎ dom'le! Cin' sǎ-l mai inteleagǎ! Un' te duci? Umblǎ fǎr' de rost. In asemenea cazuri intrebuintarea liniutei de unire in locul apostrofului este gresitǎ.
Punctul
Ca semn ortografic se foloseste la sfarsitul cuvintelor prescurtate din care a fost pǎstratǎ, de obicei, numai partea initialǎ (uneori o singurǎ literǎ): v.=vezi, vol.=volum, id.=idem, a.c.=anul curent, p. sau pag.=pagina, locot.=locotenent, nr.=numǎr, dr.=doctor, etc.=etcetera, cf.=conform.
Cand abrevierea este formatǎ din inceputul cuvantului si partea lui finalǎ, punctul poate sǎ lipseascǎ. De exemplu: d-ta=dumneata, d-sa=dumnea sa, cca=circa, se scriu fǎrǎ punct.
De asemenea nu se pune punct dupǎ anumite abrevieri cu caracter oficial din domeniul tehnico stiintific, ca:
- simbolurile in fizicǎ, chimie, matematicǎ; Mg=magneziu, C=carbon, Cl=clor, N=numǎr intreg;
- unitǎti de mǎsurǎ: m=metru, t=tonǎ, l=litru, kg=kilogram, a=ar, ha=hectar;
- numele punctelor cardinale: N=nord, S=sud, V=vest, E=est.
Substantivele compuse din litere initiale se pot scrie cu sau fǎrǎ punct dupǎ fiecare initialǎ C.F.R. sau CFR, C.E.C. sau CEC, O.N.U. sau ONU. Este preferabilǎ scrierea cu punct dupǎ fiecare literǎ.
Separarea literelor prin puncte este insǎ gresitǎ atunci cand avem de-a face cu cuvinte compuse in alcǎtuirea cǎrora intrǎ fragmente de cuvinte. Se scrie ICECHIM (Institutul de Cercetǎri Chimice), nu I.C.E.C.H.I.M., deoarece, I reprezintǎ initialele cuvantului institut, CE primele douǎ sunete ale cuvantului cercetǎri, iar CHIM, fragmentul initial al cuvantului chimice, PETROM (Petrol Romania).
Necesitatea de a exprima cat mai clar ideile, in scris pentru ca ele sǎ fie mai usor si pe deplin intelese a fǎcut sǎ creascǎ in ultima vreme interesul pentru stabilirea normelor de folosire a semnelor de punctuatie.
Cunoasterea tuturor situatiilor in care se impune folosirea semnului de punctuatie respectiv, duce la stabilirea unor reguli de punctuatie.
Uneori semnele de punctuatie pot fi intrebuintate pentru a scoate in relief anumite valori stilistice. In asemenea cazuri nu se pot da reguli, folosirea semnelor de punctuatie rǎmanand la aprecierea celui care scrie. Este obligatoriu totusi ca semne de punctuatie cu functie stilisticǎ sǎ nu contravinǎ regulilor gramaticale bazate pe necesitǎti gramaticale.
Forma semnelor de punctuatie a variat foarte mult de-a lungul timpului. Abia o datǎ cu descoperirea tiparului s-a nǎscut punctuatia modernǎ. Aceste semne s-au generalizat in scrierea tuturor limbilor, cu cateva exceptii. De exemplu in textele scrise in limba greacǎ veche si modernǎ, se folosesc, intre altele, urmǎtoarele semne: punct superior ( ̀ ), care are valoare de punct si virgulǎ sau de douǎ puncte, si punctul si virgula, care corespunde semnului intrebǎrii din sistemul nostru.
Ca si in alte scrieri cel dintai semn de punctuatie folosit in scrisul romanesc este punctul. El apare in cele mai vechi texte scrise la noi cu chirilice, atat in limba slavǎ, cat si in romaneste.
