esi cu totii trecem prin momente în care prezenta celorlalti ne oboseste si ne enerveaza, dorind sa fim lasati în pace, singuratatea prelungita este pentru toti oamenii o experi­enta dureroasa; nevoia de a fi împreuna cu alte persoane este adânc înradacinata în fiinta noastra. Cum se explica aceasta universala nevoie umana de afiliere? De ce se simt, în general, oamenii atrasi unii de altii? De ce fie­care dintre noi este atras de anumite persoane, în vreme ce altele ne sunt indiferente sau chiar ne stârnesc repulsie? Ce factori determina evolutia relatiilor noastre cu fiintele cele mai apropiate? Ce înseamna a placea si a iubi pe cineva? Exista diferente calitative între simpa­tie, prietenie si iubire? Exista mai multe feluri de iubire? Iata câteva dintre întrebarile la care încearca sa raspunda acest capitol.

Nevoia de interactiune sociala

Pe jumatate în gluma, pe jumatate în serios, ne-am putea întreba daca o viata de pustnic nu ar fi, macar din când în când, mai simpla si mai placuta decât aproape inevitabila noastra convietuire cu ceilalti, printre care destul de multe persoane nu ne sunt de loc simpatice. Am avea o serie de avantaje certe: ne-am face singuri programul, în functie numai de ceea ce ne place si ne intereseaza; nu ne-ar între­rupe nimeni; nu ar trebui sa ne acomodam idiosincraziilor nimanui; nu am avea nici sefi care sa ne mâhneasca, sa ne jigneasca ori sa ne terorizeze, nici copii mici sau parinti în vârsta, de care sa ne simtim responsabili si obligati moral sa le acordam sprijin si asistenta; nu ne-ar cere nimeni sa spalam vasele murdare, sa ducem gunoiul, ori sa cumparam lapte si pasta de dinti în drum spre casa, chiar daca nu avem nici un chef sa o facem. Pe scurt, multe dintre motivele marunte de iritare din viata cotidiana ar disparea daca i-am evita pe ceilalti.

Cu toate acestea, foarte putini dintre noi ar prefera sa traiasca în totala izolare, departe de oameni. Oricât de banala, prea des citata si arhicomentata, ideea lui Aristotel, potrivit careia 'omul este un animal social', se dovedeste a fi pe deplin întemeiata, fiind sustinuta atât de probe indirecte - efectele întotdeauna penibile ale izolarii prelungite, cât si de probe experimentale directe - menite sa dovedeasca, dar mai ales sa explice nevoia noastra de afiliere.

Efectele izolarii

Putem întelege cu destula usurinta faptul ca, imediat dupa nastere si pâna în pragul adolescentei, copiii au absoluta nevoie de grija celor mari - în mod firesc, cei care le-au dat viata. Lipsiti de asistenta, copiii mici nu ar putea supravietui, caci sunt lipsiti de mijloacele necesare autoconservarii. Putini îsi pot imagina însa efectele devastatoare sub aspect psihic ale izolarii celor mici. Cazurile nefericite ale unor copii rataciti în paduri si crescuti de animale sau condamnati de niste oameni ires­ponsabili la solitudine absoluta sunt extrem de graitoare în acest sens. Iata doua astfel de cazuri, relatate (în 1949) de catre Davis. Anna a fost tinuta într-o încapere fara ferestre, imobilizata într-un scaun si cu mîinile legate, drept pedeapsa pentru a fi fost un copil nelegitim. Când a fost descoperita de catre autoritati, s-a crezut ca este surda si oarba. Ulterior, s-a constatat ca auzul si vazul îi erau intacte. Cu mare greutate, fetita a învatat sa comunice în propozitii scurte si, înainte de a muri la numai zece ani, era capabila sa îsi rezolve singura nevoile corporale elementare si sa înteleaga niste mesaje simple. Isabelle si-a petrecut primii ani de viata într-o camera întunecata, dar în compania mamei sale surdo-mute. Primii specialisti care au examinat-o au crezut ca fata este surda si retardata mintal. Cu toate acestea, ea nu numai ca a învatat ulterior sa vorbeasca, ci a si evoluat suficient din punct de vedere intelectual pentru a reusi sa îsi încheie studiile liceale. În cazul Isabellei, prezenta mamei sale - chiar daca ea însasi handicapata si neputându-i acorda îngri­jirea fireasca din cauza conditiilor de recluziune - s-a dovedit salutara, astfel încât fetita, spre deosebire de Anna, a putut fi, în mare parte, recuperata. Nu acelasi lucru se întâmpla, de regula, în cazul copiilor crescuti de animale si regasiti dupa câtiva ani petrecuti în salbaticie. Cel mai adesea, acesti copii nefericiti îsi însusesc modul de viata si comportamentul animalelor care i-au crescut (lupi sau primate), fara a mai putea fi deprinsi sa utilizeze limbajul articulat, sa gândeasca logic si sa adopte comportamentul uman, sfârsindu-si zilele dupa scurt timp petrecut "în captivitate".

Izolarea poate avea efecte sufletesti dramatice si în cazul persoanelor mature, fapt dovedit de relatarile celor care au supravietuit unor lungi perioade de reclu­ziune - voluntara sau fortuita: exploratori, alpinisti, naufragiati, încarcerati sau prizonieri de razboi. Studiind astfel de experiente, Schachter inventariaza o serie de dificultati majore cu care s-au confruntat toti indivizii ce au petrecut mult timp în izolare totala.

În primul rând, recluziunea genereaza o suferinta psihica profunda, care se amplifica o data cu trecerea timpului, putând sa duca fie la o apatie totala, fie la simptome înrudite cu autismul schizofrenic.

În al doilea rând, persoanele izolate îsi petrec din ce în ce mai multa vreme gân­dindu-se la cei apropiati, cufundându-se în reverii legate de acestia, pâna când, în cele din urma, reveriile se transforma în halucinatii.

În sfârsit, daca persoana izolata nu este în stare sa se implice în activitati care sa îi distraga atentia de la obiectul reveriilor sale, deviantele psihice pot deveni profunde si ireversibile.

