SISTEMUL DE INVATAMANT
Sistemul de invatamant reprezinta principalul subsistem al sistemului de educatie, care include ansamblul institutiilor specializate in proiectarea si realizarea functiilor educatiei prin continuturi si metodologii specifice, organizate formal si nofor-mal.
Sistemul de invatamant, in sens larg, angajeaza 'ansamblul institutiilor care participa la organizarea arhitecturii scolare' prin proiectarea unor cicluri, orientari, filiere realizabile la nivelul unor structuri specifice educatiei /instruirii formale dar si nonfor-male (Dictionnaire encyclopedique de l'education et de laformation, 1994, pag.956).
Ca parte a sistemului de educatie, sistemul de invatamant coordoneaza si asimileaza actiunile si influentele pedagogice proiectate si realizate (de) la nivelul urmatoarelor institutii:
'Scoala', reprezentata prin: gradinite, scoli primare, scoli generale, scoli profesionale, scoli speciale, grupuri scolare, licee, colegii universitare, universitati, unitati de instruire permanenta ( recurenta, reciclare, perfectionare), unitati de invatamant conexe (centre, cabinete de asistenta psihopedagogica a elevilor, cadrelor didactice, parintilor; centre, cabinete logopedice, case ale copiilor si elevilor).
- Institutiile specializate in educatie/instruire nonformala, complementare in raport cu 'scoala': casele si cluburile elevilor/studentilor, taberele pentru elevi/studenti, centrele de formare profesionala, centrele de vacanta ('loisir'), presa scolara/universitara! radio-televiziunea scolara/universitara, retelele de informatizare scolare/universitare.
Organismele institutionale ale comunitatilor educative (locale, zonale; profesionale etc.) care sprijina 'scoala' in mod direct conform anumitor relatii contractuale: familia/comunitatea parintilor; agentii economici, politici, culturali; biserica etc.
Evolutia sistemelor moderne de invatamant confirma deschiderea sociala a scolii institutionalizata la nivelul unor modele cu o arie de extindere din ce in ce mai larga. In aceasta perspectiva pot fi evocate: centrele interscolare/teritoriale de formare profesionala cu programe de instruire nonformala (S.U.A.); scolile duale (cu programe de instruire profesionala in scoala si in intreprindere), proiectate pe baza unor relatii contractuale realizate cu agentii economici cointeresati (Germania); scolile alternative, care angajeaza optiunea si responsabilitatea comunitatilor locale/zonale - familia, biserica, agentii sociali etc. (Olanda, Danemarca); centrele de vacanta, cu programe pedagogice multiple de educatie activa (Franta); retelele scolare/universitare de televiziune si de informatizare, cu programe de instruire formaia-nonformala (Japonia) etc .
Aceasta deschidere sociala influenteaza calitatea sistemelor de invatamant care inregistreaza urmatoarele tendinte de evolutie, confirmate in utimele decenii la scara mondiala:
a) pregatirea speciala a copiilor pentru ca 'trecerea in invatamantul primar sa devina mai supla';
b) pregatirea in conditii optime a 'parcursului educativ' de la invatamantul primar la invatamantul secundar, obiectiv valabil si in conditiile integrarii si in conditiile separarii celor doua niveluri scolare;
c) 'prelungirea duratei invatamantului obligatoriu de la 8 la 9 ani si uneori chiar de la 10 la 11 ani pentru a asigura sanse egale de reusita tuturor grupurilor sociale';
d) multiplicarea si diversificarea invatamantului postobligatoriu, dupa varsta de 16 ani, in 'filiere' cu prestigiu pedagogic comparabil in perspectiva reusitei scolare, profesionale si sociale, ulterioare;
e) dezvoltarea unui invatamant superior capabil sa creeze 'un echilibru intre diversele specializari: umaniste, stiintifice, tehnologice si profesionale';
fj formarea tuturor cadrelor didactice la nivel universitar, in institutii specializate cu durata de minimum 3 ani;
g) asigurarea continuitatii intre formele de pregatire profesionala initiala si continua, 'care trebuie considerate ca un intreg' (vezi invatamantul din alte tari, 1990, pag.7-21).