Punctul - este semnul grafic care marcheazǎ pauza care se face in vorbire intre propozitii sau fraze independente ca inteles. El se pune de asemenea la sfarsitul unor fraze si propozitii independente, grupuri de cuvinte sau cuvinte izolate care echivaleazǎ cu propozitii independente si dupǎ care vorbirea nu mai continuǎ. Punctul poate marca finalul urmǎtoarelor tipuri de propozitii: enuntiative, imperative, exclamative, interogative.
Semnul intrebǎrii - marcheazǎ grafic intonatia propozitiilor sau a frazelor interogative. De fapt el poate fi folosit si dupǎ anumite cuvinte sau grupuri de cuvinte, nu numai dupǎ propozitii sau fraze. Conditia este si pentru unele si pentru altele ca ele sǎ fie intrebǎri directe sau "echivalente" ale unor intrebǎri directe.
Semnul exclamǎrii - marcheazǎ grafic intonatia propozitiilor si frazelor exclamative sau imperative. El se mai pune si dupǎ interjectii si vocative care exprimǎ stǎri afective si sunt considerate cuvinte sau pǎrti de frazǎ independente. Se mai pune semnul exclamǎrii si dupǎ o propozitie exclamativǎ care poate fi completǎ sau elipticǎ de predicat.
Intr-o insirare de exclamatii, se pune semnul exclamǎrii dupǎ fiecare termen al insirǎrii, pentru cǎ se accentueazǎ asupra fiecǎruia.
Virgula - delimiteazǎ unele propozitii in cadrul frazei si unele pǎrti de propozitie in cadrul propozitiei. Virgula aratǎ felul in care fraza si propozitia se despart de elementele lor constitutive pe baza raporturilor sintactice dintre ele. Aceasta este functiunea garmaticalǎ a virgulei. In legǎturǎ cu functiunea
gramaticalǎ se pot da reguli precise. Ele aratǎ cand este obligatoriu si cand nu este ingǎduitǎ folosirea virgulei. Aceste reguli se bazeazǎ pe felul in care se inlǎntuie logic ideile in succesiunea lor. De aceea, intre modurile de folosire a virgulei in diferite limbi nu existǎ deosebiri esentiale.
Virgula marcheazǎ grafic anumite pauze scurte fǎcute in cursul rostirii unei propozitii sau fraze. In felul acesta virgula, alǎturi de alte semne de punctuatie, serveste la redarea graficǎ a ritmului vorbirii si a intonatiei.
Virgula se foloseste pentru a reda grafic pauzele scurte ori de cate ori marcarea lor este consideratǎ de autor. In vorbire asemenea pauze sun folosite in mod intentionat in douǎ situatii:
a) pentru a grupa la un loc cuvintele si grupurile de cuvinte care formeazǎ unitǎti de inteles si a le despǎrti in felul acesta, de restul frazei sau propozitiei;
b) pentru a atrage atentia in mod deosebit asupra unor cuvinte, prin despǎrtirea lor de restul frazei.
In cadrul propozitiei se pune virgulǎ intre pǎrti de propozitie de acelasi fel cand sunt legate copulativ prin ori si sau.
Punctul si virgula - este semnul de punctuatie care marcheazǎ o pauzǎ mai amre decat cea redatǎ prin virgulǎ si mai micǎ decat cea redatǎ de punct. O astfel de pauzǎ este adesea necesarǎ pentru a despǎrti propozitii sau grupuri de propozitii care formeazǎ unitǎti relativ independente in cadrul unei fraze. Fraza castigǎ astfel claritate si se evitǎ legarea gresitǎ a unei subordonate dinaintea pauzei marcate prin punct si virgulǎ de propozitia imediat urmǎtoare. Alteori, punctul si virgula corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arǎta cǎ partea de frazǎ care urmeazǎ e o intregire, o explicatie sau o concluzie a celor afirmate anterior.
