Competenta etica

Competenta etica. Treptele constiintei morale

Sa recapitulam. Am încercat sa clarific macar câteva idei. A te purta moral înseamna sa aplici anumite reguli de comportament sau norme. Normele morale pot fi definite prin câteva caracteristici, printre care cele mai importante sunt urmatoarele:

În primul rând, normele morale sunt autonome: ele nu ne sunt impuse de catre o autoritate exterioara, ci sunt "dictate" de vocea interioara a constiintei morale.

În al doilea rând, normele morale sunt universalizabile: cu alte cuvinte, ele se pretind valabile pentru oricine, indiferent de împre­jurari accidentale.

Cele mai specifice enunturi normative din spatiul eticului sunt, în ter­minologia kantiana, imperativele categorice, care solicita un anumit comportament în mod neconditionat, fara sa ia în calcul interesele personale ale agentilor morali.

În sfârsit, cred ca autolegiferarea morala poate fi în parte deslusita daca pornim de la ipoteza ca toate imperativele morale sunt, macar din punct de vedere logic, daca nu neaparat si practic, de­ductibile din valorile noastre morale. Aceasta investigatie nu se poate elabora por­nind de la premise subiectiviste sau materialiste, ci numai adoptând o perspectiva relativista moderata sau univer­sa­lista asupra conceptului de valoare. Cred ca fiecare dintre aceste trei idei cardinale tre­buie si merita sa faca obiectul unei analize mai amanuntite, menita sa elimine o serie de obiectii sau dubii legitime fata de cele spuse pâna acum.

Moralitatea ca autolegiferare obiectiva si universala poate sa para multora o aiureala filosofica, idealista si obscura. Obiectiile cele mai comune suna astfel. În primul rând, faptele observabile ne arata ca ma­joritatea oamenilor se comporta mai mult sau mai putin moral nu pentru ca ar fi calauziti de nu stiu ce fel de "ratiune pura practica", în terminologia kantiana. Ei se conformeaza pur si simplu modelelor de conduita ce sunt validate prin consens social si nu de putine ori res­pec­tarea normelor sociale este orientata de interese personale - o idee destul de frecvent sustinuta cu ardoare în multe carti de etica în afaceri, al caror principal argument este acela ca merita sa fim morali în busi­ness pentru ca este în avantajul nostru. (Vom analiza pe larg temeinicia acestui punct de vedere.)

În al doilea rând, se obiecteaza, chiar daca admitem ca uneori unii oameni se comporta potrivit analizei noastre, aceasta "voce launtrica" impersonala, obiectiva si impartiala, care ne spune ce trebuie sa facem nu în calitate de indivizi, ci în calitate de fiinte umane, nu este decât o speculatie neverificabila. Care ar putea fi originea acestei impondera­bile constiinte morale ca instanta de autolegiferare?

Raspunsurile sunt greu de aflat si poate ca nu le vom sti niciodata pâna la capat. Am comparat filosofia morala cu logica, aratând ca am­bele sunt forme prescriptive si nu descriptive de cunoastere. Asa cum logica nu are nimic de-a face cu modul obisnuit în care indivizii gân­desc în viata cotidiana, ci demonstreaza pur deductiv forme posibile de inferente si rationamente valide, în limitele unor principii axiomatice si ale unor reguli prime de derivare logica, tot astfel etica nu descrie ceea ce indivizii fac de obicei în diferite situatii, ci prescrie ceea ce oricine ar trebui sa faca ori sa nu faca din punct de vedere moral. Sa facem si o alta analogie, nu mai putin surprinzatoare la prima vedere, între mo­ralitate si matematica. Cu totii suntem de acord ca majoritatea oame­nilor nu stiu aproape nimic despre matematicile superioare; sunt destul de putini la numar aceia care chiar înteleg în profunzime cele mai sofisti­cate teorii matematice. Nimanui nu i-a trecut însa prin minte (cel putin pâna acum) gândul ca matematica superioara este irelevanta, pentru simplul motiv ca imensa majoritate a oamenilor o ignora cu desavârsire. În schimb, suntem înclinati sa atribuim tuturor oamenilor o competenta etica egal distribuita oricui. Mai simplu spus, în materie de etica ne pricepem la fel de bine cu totii. Este o presupunere cu totul eronata. Exista diferite niveluri de competenta etica, iar faptul ca multi indivizi nu izbutesc sa atinga treptele cele mai înalte este trist, fara în­doiala, dar absolut irelevant. Moralitatea nu este o chestiune de calcule statistice si de majoritati confortabile, ci tine de dezvoltarea si de îm­plinirea potentelor inerente naturii umane. Asa cum îi luam pe marii matema­ticieni drept modele, daca vrem sa întelegem ceva din gândi­rea mate­matica, si le cerem opinia calificata daca vrem sa învatam adevarurile matematice, tot astfel trebuie sa admitem ca moralitatea nu apartine tuturora în egala masura si, daca dorim sa întelegem gândirea etica, trebuie sa luam drept exemple revelatoare acele persoane care au ajuns cel mai departe pe calea dezvoltarii lor morale.