Nevoia de afiliere

Atât observatiile bazate pe experienta vietii cotidiene, cât si un volum considerabil de cercetari psihosociologice atesta faptul ca, în calitate de fiinte sociale, oamenii sunt atrasi unii de catre altii. Muncim împreuna cu colegii nostri, ne distram lao­lalta cu prietenii, convietuim cu vecinii si multi dintre noi ne dorim si ne angajam formal sa îmbatrânim alaturi de membrii cei mai apropiati ai familiei noastre: sot / sotie, copii, nepoti etc.

Aceasta motivatie sociala începe cu nevoia de afiliere: dorinta de a stabili contacte sociale cu ceilalti. Indivizii difera în ceea ce priveste intensitatea nevoii lor de afiliere, dar se pare ca fiecare dintre noi este motivat sa stabileasca si sa pastreze un nivel optim de interactiune sociala - alternând clipele si situatiile în care dorim cu ardoare prezenta celorlalti si momentele în care dorim sa fim singuri - oarecum analog modului în care corpul nostru îsi mentine stabilitatea calorica. Bibb Latané si Carol Werner au constatat ca soarecii de laborator sunt mult mai predispusi sa se apropie de semenii lor dupa o perioada de izolare si mult mai 'dis­tanti' dupa ce au petrecut mult timp la înghesuiala. Studiile efectuate au sugerat ca soarecii, la fel ca si multe alte specii de animale, poseda un fel de 'sociostat' sau 'termostat social' menit sa le regleze tendintele afiliative.

Exista mecanisme similare si la oameni? Shawn O'Connor and Lorne Rosen­blood au experimentat pe un grup de studenti, carora le-au cerut sa poarte asupra lor niste beepere, timp de patru zile. Ori de câte ori primeau un semnal (în medie din ora în ora), participantii notau daca, în momentul respectiv, se gaseau efectiv în prezenta cuiva sau erau singuri, precum si daca, în acel moment, doreau sa fie cu cineva sau nu. Rezultatele au aratat ca în doua treimi din cazurile înregistrate par­ticipantii s-au gasit în situatia dorita de ei; si mai relevant este faptul ca situatia dorita de ei la un moment dat îngaduia o predictie destul de precisa a situatiei lor actuale din momentul verificarii imediat ulterioare. Fie ca studentii îsi doreau clipe de singuratate sau contacte sociale, de regula reuseau sa îsi regleze nevoia lor individuala de afiliere.

Oamenii pot sa difere în ceea ce priveste nevoile lor de afiliere, dar exista momente în care cu totii ne dorim sa fim împreuna cu semenii nostri. Cele mai vizibile sunt fie clipele de intensa euforie colectiva, fie momentele de pericol si restriste. Multi îsi mai aduc aminte de navala oamenilor pe strazi imediat dupa caderea dictaturii ceausiste sau dupa victoriile echipei nationale de fotbal la cam­pionatele mondiale, când necunoscuti se îmbratisau cu frenezie, contopiti într-un sentiment general de bucurie coplesitoare; din ce în ce mai multi oameni, îndeosebi tineri, se aduna, dupa modelul occidental, în pietele publice pentru a sarbatori, pierduti într-o multime frematând de optimism si veselie, sosirea Anului Nou. Pe de alta parte, dupa calamitati naturale - inundatii, cutremure, furtuni devastatoare - sau în momente de criza politica, razboi, atentate teroriste etc. oamenii simt, cel putin în egala masura, dorinta de a înfrunta primejdia sau de a compatimi victimele împreuna. Asa s-a întâmplat la noi dupa marele cutremur din 1977 - când oamenii au dovedit o solidaritate impresionanta - sau dupa invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia în august 1968 - când o multime imensa s-a adunat spontan în centrul Bucurestiului pentru a-si exprima îngrijorarea si revolta. Multimi impresionante din lumea întreaga s-au format de asemenea spontan spre a trai împreuna dure­rea stârnita de moartea Printesei Diana sau de atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, care au distrus World Trade Center din New York si au avariat cladirea Pentagonului, facând mii de victime absolut nevinovate.

Când si de ce dorim sa fim împreuna cu ceilalti?

Acestea sunt însa evenimente rare si cu totul deosebite, purtând o încarcatura emotionala de mare intensitate, cu care nu ne întâlnim în mod obisnuit. Ce se întâmpla însa în viata cotidiana, unde observatia curenta deosebeste cu destula usurinta si claritate indivizii 'sociabili' - mereu dornici de a fi înconjurati de lume si care se simt bine în prezenta altora, de indivizii 'singura­tici' - care nu se simt în largul lor atunci când sunt înconjurati de lume, preferând cel mai adesea retragerea în intimitate? Având în vedere aceasta diversitate de oameni si de situatii, putem vorbi despre anumite corelatii sau mecanisme cauzale generale, de natura sa ne ofere o explicatie teoretica a nevoii de afiliere?

În 1959, Stanley Schachter a emis ipoteza ca teama, îngrijorarea, conditiile stresante de orice fel constituie factori de natura sa provoace si sa amplifice nevoia noastra de afiliere. Conform teoriei emise de catre Schachter, un pericol extern stârneste frica, ceea ce motiveaza subiectul sa caute si sa agreeze compania altor oameni, amenintati de acelasi pericol. În studiul clasic al lui Schachter, menit sa testeze starea de tensiune împartasita, un grup de studente în psihologie au fost invitate sa participe la o serie de experimente în care li s-a spus ca urmau sa suporte socuri electrice. Participantelor din prima conditie li s-a indus o stare de anxietate intensa, prin anuntul ca socurile administrate vor fi dureroase; participantelor din cea de a doua conditie li s-a indus o stare de anxietate redusa, fiind prevenite asupra unor socuri electrice slabe, abia sesizabile. Dupa crearea celor doua stari diferentiate de anxietate, participantele au fost anuntate ca trebuie sa mai astepte circa zece minute, deoarece aparatura mai necesita câteva mici ajustari. Fiecarei studente i s-a oferit posibilitatea sa astepte începerea experimen­tului fie de una singura, fie în compania unei alte participante. Dupa înregistrarea tuturor optiu­nilor, experimentul s-a încheiat (vezi Cazul 1 din figura 8.1). Rezultatele au susti­nut ipoteza lui Schachter ca dorinta de a fi împreuna cu alt­cineva se va manifesta mai frecvent în cazul participantelor cu grad ridicat de anxietate: 20 dintre cele 32 de studente din prima conditie au ales sa astepte cu altcineva, pe când numai 10 din cele 30 de participante cu anxietate scazuta au facut aceasta optiune.