In acelasi mod este descrisǎ functia acestui semn de punctuatie si de cǎtre acad. Al. Graur: "Cand fraza s-a isprǎvit, dar urmeazǎ alta cu continut destul de apropiat, se pune punct si virgulǎ ( ; ) in loc de punct. Alegerea depinde pe de-a-ntregul de bunul plac al scriitorului, care de asemenea poate, in unele cazuri, sǎ punǎ punct si virgulǎ in loc de virgulǎ sau invers".
Strict functional, punctul si virgula poate indeplini fie pe cel al virgulei. Cum s-a spus deja, folosirea lui in locul punctului sau al virgulei depinde de modul in care autorul isi concepe si isi structureazǎ enuntul.
Sunt situatii in care folosirea punctului si virgulei este obligatorie pentru a evita o interpretare eronatǎ a raporturilor sintactice dintre propozitii si implicit o intelegere gresitǎ a sensului frazei.
Douǎ puncte - anuntǎ vorbirea directǎ sau o enumerare, o explicatie, o concluzie, si marcheazǎ totodatǎ o pauzǎ, in genere mai micǎ decat pauza indicatǎ de punct. Ele se pun la sfarsitul unei fraze, cat si in interiorul ei.
Linia de dialog - serveste la a indica inceputul vorbirii persoanelor care iau parte la conversatie. Folosirea semnelor citǎrii impreunǎ cu linia de dialog este gresitǎ. Se foloseste deci sau numai linia de dialog sau numai semnele citǎrii.
Linia de pauzǎ - are functia de a marca pauzele dintre anumite pǎrti de propozitie, dintre propozitii sau fraze. Ea este identicǎ, sub raport grafic, cu linia de dialog, dar are dupǎ cum se poate vedea, functii diferite de aceasta.
Semnul grafic care serveste ca linie de dialog, sau de pauzǎ nu trebuie confundatǎ cu cratima, denumitǎ si liniutǎ de unire sau de despǎrtire, care are cu totul alte functii. Dealtfel, pentru a evita confuzia lor, ele se deosebesc si grafic: linia de pauzǎ este mai lungǎ ( _ ), iar cratima este mai scurtǎ ( - ).
Linia de pauzǎ serveste, in interiorul propozitie sau al frazei, la delimitarea cuvintelor si constructiilor incidente, a unor pǎrti de propozitie sau a unor propozitii intregi.
Cratima - ca semn de punctuatie se foloseste in repetitiile de cuvinte, in interiorul unor expresii, intre douǎ numere atunci cand indicǎ aproximatia numericǎ, intre cuvinte care aratǎ limitele unei distante sau al unui interval de timp.
Parantezele - in punctuatia limbii se folosesc, de regulǎ, douǎ tipuri de paranteze: paranteze rotunde si paranteze drepte. Dintre ele cele mai frecvent intrebuintate sunt parantezele rotunde.
Parantezele marcheazǎ, in general, un adaos in interiorul unei propozitii sau al unei fraze. Este vorba de adaos explicativ, de o explicatie, de un amǎnunt menite de a imbogǎti intelesul propozitiei sau al frazei de care sunt legate. Parantezele indeplinesc astfel unele din functiile virgulei sau ale liniei de pauzǎ. In ultima vreme se observǎ o tendintǎ tot mai accentuatǎ de extindere a functiilor parantezelor, ele ajungand sǎ fie intrebuintate si in situatii de coordonare sau de subordonare, aidoma virgulei.
Punctele de suspensie - indicǎ o pauzǎ mai mare in cursul vorbirii. Ele pot fi puse dupǎ orice parte de propozitie oriunde in structura frazei, intrucat ratiunea folosirii lor acoperǎ realitǎti obiective si subiective atat de diverse incat cursul vorbirii poate fi intrerupt in orice moment al sǎu. De retinut este faptul cǎ punctele de suspensie nu marcheazǎ sfarsitul unei propozitii sau al unei fraze, ci indicǎ doar intreruperea sirului vorbirii. Aparitia punctelor de suspensie duce la schimbǎri de intonatie. In acest sens indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie precizeazǎ urmǎtoarele: "Comunicarea care este atasatǎ inaintea pauzelor redate in scris prin punctele de suspensie are intotdeauna o intonatie caracteristicǎ: cand pauza este neintetionatǎ, intonatia este discretǎ, iar cand pauza este intentionatǎ, intonatia comunicǎrii este ascendentǎ."