Care sa fie sursa acestei diferente între perceptia simtului comun asupra competentei matematice si a celei etice? De ce suntem înclinati sa credem ca numai cei bine instruiti în matematica sunt la curent si înteleg secretele acestui domeniu, în vreme ce, atunci când vine vorba despre etica, ne pretindem a fi cu totii la fel de priceputi? Motivul este foarte clar: cei mai multi dintre noi nu au nevoie sa stie mare lucru despre matematica, dar cu totii avem de-a face cu problemele etice în viata de toate zilele. Este o diferenta foarte importanta, din care nu se poate deduce însa ca, desi cu totii avem un oarecare nivel de compe­tenta etica, toti suntem la fel de competenti. Unii oameni se pricep mai bine decât ceilalti nu numai în materie de matematica, ci si în materie de moralitate.

Dar de ce ne sunt matematicienii superiori noua, muritorilor de rând, în domeniul lor? Probabil ca sunt mai dotati decât oamenii obis­nuiti, însa mintea lor "lucreaza" pe baza acelorasi principii si reguli care functioneaza în mintea oricui. Pâna la un anumit nivel destul de scazut (aritmetica elementara) cu totii avem aceleasi abilitati ca si ei. Matematicienii urca la nivelurile superioare ale matematicii pentru ca învata foarte mult si lucreaza din greu ca sa-si perfectioneze perfor­mantele. Special antrenati, ei dezvolta pâna la vârf anumite potente structurale pe care le poseda oricine. Potential toti oamenii normali sunt matematicieni, pentru ca (exceptând persoanele cu anumite tipuri de handicap min­tal) cu totii avem "facultatea" gândirii rationale, care este structurata în toate mintile pe baza acelorasi reguli formale. Dar în realitate sau in actu, numai putini oameni valorifica intensiv aceste potente înnascute, dobândind un înalt nivel de competenta matematica.

Care sunt radacinile inteligentei omenesti? De ce functioneaza mintea noastra în felul în care o face? De ce nu putem schimba, nici macar în gluma, regulile fundamentale din logica si matematica? Iata niste întrebari cât se poate de adânci, ale caror raspunsuri poate ca nu le vom afla niciodata pe deplin, dar noi nu trebuie sa ne chinuim acum cu ele. Întrebarile noastre, în context, sunt urmatoarele. Daca exista cu certitudine un model universal în gândirea logico-matematica, model inerent alcatuirii mintii omenesti, de ce nu am lua în calcul si posibili­tatea unui model etic universal si invariant? Iar daca matematicienii îsi dezvolta abilitatile si priceperea prin învatatura, educatie si exercitiu staruitor, de ce nu ar fi cu putinta o dezvoltare similara a constiintei morale? Aceasta este o veche interogatie în filosofia morala, pe care Socrate o discuta cu amicii si adversarii sai din Atena sau trecatori pe acolo. Pozitia lui Socrate era cât se poate de ferma. Etica ne spune ce trebuie sa facem si cunoasterea binelui poate fi învatata.

Majoritatea psihologilor îi dau astazi dreptate lui Socrate. Trecând în revista cercetarile psihologice de data recenta privind dezvoltarea morala, James Rest rezuma principalele rezultate astfel:

Între 20 si 30 de ani tinerii adulti trec prin modificari dramatice si spectaculoase ale strategiilor prin care cauta sa solutioneze pro­ble­mele lor etice.

Aceste modificari sunt legate de anumite schimbari de perceptie sociala si de rolurile sociale pe care si le asuma indivizii.