Schachter s-a întrebat apoi si de ce oamenii speriati de iminenta unui pericol prefera sa nu fie singuri. Se puteau emite doua ipoteze: fie ca prezenta altcuiva ar distrage atentia persoanei speriate de la stimulul provocator de anxietate, fie ca participantele la experiment doreau compania datorita nevoii de comparatie sociala - cautând în cealalta persoana o sursa de informatii si un etalon cu care sa îsi evalueze propriile reactii. În eventualitatea ca prima ipoteza era corecta, oricine ar fi fost o companie dezirabila; în cealalta eventualitate, nevoia de compa­ratie sociala ar fi facut dezirabila numai compania unei alte persoane aflate în aceeasi situatie. Într-un al doilea experiment, tuturor participantelor li s-a indus o stare de anxietate intensa, fiind prevenite ca vor suporta socuri electrice puternice si dureroase. Dupa care li s-a propus sa aleaga între a astepta fiecare de una singura sau împreuna cu altcineva. De aceasta data, caracteristicile celeilalte persoane au reprezentat varia­bila independenta. Unui prim grup de participante li s-a oferit alegerea între a sta singure sau în compania altor participante la acelasi experiment, în vreme ce un al doilea grup au avut de ales între a sta singure sau împreuna cu alte studente, care nu participau la experiment, ci îsi asteptau niste profesori.

Figura 8.1 Nefericirea îndrageste o companie nefericita

Stabiliti cât de frecvent va descrie fiecare dintre urmatoarele propozitii.

'D' înseamna "Am deseori acest sentiment"

'U' înseamna "Am uneori acest sentiment"

'R' înseamna "Am rareori acest sentiment"

'N' înseamna "Nu am niciodata acest sentiment"

Cât de des va simtiti nefericit(a) facând atâtea lucruri singur(a)?

D

U

R

N

Cât de des simtiti ca nu aveti cu cine sta de vorba?

D

U

R

N

Cât de des nu mai suportati sa fiti atât de singur(a)?

D

U

R

N

Cât de des aveti sentimentul ca nimeni nu va întelege?

D

U

R

N

Cât de des va surprindeti asteptând o scrisoare sau un telefon?

D

U

R

N

Cât de des va simtiti cu totul singur(a)?

D

U

R

N

Cât de des aveti sentimentul ca nu sunteti în stare sa va deschideti sufletul si sa comunicati cu cei din jur?

D

U

R

N

Cât de des tânjiti sa fiti în compania cuiva?

D

U

R

N

Cât de des simtiti ca va este greu sa va faceti prieteni?

D

U

R

N

Cât de des va simtiti respins si exclus de catre ceilalti?

D

U

R

N

Evaluare: La fiecare întrebare, acordati-va 1 punct daca ati raspuns "niciodata" (N),
2 puncte daca ati raspuns "rareori" (R), 3 puncte daca ati raspuns "uneori" (U) si 4 puncte daca ati raspuns "deseori" (D). Scorul total al solitudinii dvs. se calculeaza prin însumarea punctelor acordate la fiecare întrebare. Conform acestei scale, scorul mediu în rândul studentilor americani este de 20.

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Cum încearca oamenii sa diminueze efectele apasatoare ale singuratatii? Între­bati la ce strategii comportamentale recurg împotriva singuratatii, un esantion de studenti americani au declarat urmatoarele abordari tipice: 96% au spus ca uneori sau chiar frecvent se straduiesc sa fie mai prietenosi fata de ceilalti; 94% cauta sa ignore problema citind sau privind la televizor; 93% au depus eforturi sporite pentru a reusi în alte aspecte din vietile lor. Unii au declarat ca încearca sa îsi ocupe timpul alergând, mergând la cumparaturi, spalând masina ori gasindu-si alte ocupatii de acest gen. Altii au încercat totusi sa descopere noi modalitati de a-si face cunostinte, s-au straduit sa îsi amelioreze înfatisarea fizica ori au purtat discu­tii despre problemele lor cu un prieten, cu o ruda sau cu un psiholog. Desi mai putin numerosi, destui studenti au marturisit ca se simt atât de disperati, încât beau sau consuma droguri pentru a-si alunga din suflet sentimentul de singuratate.

Atractia interpersonala

Afilierea este un prim pas necesar pentru nasterea unei legaturi mai apropiate cu cineva. Dar fiecare dintre noi se simte atras de catre unii oameni mai mult decât de catre altii. Daca v-ati îndragostit vreodata la prima vedere, daca ati trait emotiile si surescitarea primei întâlniri cu cineva sau daca v-au încântat primii pasi catre o noua relatie de prietenie, atunci stiti ce înseamna cuvântul atractie. Dar nu la toti oamenii atractia se manifesta la fel. Când faceti cunostinta cu cineva, ce trasaturi de personalitate va atrag atentia în mod deosebit? Credeti ca familiaritatea cu o anumita persoana va face sa o pretuiti din ce în ce mai mult sau dimpotriva? Sunteti de parere ca 'cine se aseamana se aduna' sau ca 'opusii se atrag'? Va lasati cuceriti de frumusetea fizica a cuiva sau credeti ca aparentele înseala? Ce fel de situatii sau împrejurari va stimuleaza dorinta de a va apropia de cineva, netezind calea spre îndeplinirea acestei dorinte? Vom încerca sa raspundem acestor întrebari trecând mai întâi în revista principalele modele teoretice care stau la baza diferitelor expli­catii propuse fenomenului de atractie interpersonala.

Perspective teoretice asupra atractiei interpersonale

Rareori se întâmpla în psihosociologie ca o singura teorie sa explice în totalitate un anumit fenomen. Cel mai adesea, câteva teorii distincte ofera perspective variate asupra diferitelor aspecte ale aceluiasi proces. Nu fac exceptie nici explicatiile teo­retice ale atractiei interpersonale. La cel mai înalt nivel de generalitate, acestea se pot împarti în teorii cognitiviste, care definesc natura umana prin nevoia de consis­tenta cognitiva, si teorii behavioriste, care urmaresc sa explice comportamentul uman prin mecanismele procesului de învatare prin conditionare: întarirea anumitor modele de actiune prin recompensarea lor, respectiv evitarea altor modele actionale ce sunt însotite de sanctiuni sau pedepse. În cele ce urmeaza vom prezenta una din teoriile cognitiviste importante - anume teoria echilibrului. Perspectivele de esenta behaviorista sunt destul de variate. Vom privi pe scurt doua abordari tipice, axate pe invocarea mecanismelor de conditionare, si alte doua interpretari ce se bazeaza pe un model economic al comportamentului uman.