Democratizarea sistemelor moderne de invatamant presupune valorificarea acestor tendinte care, prin 'refuzul selectiei timpurii' raspund la 'cererea familiei de prelungire a scolaritatii', necesara pentru egalizarea sanselor de reusita a elevilor la nivel de politica a educatiei (vezi L'ecole et Ies enseignants dans Iespays de la communaute, 1991,pag.lO,li).
Analizele globale realizate in functie de mai multi indicatori manageriali (structura de functionare, resurse, formare intiala si continua, curriculum) evidentiaza urmatoarele linii de evolutie a sistemelor moderne de invatamant:
a) cresterea responsabilitatii comunitatilor locale si zonale in procesele de descentralizare administrativa si financiara si de formare a cadrelor didactice in functie de cerintele teritoriale de dezvoltare socio-econornica;
b) extinderea invatamantului prin coborarea varstei de debut a scolaritatii (5-6 ani) si prelungirea varstei obligatorii de scolarizare (16-18 ani) in conditiile in care 'educatia generala comuna coincide, in mod normal, cu perioada scolii obligatorii';
c) realizarea formelor, modalitatilor si procedelor de masurare si apreciere a randamentului pedagogic al elevilor si al cadrelor didactice, demonstrat in tii ipul scolaritatii, in conditii specifice evaluarii formative, continue;
d) dezvoltarea filierelor vocationale dupa absolvirea invatamantului general obligatoriu si a altor forme avansate de scolarizare;
e) imbunatatirea standardelor de calificare vocationala obtinute prin invatamantul secundar superior, comparativ cu standardele de profesionalizare academica;
J) proiectarea modulara a cursurilor in invatamantul secundar superior (liceal st profesional) si in invatamantul superior (scurt, lung, postuniversitar);
g) perfectionarea formelor si modalitatilor de pregatire initiala si continua a cadrelor didactice, la nivelul invatamantului superior, universitar si postuniversitar (vezi EURYDICE, CEDEFOP, 1996, pag. 7).
Analiza sistemului de invatamant, in sens larg, presupune si evidentierea 'unor medii educationale' care angajeaza 'diferite forme de colaboraic cu scoala': familia organizatiile de copii si tineret, comunicatiile de masa (vezi Radu. Ion, T.; Cozma, Mana; Cerghit, Ioan; Popescu, Eugenia, in Curs de pedagogie, coordonatori, Cerghil, loan; Vlasceanu, Lazar, 1988).
Comunicatiile de masa (mass-media) angajeaza o multitudine de functii (informare, culturalizare, socializare, formare, divertisment etc.) care impun - in cadrul unor programe formale si/sau nonformale - realizarea a unor obiective specifice si concrete ale sistemului de invatamant (vezi radio-televiziunea scolara/universitara etc).
Organizatiile de copii si tineret - influentate negativ, in anumite etape istorice, de exacerbarea functiilor lor 'ideologice si politice' - asigura in cadrul sistemului de invatamant, realizarea unor obiective prioritar formative, relevante, mai ales, in planul educatiei morale (vezi proiectarea unor activitati: in si pentru colectiv; de munca productiva si de creatie; care stimuleaza competitia; care cultiva patriotismul, spiritul de solidaritate, responsabilitatea civica, intelegerea si propagarea valorilor autentice din domeniul stiintific, estetic, politic, religios etc).
Familia, considerata 'prima scoala a copilului' constituie un agent social al sistemului de invatamant, activat permanent pe baza unui 'contract natural', institutionali-zat la nivelul conducerii scolii prin intermediul reprezentantilor parintilor: consilii, comitete, grupuri de initiativa, grupuri de finantare etc.
