Consistenta etica

Consistenta etica

Consistenta - adica absenta contradictiilor - poate fi considerata piesa de rezistenta a eticii. Se asteapta ca etica sa ne ofere un ghid al vietii morale; ca sa realizeze acest deziderat, ea trebuie sa fie rationala; iar pentru a-si sustine rationalitatea, trebuie sa nu contina contradictii. Daca ni se spune "Deschide fereastra, dar las-o închisa", vom fi cu to­tul d 929j922j erutati si nu vom sti ce sa facem. Ordinul primit este contradictoriu si, ca atare, irational. La fel, daca principiile noastre etice si comporta­mentul nostru moral sunt inconsistente, în calitate de fiinte rationale, vom fi derutati si nu vom sti ce trebuie sa facem si cum sa ne traim viata în chip armonios.

Consistenta etica presupune ca normele, valorile si actele noastre morale sa nu fie contradictorii. Scrutarea critica a propriei noastre vieti pentru a-i descoperi contradictiile si modificarea standardelor noastre morale si a modului în care ne comportam, astfel încât convingerile si faptele noastre sa fie consistente, joaca un rol major în dezvoltarea personalitatii morale.

Unde ne putem astepta sa descoperim contradictii? În primul rând, între exigentele noastre morale. Descoperim inconsistenta lor în acele situatii în care aceste exigente reclama comportamente incompatibile. Sa presupunem, de exemplu, ca eu cred deopotriva ca e rau sa nu exe­cut dispozitiile patronului la care sunt angajat si, totodata, ca e rau sa provoc daune si suferinte unor oameni nevinovati. Sa presupunem apoi ca într-o zi patronul insista sa lucrez la un proiect care ar putea sa provoace daune si suferinte unor oameni nevinovati. Situatia scoate la iveala inconsistenta unora dintre exigentele mele morale. Pot fie sa îmi ascult patronul, fie sa evit a face rau unor oameni nevinovati, dar nu le pot face pe amândoua deodata. Spre a fi consistent, trebuie sa modific unul sau ambele standarde morale, examinând motivele pentru care le consider acceptabile si punând în balanta aceste motive spre a stabili care exigenta morala este cea mai importanta - meritând sa fie pastrata ca atare, si care este mai putin importanta - necesitând sa fie reformulata.

Un alt gen de inconsistenta se iveste atunci când aplicam un anu­mit standard moral în situatii diferite. Spre a fi consistenti, trebuie sa recurgem la aceleasi criterii de judecata morala în toate situatiile, afara de cazul în care putem evidentia anumite diferente relevante între ele. Pot, de exemplu, sa cred cu toata convingerea ca eu am dreptul sa îmi cumpar o locuinta oriunde doresc, întrucât cred, de asemenea, ca fie­care om are dreptul sa decida unde i-ar placea sa locuiasca. si totusi, sunt primul care se opune vehement vânzarii unei case din apropiere unor tigani. Care este diferenta dintre cele doua situatii care sa justifice un tratament diferit? De ce eu am dreptul sa-mi cumpar o locuinta unde îmi place si ei nu?

Prea adesea, inconsistenta apare datorita unor contradictii între convingerile si faptele noastre. Este posibil ca exigentele noastre etice si aplicarea lor în varii situatii sa fie consistente, dar sa esuam atunci când ar trebui sa le punem în practica. În astfel de situatii, personalita­tea cuiva este contradictorie. Integritatea este o calitate morala de prim rang tocmai pentru ca se refera la consistenta convingerilor si actelor morale ale unei persoane. De aceasta data, consistenta înseamna ca faptele unui om sunt în deplina armonie cu valorile sale. De foarte multe ori faptele contrazic convingerile noastre morale deoarece nu suntem condusi în ceea ce facem numai de catre glasul ratiunii, ci ne supunem, într-o masura sau alta, si altor instante psihice: sentimente, dorinte, porniri instinctuale, pulsiuni inconstiente etc. Aceste instante psihice nu au câtusi de putin nevoie de consistenta pentru a-si dobândi o satisfactie deplina. Ar fi o iluzie si o naivitate gândul ca am putea vreodata sa ne supunem toate "facultatile" noastre sufletesti ratiunii; daca am reusi, nu am mai fi oameni, ci alt soi de fiinte. Ceea ce putem face, mai mult sau mai putin, este sa ne exersam cu staruinta capa­citatea de armonizare si echilibrare, sub autoritatea ratiunii, a tuturor dimensiunilor si componentelor personalitatii noastre.

Consistenta pare a fi atât de importanta în etica încât multi filosofi au socotit ca în etica nici nu e nevoie de mai mult. E vorba de sustina­torii acelei "Reguli de aur" de care am pomenit în capitolul precedent. În opinia lor, daca oamenii nu s-ar contrazice în modul de a-i trata pe ceilalti si felul în care se judeca si se evalueaza pe ei însisi, atunci s-ar comporta întotdeauna cât se poate de moral. Caci a fi si a te comporta moral nu înseamna altceva decât a fi consistent, acordând tuturor ce­lorlalti oameni respectul si consideratia pe care le pretindem pentru noi însine. Fara îndoiala, consistenta este necesara eticii, dar nu si suficienta. Este posibil ca valorile si normele morale ale cuiva sa nu fie contradictorii, dar sa fie eronate. Dupa cum iarasi este posibil sa îi consideram si sa îi tratam pe ceilalti la fel ca pe noi însine, dar ce se întâmpla atunci când conceptia noastra etica este precara? Ar fi de do­rit s-o revarsam asupra celorlalti în numele consistentei? Fireste ca nu. Atingem în acest punct un alt subiect controversat al filosofiei morale dintotdeauna. Putem fi siguri ca anumite conceptii etice sunt eronate? Exista, cu alte cuvinte, adevar si fals în spatiul moralitatii? Sau trebuie sa ne multumim a recunoaste ca exista o pluralitate nedefinita de con­ceptii etice, toate la fel de îndreptatite, astfel încât conditia consistentei nu este absoluta, ci relativa fata de un anumit mod particular de a con­cepe si de a trai viata morala? Aceasta din urma solutie este sustinuta de argumentele teoriilor etice relativiste, foarte mult agreate în zilele noastre. Sa aruncam o scurta privire critica asupra lor.