Teoria echilibrului

Acest demers de orientare cognitivista se concentreaza asupra proceselor mintale mai degraba decât asupra realitatii obiective (vezi si Capitolul 3). Teoria sugereaza ca ne plac indivizii asemanatori cu noi deoarece acordul este o experienta recon­fortanta, generatoare de afecte pozitive. Atunci când doi indivizi se simpatizeaza reciproc si descopera, la un moment dat, existenta unui anumit dezacord între ei - privind fie o atitudine, fie opinia despre un obiect, persoana ori situatie - se naste o anumita tensiune, de natura sa instaleze o stare de dezechilibru. Pentru atenuarea tensiunii si restabilirea echilibrului, unul dintre parteneri sau amândoi îsi vor modi­fica perceptiile, facându-le sa fie din nou consensuale. Daca oamenii percep deose­birile dintre ei de cum fac cunostinta, nu se vor placea unul pe celalalt, datorita unei stari de dezechilibru, pe care nimeni nu se va stradui sa o înlature, de vreme ce nu exista un echilibru anterior care sa fie restabilit.

Aceasta interpretare nu rezista în toate interactiunile noastre sociale. Uneori ne place sa fim vazuti de catre ceilalti ca niste indivizi deosebiti, ceea ce ne face sa ne simtim unici si cu totul aparte. S-a constatat, totodata, ca daca se înlatura teama de a fi respinsi din cauza deosebirilor dintre noi si alte persoane, stiind de la început ca celalalt este dispus sa accepte alte puncte de vedere, neasemanarea nu mai constituie un obstacol în calea interactiunii si a atractiei reciproce.

Teorii ale învatarii prin conditionare

În cea mai simpla versiune, perspectiva behaviorista considera ca ne sunt simpatice persoanele care întâmplator sunt de fata atunci când primim o recompensa, chiar daca nu au nimic de-a face cu placutul eveniment. De exemplu, un experimentator evalueaza creativitatea unui individ, o a treia persoana aflându-se de fata. În studiul lor din 1969, Griffit si Guay au constatat ca participantii i-au placut mai mult atât pe experimentator, cât si pe martor dupa o evaluare favorabila si mult mai putin dupa ce li s-au comunicat scoruri nefavorabile - desi numai unul dintre cei doi le acordase calificative. Este o interpretare neconcludenta, deoarece fenomenul poate primi si o alta explicatie cognitiva. De exemplu, participantii la experimentul mai sus mentionat puteau sa îsi închipuie ca martorul împartaseste opinia experimenta­torului despre creativitatea lor.

O interpretare ceva mai elaborata este modelul conditionarii afective, elaborat de Byrne si Clore (vezi figura 8.2) si care include urmatoarele caracteristici:

Oamenii identifica stimulii ca recompense sau pedepse, dupa care urmaresc sa îi obtina pe cei din prima categorie si sa-i evite pe ceilalti.

Sentimente pozitive se asociaza cu stimulii-recompensa si sentimente negative cu stimulii-pedeapsa.

Un stimul este evaluat în functie de sentimentele pe care le stârneste. Evalua­rea este favorabila daca sentimentele sunt pozitive, nefavorabila daca senti­mentele sunt negative.

Orice stimul neutru care întâmplator este asociat cu o recompensa va provoca sentimente pozitive, în vreme ce, daca este asociat cu o pedeapsa, va stârni sen­timente negative.

Prin urmare, oamenii pot fi simpatici sau antipatici, placuti sau nesuferiti dupa cum sunt asociati cu sentimente pozitive sau negative. În 1971, Griffit si Veitch au realizat un experiment care confirma aceasta interpretare. Niste necunoscuti au facut aceleasi declaratii în fata unor participanti aflati fie în conditii dezagreabile (caldura, aglomeratie), fie în conditii agreabile. Celor din prima conditie necunos­cutii li s-au parut mult mai putin simpatici decât celorlalti. Concluzia a fost aceea ca spusele necunoscutilor (stimulul neutru) s-a asociat cu sentimentele negative provocate de conditiile dezagreabile.

Figura 8.2 Modelul conditionarii afective (Clore si Byrne, 1974)

Sursa: Hogg si Vaughan (1998)

Teoria schimbului social

Desi se poate considera ca face parte din familia modelelor behavioriste, cel putin în aborda­rea relatiilor interpersonale teoria schimbului social merge mai departe decât teo­riile clasice ale conditionarii, întrucât adopta o perspectiva interactiva. Ea se concentreaza asupra faptului ca în orice relatie exista cel putin doi parteneri care, dupa cum sugereaza denumirea sa, fac un schimb de beneficii sau de recompense.

'Piata' schimburilor interpersonale: costuri si beneficii

Adoptând un model teoretic behaviorist, transcris în termeni economici, în 1961 G. C. Homans porneste de la premisa ca o anumita persoana ne place sau ne displace în functie de raportul dintre costurile si beneficiile pe care le implica relatia cu acea persoana. Când facem cunostinta cu cineva, fiecare dintre îsi pune - constient sau inconstient - întrebarea: 'cât ma costa sa obtin un beneficiu din partea acelei per­soane?' Trebuie avut în vedere faptul ca ambii parteneri îsi pun aceeasi întrebare, astfel încât 'bilantul' fiecaruia dintre ei depinde de interactiunea lor.

Dorind sa elimine orice componenta 'inefabila' din esenta relatiilor interper­sonale, aceasta viziune economica asupra interactiunii sociale considera ca în toate situatiile indivizii negociaza un schimb de bunuri, servicii, informatii, bani, status, alaturi de care, printre alte beneficii pot fi contabilizate si placerile dragostei, buna dispozitie, caldura afectiva etc. În trocul cu aceste 'resurse', indivizii adopta, cel mai adesea, o strategie minimax: cu alte cuvinte, chiar fara sa ne dam seama, cu totii urmarim sa obtinem din relatiile noastre interpersonale câstiguri maxime cu costuri minime.