Familia clasica intretine doua functii educative care influenteaza direct calitatea sistemelor de invatamant: a) indrumarea copilului, (pre)adolescentului, tanarului si chiar a maturului, la baza (vezi atitudinile comportamentale dobandite in 'cei sapte ani de-acasa') si la varf ( vezi raportarea la nivelul de aspiratii socioprofesional, moral etc, dezvoltat pe tot parcursul vietii); b) responsabilizarea civica a parintilor care reprezinta modele comportamentale cu potential formativ ridicat, la nivel longitudinal si transversal, prin: stilul de viata oferit; relatiile de autoritate-permisivitate-colaborare democratica, oferite/ cultivate; rolurile socioafective interpretate exemplar in diferite contexte interne si externe, in raport cu membrii comunitatii si cu alti agenti educationali; posibilitatile de (auto)educatie a parintilor, exersate in diferite contexte si imprejurari, relevante la nivelul corelatiei pedagogice 'subiect'-'obiect' (parintele fiind 'subiect' dar si 'obiect' in actiunea sa de educare a propriilor copii/(pre)adolescenti etc).
Familia moderna suporta provocarile societatii industrializate si - mai nou - ale societatii informatizate. Aceste provocari limiteaza resursele si dimensiunile familiei din mai multe puncte de vedere: ca tip de comunitate, cu un numar de membrii tot mai redus pe orizontala (vezi restrangerea nucleului familiei chiar la un singur parinte si un singur copil) si pe verticala (vezi restrangerea legaturilor directe intre generatii: copii-parinti-bunici-strabunici); ca tipologie a rolurilor, limitate la 'consum' si 'obisnuinte'; ca tip de autoritate reala, limitata de 'morala' constrangerii sau a supunerii (vezi Piaget, Jean, 1980).
Calitatile pedagogice ale familiei intra intr-o 'noua ordine' care inclina balanta functiilor sale specifice (deprotejare exterioara: hrana, imbracaminte, ingrijire etc; de formare interioara: educatie) in favoarea educatiei. O educatie care constituie 'o scoala a sentimentelor', in care familia este de neinlocuit.
Aceasta situatie permite integrarea actiunilor si a influentelor familiei la nivelul sistemului de invatamant. Eficienta sa pedagogica reflecta masura in care parintii inteleg rolul si statutul lor social din perspectiva: resurselor educatiei permanente, proiectate la nivel longitudinal si transversal; corelatiei 'subiect'- 'obiect', ('proprii lor copii sunt, de asemenea, si proprii lor educatori' (Reboui, Olivier. 1976, pag.20).
Sistemul de invatamant, in sens restrans, include ansamblul institutiilor scolare determinate la nivelul macro structurii sociale (in contextul raporturilor existente intre sistemul social global - sistemul de educatie - sistemul de invatamant - procesul de invatamant.
in aceasta perspectiva - prezenta in majoritatea dictionarelor de specialitate -sistemul de invatamant este definit ca 'sistem scolar' specializat in realizarea functiilor pedagogice ale sistemului de educatie la nivelul procesului de instruire. in cadrul concret al activitatii didactice/educative.
in sens restrans, sistemul de invatamant include astfel 'reteaua organizatiilor scolare' determinata in plan pedagogic si juridic la nivelul unor 'servicii publice' deschise, perfectibile, autoperfectibile. Functiile si structurile sale sunt reflectate la nivelul activitatilor specifice (didactice/educative), proiectate si realizate in cadrul procesului de invatamant (vezi Dictionnaire encyclopedique de l'education et de la formation, 1994, pag.956-958).
Procesul de invatamant reprezinta principalul subsistem al sistemului de invatamant, studiat de regula, la nivelul didacticii generale/teoriei procesului de invatamant.
El vizeaza, in ultima instanta, activitatea didactica/educativa realizabila la nivel operational conform functiilor si structurilor determinate la nivel de sistem.
Abordarea sistemica a procesului de invatamant permite valorificarea: a) raporturilor dintre variabilele independente de cadrul didactic (dependente de finalitatile/functiile si de structura sistemului de invatamant) si varibilele dependente exclusiv de cadrele didactice (calitatea proiectarii si realizarii activitatilor didactice/educative concrete); b) principiilor pedagogice generale de proiectare si de realizare a activitatii didactice/educative (comunicarea, cunoasterea-creativitatea pedagogica); c) structurilor implicate in proiectareea pedagogica a activitatii didactice/educative (obiecti-vele-continutul-metodologia -evaluarea procesului de invatamant). - Vezi Procesul de invatamant, Sistemul de educatie.
|