Amploarea acestor modificari este asociata cu durata si nivelul de scolarizare.

Încercarile educationale de a spori acuitatea sesizarii problemelor morale si maturitatea judecatii etice au avut rezultate masurabile.

Dupa cum rezulta din studiile efectuate, comportamentul unei per­soane este influentat de perceptia si judecata sa morala.

Mare parte din concluziile la care se refera Rest trimit la studiile lui Lawrence Kohlberg, unul dintre primii cercetatori care a încercat sa raspunda serios la întrebarea daca abilitatea unei persoane de a so­lutiona problemele etice se poate dezvolta de-a lungul vietii si daca educatia poate influenta acest proces de evolutie. Kohlberg a constatat ca abilitatea unei persoane de a rezolva problemele morale nu se dobândeste dintr-o data. Asa cum exista stadii de crestere în dezvol­tarea somatica, tot astfel capacitatea de gândire etica si discernamântul moral se dezvolta la rândul lor stadial (Kohlberg, 1981a, pp. 37-75; Kohlberg, 1981b, passim). În cele ce urmeaza nu vom urma întru totul modelul propus de catre Kohlberg, care distinge trei stadii în dezvolta­rea competentei morale: nivelul preconventional, conventional si post­conventional, fiecare stadiu având la rândul sau câte doua etape în care se ating doua niveluri mai apropiate, însa discernabile, de compe­tenta etica. Eu as distinge numai patru stadii sau trepte fundamentale în dezvoltarea constiintei morale.

Primul stadiu este heteronomia supunerii fata de autoritate, per­fect normala în cazul copilului si preadolescentului care asculta de ceea ce îi spun parintii, bucurându-se de rasplata acestora pentru buna purtare si temându-se de pedeapsa cuvenita relei purtari. Orice parinte poate sa verifice. Întrebati un copil de patru-cinci anisori de ce e rau sa furi si veti primi probabil un raspuns de genul "Pentru ca mami si tati spun ca e rusine sa furi" sau "Pentru ca daca furi, te asteapta o chel­faneala zdravana". Din pacate atât pen­tru ei, cât mai ales pentru societate, destul de multi indivizi ramân toata viata la acest stadiu in­fantil, neputându-si reprima pornirile egocentrice si antisociale decât tentati de o recom­pensa ori de frica unor sanctiuni aspre.

În stadiul urmator, heteronomia mimetica sau acomodanta, speci­fic adolescentei, indivizii se razvratesc împotriva prohi­bitiilor impuse de catre cei maturi, contesta valorile în care cred acestia, dar pun în locul lor ceea ce reprezinta canonul normativ si axiologic al anturajului de aceeasi vârsta, asumat în mod destul de necritic, numai din dorinta de a fi acceptati de catre ceilalti, de a se identifica cât mai deplin cu o anumita comunitate de aceeasi conditie. Anii trec si multe dintre "naz­bâtiile" sau "prostelile" adolescentei rebele sunt treptat abando­nate, dar un mare numar de indi­vizi ramân fixati la acest nivel de con­formism necritic, con­tinuând tot restul vietii sa traiasca în acord cu ceea ce se face, se spune si se crede în cercul lor de cunoscuti, atenti la ce va spune "gura lumii", dornici sa fie "la moda" si îngroziti de ideea ca ar putea fi considerati marginali sau excentrici, neaflându-se în rând cu lumea. Iar daca au nesansa (extrem de probabila) de a trai într-o lume proasta, obtuza, fariseica si superficiala, când nu de-a dreptul ticaloasa, imitatia îi face pe acesti conformisti sa se trans­forme în niste cameleoni sau în niste maimute, lipsiti fiind de judecata proprie si de discernamânt, niciodata pe deplin constienti de ceea ce fac si fara niste reale convin­geri, oricând gata sa îsi schimbe modul de viata si regulile dupa care se conduc, dupa cum vad la cei din jur, de care ar face orice sa nu se deosebeasca într-un mod atât de vizibil încât anturajul sa îi considere ciudati si nelalocul lor. Acesti oameni definesc binele si raul referindu-se la opiniile populare sau la prescriptiile juridice.