Desi multi vor considera ca avem de-a face cu o interpretare searbada si res­pin­gator de prozaica, teoria schimbului social s-a bucurat, cel putin o vreme, de multa atentie, îndeosebi dupa expunerea ei ampla de catre John Thibaut si Harold Kelley (Psihologia sociala a grupurilor, 1959). Premisa lor de baza este cât se poate de simpla: relatiile interpersonale care ofera beneficii mai mari cu costuri mai mici vor fi cele mai satisfacatoare si mai durabile. Când vorbim de relatii intime, câsti­gurile includ iubire, companie, consolare în momentele grele ori satisfactii sexuale. Costurile includ eforturile necesare pentru mentinerea relatiei, stari con­flic­tuale, compromisuri si sacrificarea altor oportunitati de interactiune sociala.

Aceste costuri si beneficii nu se ivesc într-un vacuum psihologic. Indivizii intra într-o relatie cu anumite expectatii în ceea ce priveste 'bilantul' pe care se considera îndreptatiti sa îl obtina. Thibaut si Kelley denumesc nivel de comparatie (comparison level) beneficiul net mediu pe care o persoana se asteapta sa îl reali­zeze în cadrul unei relatii. Indivizii cu un NC ridicat urmaresc numai relatii profita­bile, pe când cei cu un NC scazut sunt mai putin pretentiosi. Situatiile care depasesc asteptarile cuiva sunt mai satisfacatoare decât acelea care nu satisfac pe deplin aceste asteptari. O relatie nu prea grozava în sine poate fi destul de multumitoare pentru un ins cu un NC scazut.

Thibaut si Kelley arata ca si un alt gen de expectatie joaca de asemenea un rol important. Prin nivel de comparatie a alternativelor (comparison level for alter­natives) - prescurtat NCalt - ei se refera la expectatiile cuiva în legatura cu ceea ce ar obtine într-o situatie alternativa. Daca apreciaza ca beneficiile accesibile în urma altor relatii sunt ridicate, oamenii sunt mai putin interesati de pastrarea relatiilor lor ac­tuale. Daca li se ofera însa putine alternative mai convenabile (un NCalt sca­zut), oamenii vor avea tendinta sa îsi continue relatiile în care sunt deja implicati, chiar daca acestea nu se ridica la nivelul asteptarilor (NC).

Un al treilea element al schimbului social este investitia: resursele consumate de catre cineva în stabilirea si mentinerea unei relatii, resurse pe care persoana res­pectiva nu le mai poate recupera dupa ce relatia înceteaza. Daca nu te mai satisface o anumita relatie, e foarte simplu sa-ti faci bagajele si sa pleci. Cum ramâne însa cu eforturile tale de a pastra relatia? cu toate oportunitatile din viata romantica sau din cariera la care ai renuntat de dragul unei anumite persoane? În mod natural, cu cât e mai mare investitia cuiva într-o relatie interpersonala, cu atât sporesc devota­mentul si implicarea sa în relatia respectiva. Cadrul conceptual al schimbului social este reprezentat în figura 8.3.

Teoria echitatii

Expusa de Walster si Berscheid în 1978, teoria echitatii subliniaza înca un aspect al relatiilor interpersonale tratate dintr-o perspectiva economica. Potrivit acestei teorii, oamenii sunt satisfacuti în cel mai înalt grad de acele relatii în care raportul dintre ceea ce obtin de pe urma ei (beneficii) si ceea ce introduc în ea (contributii) este asemanator pentru ambii parteneri. Societatea occidentala se bazeaza pe un sistem de schimburi sociale în care oamenii urmaresc stabilirea si mentinerea unor relatii echitabile. Drept urmare, ei cred ca beneficiile fiecarui participant la schimburile sociale trebuie sa fie corecte sau juste. Aceasta conceptie este sustinuta si întarita de legi juridice si norme morale, care exercita atât o presiune externa, cât si una interna în directia respectarii 'regulilor'.

Figura 8.3    Componentele schimbului social

Teoria echitatii urmareste sa explice modul în care oamenii apreciaza corecti­tudinea schimburilor sociale si felul în care actioneaza atunci când, în opinia lor, aceste schimburi sunt incorecte. În principiu, acest model teoretic emite predictia potrivit careia indivizii se asteapta ca resursele sa fie alocate în mod just sau drept, adica proportional cu contributiile fiecarui participant la schimbul social. Formula de baza a relatiilor echitabile dintre doi parteneri A si B este:

beneficiile lui A beneficiile lui B

Graficul 9.1 Atractivitate si obiectivitate

Ce este frumusetea?

Unii cercetatori considera ca anumite figuri sunt în mod intrinsec mai atragatoare decât altele. Iata câteva dintre argumentele lor. În primul rând, atunci când oameni foarte diversi, chiar din culturi sau de rase diferite, sunt pusi sa clasifice diferite chipuri sau corpuri umane pe o scala de la 1 la 10, se constata un consens ridicat. De exemplu, Michael Cunningham a cerut unor studenti americani - albi, negri, hispanici sau asiatici - sa evalueze gradul de atractivitate al unor femei din toate cele patru grupuri rasiale. În linii mari, ierarhiile au coincis, ceea ce i-a condus pe cercetatori la concluzia ca oamenii de pretutindeni au criterii similare de apreciere a frumusetii faciale. Alte cercetari conduc la rezultate similare în ceea ce priveste criteriile frumusetii corporale.

În al doilea rând, unii psihosociologi au identificat anumite trasaturi faciale ce sunt constant asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre cele mai atragatoare sunt acelea cu ochii mari, pometii proeminenti, nasul mic si un zâmbet larg, în vreme ce barbatii aratosi au o barbie proeminenta. Intriga faptul ca oamenii sunt atrasi de acele chipuri în care ochii, nasul, buzele si celelalte trasaturi faciale nu se abat prea mult de la medie. În 1990, Judith Langlois si Lori Roggman au prezentat unor grupuri de studenti mai multe albume cu fotografii ale unor serii de absolventi. Unele contineau fotografii netrucate, în altele puteau fi vazute niste compozitii artificiale, obtinute prin suprapunerea si prelucrarea computerizata a câte 4, 8, 16 sau 32 de fotografii din albumele din prima categorie. Majoritatea studentilor au preferat figurile compozite. De fapt, cu cât s-au utilizat mai multe fotografii în procesul de compozitie, cu atât s-a obtinut un rating mai înalt.