Semnele citǎrii sau ghilimelele - cu ajutorul acestora se reproduce intocmai un enunt spus sau scris de cineva. In punctuatia romaneascǎ se folosesc douǎ tipuri de marcaje: [,, . ,,] si [<< .>>] acestea din urmǎ sunt numite si ghilimele frantuzesti.
Semnele citǎrii se pun inainte si dupǎ reproducerea unui text. Se pun intre semnele citǎrii cuvintele sau grupurile de cuvinte citate ironic sau care redau atitudinea rezervatǎ ori dezaprobatoare a autorului fatǎ de realitǎtile pe care le desemneazǎ respectivele cuvinte. Se obisnuieste sǎ se punǎ intre ghilimele titlurile operelor literare de artǎ sau de stiintǎ, ale publicatiilor, numele institutiilor, firmelor etc. atunci cand aceste titluri sunt reproduse intr-o frazǎ.
Ghilimelele frantuzesti se folosesc de regulǎ atunci cand in interiorul unui citat intervine alt citat. Aceste citate pot fi reduse la un cuvant sau pot fi propozitii sau fraze intregi.
Una din sarcinile de seamǎ ale invǎtǎtorului si profesorului este de a-i invǎta pe elevi sǎ vorbeascǎ si sǎ scrie corect prin aplicarea constientǎ a tuturor normelor de ortografie si punctuatie. Formarea deprinderilor de scriere corectǎ trebuie sǎ constituie o preocupare permanentǎ nu numai pentru cei ce predau acestǎ disciplinǎ, ci si pentru toti profesorii de toate specialitǎtile care nu pot rǎmane indiferenti in fata unor grave abateri ce reclamǎ lipsa unor cunostinte si deprinderi temeinice.
Insusirea unei scrieri corecte este o problemǎ extrem de importantǎ si delicatǎ, mult discutatǎ in materialele de specialitate.
Se vorbeste clar de o crizǎ a invǎtǎmantului actual in genere, criza generalǎ de exprimarea defectuasǎ, incorectǎ a elevilor in scris, de minimalizare a rǎspunderii pe care o au cadrele didactice si elevii fatǎ de insusirea normelor scrierii corecte. Acestei laturi i s-a acordat o atentie exageratǎ, chiar in orele de gramaticǎ, in dauna altor aspecte ale dezvoltǎrii vorbirii, cǎci cultivarea exprimǎrii, presupune cunoasterea si respectarea obligatorie a tuturor normelor ortografice, dar nu se reduce - dupǎ cum am arǎtat - numai la corectitudine.
De fapt, principalele norme ortografice nu trebuie practicate in mod mecanic, ci constient incǎ din primele clase ale scolii generale, anume panǎ la varsta de 9-10 ani.
Stim cu totii cǎ un bun invǎtǎtor nu poate admite ca elevii sǎi sǎ scrie cu greseli de ortografie. Pentru lichidarea lor se vor folosi de numeroasele si variatele procedee, fǎcand nenumǎrate corectii pentru a putea ajunge la crearea automatismelor, fǎrǎ sǎ facǎ apel la cunostintele teoretice de foneticǎ si gramaticǎ.
Copiii care nu au invǎtat de la inceput sǎ scrie corect vor face mereu greseli, pentru cǎ abaterile, de obicei, dupǎ primii ani de scoalǎ sunt de fapt deprinderi gresite formate pe care cunostintele de foneticǎ si morfologie studiate ulterior, precum si exercitiile de ortografie - fie ele practicate cat de des - nu le mai pot fi dezrǎdǎcinate, decat cu pretul unor uriase eforturi si irosiri de timp.
|