Un numar important de oameni ajung la vârsta matura, spre binele lor si mai ales al societatii, la autonomia autoritatii interiorizate. Pe masura ce devin constienti de naivitatea si de superficialitatea reguli­lor adoptate mimetic în adolescenta, acesti indivizi îsi reconsidera în mod critic judecatile de valoare si normele corespondente, pe masura ce modelele exemplare la care se raporteaza, educatia si experienta de viata pe care o acumuleaza treptat îi fac sa înteleaga legitimitatea unora dintre regu­lile acceptate în copilarie sub presiunea autoritatii materne si paterne. În acest stadiu oamenii încep sa fie cu adevarat morali, în masura în care se supun normelor morale întrucât pricep rationalitatea si întemeierea lor, dar nu pe deplin morali, întrucât ei înca mai asculta de o autoritate straina de propria fiinta, chiar daca acum interiori­zata. Ceva dinlauntru le spune ce e bine si ce e rau în ceea ce fac sau în ceea ce fac altii, dar este înca o voce straina, un judecator abstract si suveran, cu care ei sunt, în principiu, de acord, drept pentru care i se si supun - iar atunci când nu o fac, îi accepta verdictul si se autopedep­sesc prin rusine, remuscari si regrete.

Putini indivizi ajung pâna la autonomia propriei constiinte, ca vointa ratio­nala capabila de autolegiferare cu vocatie de universalitate. Modele exemplare pentru ceilalti, acesti oameni rari sunt capabili sa judece si sa actioneze calauziti de propria lor constiinta potrivit unor valori universale - nu pentru ca asa spun mama si tata, nu pentru ca asa fac prietenii si cunoscutii sau oamenii "de bine" pe care îi cunosc si nu pentru ca regulile sociale, chiar si cele mai putin agreabile sau mai putin avanta­joase, se cer respectate de catre toti oamenii maturi si responsabili, spre binele lor si al societatii, ci pentru ca asa trebuie sa faca orice om deplin, solid ancorat în ori­zon­tul unor valori universale, precum adevarul, binele, sacrul sau frumosul, care stau mai presus în ierarhia valorilor decât placerea si interesul egoist, ambitia si setea de avutie, de faima sau de putere asupra celorlalti.

Multi factori pot sa stimuleze dezvoltarea constiintei morale, pâna la atingerea stadiilor superioare de evolutie. Kohlberg a descoperit ca unul dintre factorii cruciali este educatia. El a constatat ca subiectii experimentelor sale care au urmat cursuri de etica, astfel orientate încât sa-i provoace a privi problemele morale dintr-un punct de vedere uni­versal, au avut tendinta sa urce mai rapid spre nivelurile superioare de competenta morala.

Sa rezumam. Moralitatea ca autolegiferare universala si obiectiva nu este întotdeauna prezenta si manifesta în comportamentul tuturor, deoarece nu toti oamenii ating acelasi nivel de competenta etica. Atin­gerea celui mai înalt nivel nu este rezultatul unor daruri înnascute, ci urmarea eforturilor proprii de învatare, educatie si exercitiu. Am ajuns la aceasta concluzie pornind de la o analogie între etica si matematica. Dar analogia nu înseamna identitate. Exista cel putin o diferenta cruci­ala între matematica si etica. În matematica trebuie numai sa gândim; în viata morala, trebuie sa gândim si sa actionam. Prea adesea, gîndim bine, dar ne purtam rau. stim ce trebuie sa facem, însa nu îi dam ascultare ratiunii si ne lasam condusi de sentimente, dorinte, habitudini sau instincte. Comportamentul moral cere ca ratiunea sa controleze vointa, ceea ce nu se dobândeste prin învatatura, ci prin practica, prin exercitiu. Actiunea interfereaza cu sentimentele, dorintele si interesele, ceea ce îi duce pe multi gânditori la ideea eronata ca fundamentele constiintei morale trebuie cautate nu în claritatea si stringenta ratiunii, ci în diferiti factori psihologici. Nu neg complexitatea actiunii morale, dar în opinia mea, constiinta morala - ca instanta de autolegiferare universala si obiectiva - trebuie definita exclusiv ca ratiune morala, capabila sa ne furnizeze cunoasterea binelui si a raului, chiar daca aceasta cunos­tinta nu este întotdeauna suficienta pentru a ne determina sa si actio­nam de fiecare data asa cum ar trebui. Acest mod de a privi constiinta morala ca ratiune etica da nastere unei alte probleme, legate de consis­tenta universului nostru moral.