Pare bizar faptul ca figurile standardizate sunt cele mai apreciate; în fond, noi toti avem convingerea ca persoanele pe care le consideram cele mai atragatoare nu au câtusi de putin o înfatisare comuna. Cum se pot explica aceste rezultate atât de surprinzatoare? Langlois crede ca figurile fara trasaturi stridente plac deoarece par mai familiare. Alti cercetatori subliniaza faptul ca prin tehnicile computerizate de supra­punere a figurilor se obtin chipuri simetrice si tocmai simetria accentuata le face sa fie atragatoare. Psihologii evolutionisti au emis speculatia potrivit careia simetria faciala este asociata cu sanatatea, robustetea si fertilitatea - calitati dezira­bile la un partener sexual.

Un alt argument în favoarea ideii ca frumusetea este o calitate obiectiva îl constituie faptul ca bebelusii - mult prea mici pentru a-si fi însusit anumite modele culturale de frumusete - manifesta o clara preferinta nonverbala fata de figurile pe care si adultii le considera printre cele mai atragatoare.

În opozitie cu aceasta interpretare obiectiva, alti cercetatori sustin ca fru­musetea este relativa si apreciata dupa criterii subiective, influentate de specificul cultural, de epoca istorica si de conditiile particulare ale perceptiei noastre. Un prim argument este varietatea modalitatilor în care oamenii din culturi diferite îsi subliniaza frumusetea: pictarea sau tatuarea fetei; machiaj; chirurgie plastica; braz­darea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji; coafura; deformarea oaselor faciale; pilirea dintilor; gaurirea urechilor, a nasului sau a buzelor etc. Într-adevar, ceea ce în unele parti ale lumii trece drept frumos, este respingator pentru oamenii de prin alte parti. si idealurile de frumusete corporala sunt diferite. Judith Andrews si cole­gii sai au constatat ca femeile corpolente sunt considerate mai atragatoare decât cele slabe în acele zone sarace ale lumii unde hrana se procura cu mare dificultate. Corpolenta poate fi dezirabila întrucât semnaleaza o mai mare capacitate de supra­vietuire.

Criteriile de frumusete se schimba si odata cu trecerea timpului, chiar de la o generatie la alta. Daca, la începutul secolului XX, în lumea occidentala erau înca apreciate femeile plinute, pe la mijlocul veacului trecut s-au impus formele violent accentuate (o mare diferenta între circumferinta bustului exploziv, a taliei de viespe si a soldurilor generoase), pentru ca la sfîrsit de secol si în clipa de fata sa se impuna idealul femeii descarnate, numai piele si os.

Cercetari de laborator au evidentiat faptul ca aprecierile noastre asupra frumu­setii cuiva pot fi amplificate sau diminuate de felurite împrejurari. De exemplu, s-a constatat ca unii indivizi ni se par mai atragatori dupa ce am ajuns sa-i cunoastem mai bine si ne-au devenit simpatici. Cu cât iubim mai intens pe cineva, cu atât alte persoane de sex opus ni se par mai putin atragatoare. Pe de alta parte, dupa ce au contemplat în extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse, barbatii acorda calificative mai putin generoase femeilor cu înfatisare comuna, inclusiv pro­priilor neveste - nefericita consecinta a efectului de contrast. si autoevaluarile noastre sunt maleabile. Desi exista exceptii, de regula oamenii se simt mai putin atragatori dupa ce s-au aflat în prezenta unor persoane de acelasi sex deosebit de aratoase si de bine facute. În 1993, Douglas Kenrick si colegii sai au constatat ca, dupa ce-au admirat persoane de sex opus foarte atragatoare, oamenii se simt cât se poate de bine; în schimb, contactul cu exemplare splendide de acelasi sex are exact efectul opus (vezi graficul 8.2).

Graficul 9.2 Cum va simtiti dupa ce ati admirat un corp de nota 10?

Graficul 9.3 Atractivitatea fizica si respectul de sine

Graficul 9.4 Atractia si respectul de sine (Dittes, 1959)

[1] implica adesea trei componente: (1) sentimente de atasament, afectiune si iubire; (2) satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interde­pendenta partenerilor, fiecare exercitând o influenta semnificativa asupra celuilalt.

Nu orice relatie apropiata contine toate aceste ingrediente. O iubire de-o vara poate atinge o mare intensitate emotionala; dar la sosirea toamnei, amorezii revin la vietile lor independente. O casatorie formala graviteaza în jurul rutinei cotidiene, însa atasamentul emotional al sotilor este palid, iar nevoile lor sufletesti ramân, cel putin în parte, neîmplinite. În mod evident, relatiile apropiate au forme si masuri diferite. Unele implica sexul, altele nu. Unele se stabilesc între parteneri de acelasi sex, altele între parteneri de sex opus. Câteodata partenerii se angajeaza sa ramâna alaturi pe termen lung; alteori interactioneaza doar pentru scurt timp. Iar coloratura senti­men­tala cunoaste toate tonurile posibile, de la veselie la durere, de la iubire la ura - fiecare dintre starile emotionale putând avea intensitati diferite, de la 'abia per­ceptibil' pâna la 'exploziv'.

Cum înainteaza doua persoane de la primele lor contacte sociale pâna la o rela­tie apropiata, care le încalzeste fiinta? Apropierea se produce gradual, pas cu pas, ori prin discontinuitati si salturi calitative? Unii cercetatori considera ca relatiile progreseaza gradual, parcurgând o anumita succesiune de stadii sau etape. De pilda, în teoria stimul-valoare-rol (SVR), propusa de catre Murstein în 1986, sunt definite urmatoarele trei etape: (1) stadiul-stimul, în care atractia este provocata de atribute exterioare, precum înfatisarea fizica; (2) stadiul-valoare, în care atasamentul se bazeaza pe similaritatea valorilor si opiniilor; (3) stadiul-rol, în care devotamentul se întemeiaza pe asumarea si îndeplinirea unor roluri, precum acelea de sot-sotie. Toti acesti trei factori sunt importanti în evolutia unei relatii, dar fiecare detine o importanta deosebita în decursul unui anumit stadiu (vezi graficul 8.6).

Graficul 8.6 Modelul SVR (Murstein, 1987)

Tabelul 8.2 Stiluri de atasament (Hazan si Shaver, 1987)

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Ce valoare predictiva au aceste stiluri de atasament? Cu alte cuvinte, stilul din acest moment al unei persoane permite o anticipare cu grad semnificativ de pro­babilitate a evolutiei viitoare a relatiilor sale? Probele nu sunt concludente. Persoanele cu atasament solid tind sa aiba relatii mai durabile dar, în cazul celor cu atasament fragil, prognozele nu sunt consistente. Important e faptul ca, desi stilurile de atasa­ment sunt oarecum stabile de-a lungul vietii - poate ca niste mosteniri din prima copilarie - ele nu sunt totusi definitiv trasate, o data pentru totdeauna. De exemplu, Lee Kirkpatrick si Cindy Hazan au urmarit participantii la un studiu si, dupa patru ani, au descoperit ca 30% dintre ei si-au modificat stilul de atasament. În acord cu ideea de baza în psihologia sociala, potrivit careia oamenii sunt profund influentati de situatiile în care se afla, cercetarile sugereaza ca indivizii îsi pot revizui continuu stilul de atasament în urma succesiunii experientelor lor de viata.

Tipuri de iubire

Fara a sta prea mult pe gânduri, oricare dintre noi poate enumera o mare varietate de forme distincte de iubire, în afara de amorul propriu-zis: iubire parinteasca, fra­teasca, amicala, pur fizica sau animalica, spirituala etc. De-a lungul timpului, au fost propuse de catre psihosociologi mai multe clasificari ale tipurilor de iubire. Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, în 1988, trei stiluri primare de iubire; eros (dragostea erotica), ludus (jocul amoros, lipsit de daruire sufleteasca) si storge (dragostea prieteneasca). Ca si cele trei culori primare, sustine Lee, aceste stiluri se pot combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea pretentioasa si posesiva), pragma (iubirea interesata) sau agape (iubirea altruista de oameni). Pe o scala menita sa masoare aceste 'culori ale iubirii', barbatii au scoruri mai mari decât femeile la rubrica ludus, în vreme ce femeile puncteaza mai mult la rubricile storge, mania si pragma.

Foarte populara este o alta taxonomie, derivata din teoria triunghiulara a iubirii, enuntata în 1986 de catre Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, exista opt subtipuri de baza (sapte forme diferite de iubire si o a opta combi­natie ce repre­zinta absenta iubirii) - toate putând fi derivate din prezenta sau absenta a trei com­ponente. Combinatia poate fi astfel vazuta ca vârf al unui triunghi (vezi figura 8.5). Iata cele trei componente si câte o mostra de item din cei utilizati pentru masurarea fiecareia din ele:

Intimitate. Componenta emotionala, care implica simpatia si sentimentul de apropiere fata de cineva. ('Am o relatie placuta cu

Pasiune. Componenta motivationala, ce contine impulsuri de natura sa declan­seze atractia, dragostea si dorinta sexuala. ('Simpla vedere a lui mi se pare excitanta.')

Devotament. Componenta cognitiva, ce reflecta hotarârea de a ramâne atasat pe termen lung de un anumit partener. ('Întotdeauna ma voi simti responsabil fata de

Cercetarile sustin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg. Într-un studiu din 1996, Arthur Aron si Lori Westbay au cerut participantilor sa ierarhizeze 68 de trasaturi prototipice ale iubirii si au constatat ca toate trasaturile clasificate se încadreaza în trei categorii: pasiune (priviri languroase, euforie, cârcei în stomac), intimitate (libertatea de a discuta despre orice, încurajator, întelegator) si devota­ment (fidelitate, prioritate acordata celorlalti, durabilitate). Într-un al doilea studiu, din 1997, Sternberg a cerut participantilor sa precizeze ce anume considera impor­tant în diferite tipuri de relatii si a constatat ca rezultatele concorda cu teoria. De exemplu, 'iubitul ideal' a înregistrat scoruri înalte la toate cele trei componente, 'prieten' a avut scoruri mari la intimitate si devotament, dar mici la pasiune, iar 'frate / sora' a punctat mult la devotament, dar putin la intimitate si pasiune.

Figura 8.5 Teoria triunghiulara a iubirii (Sternberg, 1986)

Considerând toate aceste tipologii - bazate pe atasamentul infantil, pe culori, triunghiuri si alte scheme propuse de-a lungul timpului - te minunezi: câte tipuri de iubire exista în realitate? E greu de spus. Dar toate modelele au în vedere doua tipuri fundamentale. Priviti întrebarile din tabelul 8.3 si raspundeti cu note pe o scala de la 0 (câtusi de putin) la 10 (total), având în vedere sentimentele voastre fata de un prieten. Raspundeti apoi la aceleasi întrebari gândindu-va la un iubit sau la o iubita (de acum sau de alta data). Aplicati în cele din urma instructiunile de punctare descrise în partea de jos a tabelului. În 1973, atunci când Zick Rubin a cerut unor studenti sa raspunda la acest gen de itemi, a constatat ca cei chestionati au acordat punctaje ridicate prietenilor la întrebarile cu numere impare si partene­rilor de amor la cele cu numere pare. Pornind de la aceste raspunsuri, Zick Rubin a alca­tuit o Scala a simpatiei si o Scala a iubirii, menite sa masoare cele doua tipuri de relatii.

Raspundeti la fiecare dintre urmatoarele întrebari pe o scala de la 1 = câtusi de putin la 10 = total. Raspundeti mai întâi gândindu-va la un/o prieten(a) si apoi la un/o iubit(a).

Prieten(a)

Iubit(a)

1. X este una din cele mai simpatice persoane din câte cunosc.

2. Simt ca pot avea încredere în X în orice legatura cu orice.

3. X este genul de persoana care mi-ar placea sa fiu.

4. L-as ierta pe X pentru orice.

5. Am mare încredere în judecata lui X.

6. As face aproape orice pentru X.

A. Adunati punctele de la întrebarile 1 + 3 + 5 =

B. Adunati punctele de la întrebarile 2 + 4 + 6 =

Care punctaj este mai mare: A sau B?

Tabelul 8.4 Scala iubirii pasionale

se întâmpla atunci când cineva simte fiorii atractiei sexuale în prezenta partenerului de amor. În alte situatii, totusi, simptomele de excitatie - precum accelerarea batailor de inima, umezirea palmelor sau înmuierea genunchilor - sunt mai greu de interpretat. În prezenta unei persoane atragatoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau eronat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeste acest proces de misatribuire trans­fer de excitatie. În opinia lui, excitatia stârnita de un stimul poate fi transferata sau adaugata excitatiei provocate de un al doilea stimul. Excitatia combinata este atunci perceputa ca fiind cauzata numai de catre al doilea stimul.

În 1974, Donald Dutton si Arthur Aron au verificat aceasta ipoteza incitanta într-un studiu de teren care a avut loc pe doua poduri de peste Capilano River din Columbia Britanica. Unul din ele este o pasarela sustinuta de cabluri (având 150 m lungime si o latime mai mica de 2 m, cu o balustrada foarte joasa), suspendata la vreo 70 m deasupra unor cascade stâncoase - un adevarat cosmar pentru oricine ar avea o cât de mica teama de înaltime. Celalalt pod este larg, solid, de numai vreo
3 m înaltime. Ori de câte ori trecea pe unul din cele doua poduri un tânar neînsotit, era întâmpinat de o tânara atragatoare, care se prezenta drept cercetator-asistent, îl ruga sa completeze un scurt chestionar, dupa care îi dadea numarul ei de telefon - în cazul în care tânarul acostat ar fi dorit mai multe informatii despre proiectul de cercetare. Conform predictiei, mult mai multi dintre barbatii care traversasera pasa­rela periculoasa aveau s-o sune pe încântatoarea juna decât cei care trecusera pe podul comod. (Semnificativ e faptul ca foarte putini dintre tinerii abordati, pe pasa­rela groazei, de catre un asistent barbat au sunat.) Poate ca fiorii de groaza sunt în stare sa aprinda flacarile iubirii.

Dar poate ca nu. Poate ca nu-i decât sentimentul de usurare pe care ti-l da pre­tenta cuiva atunci când esti la ananghie. Pentru a elimina posibilitatea ca atractia sa fie stârnita de usurare si nu de excitatie, în 1981, Gregory White si colegii sai si-au propus sa stârneasca o stare de excitatie, neînsotita de tensiunea fricii. Cum? Putin efort fizic e de ajuns. Participantii barbati au alergat pe loc fie doua minute, fie 15 secunde, dupa care au vizionat pe o caseta video chipul unei femei pe care urmau sa o cunoasca. Unii au vazut o femeie bine machiata si coafata, cu înfatisare foarte atragatoare - altii au vazut aceeasi femeie, dar 'aranjata' astfel încât sa para urâta. Dupa vizionarea casetei, participantii au evaluat înfatisarea femeii. Rezultat: participantilor care facusera un efort fizic mai mare femeia atragatoare li s-a parut si mai frumoasa, iar cea neatragatoare li s-a parut si mai urâta decât celor care nu alergasera decât 15 secunde. Acest studiu si altele similare demonstreaza ca starea de excitatie, chiar neînsotita de suferinta, intensifica reactiile emotionale, pozitive sau negative.

Implicatiile acestor cercetari - potrivit carora pasiunile noastre sunt la chere­mul podurilor, exercitiilor fizice sau al altor factori de natura sa accelereze bataile inimii - intriga. Dar sunt în concordata cu observatia comuna a faptului ca momen­tele agitate din viata ne fac vulnerabili fata de mrejele iubirii. Ramâne însa deschisa întrebarea daca efectul se produce, asa cum sustine teoria, din cauza faptului ca oamenii atribuie în mod eronat starea lor de excitatie prezentei accidentale a unei alte persoane. Da si nu. Trecând în revista peste treizeci de experimente, Craig Foster si colegii confirma ca efectul excitatie-atractie este real. Ei au mai desco­perit, totusi, ca efectul se produce si atunci când oamenii cunosc sursa actuala a starii lor de excitatie - asadar, fara o eroare de atribuire. Concluzia acestor cerceta­tori este aceea ca simplul fapt de a fi surescitati - chiar daca stim de ce - faciliteaza oricare dintre raspunsurile noastre firesti. Daca persoana care ne iese în cale este atragatoare si de sexul potrivit, atractia pe care o exercita asupra noastra este mai intensa. Daca persoana nu este atragatoare sau nu e de sexul potrivit, atractia este mai slaba. Nu e nevoie de nici o deliberare constienta. Raspunsul este automat.

Indiferent de factorii care o influenteaza în diferitele sale stadii de evolutie, iubirea pasionala presupune, ca nota caracteristica dominanta si esentiala, o intensa atractie sexuala. În 1999, Pamela Regan si Ellen Berscheid prezinta dovezi convin­gatoare ca dorinta si excitatia sexuala intensa constituie o componenta vitala a acestei experiente. Ele remarca si faptul interesant ca 'a iubi' (love) si 'a fi îndra­gostit' (being in love) nu înseamna acelasi lucru. În 1996, Berscheid si Meyers au cerut unor studenti de ambele sexe sa alcatuiasca trei liste: una cu persoanele pe care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt îndragostiti si a treia cu persoanele care le atrag sexual. A reiesit ca numai 2% din cei mentionati în prima lista s-au regasit si în cea de a treia lista. În schimb, 85% din cei mentionati în cea de a doua lista s-au regasit si pe lista atractiei sexuale. Iar atunci când Regan si colegii sai au cerut mai multor oameni sa listeze caracteristicile iubirii, doua treimi din cei ches­tionati au mentionat dorinta sexuala - numarul lor fiind cu mult mai mare decât al celor care au trecut pe lista fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul.

Chiar daca cei mai multi dintre noi sunt de acord ca dorinta sexuala este aceea care da nota pasionala a iubirii, nu toata lumea vede o legatura necesara între dorinta si casatorie. Cum raspundeti la aceasta întrebare: Daca un barbat sau o femeie ar avea toate calitatile dorite de voi, v-ati casatori cu acea persoana fara a fi îndragos­tit(a) de ea? În 1967, când au fost chestionati studentii americani, 35% din barbati si 76% dintre femei au raspuns afirmativ. Peste douazeci de ani, numai 14% dintre barbati si 20% dintre femei au declarat ca s-ar casatori cu cineva pe care nu l-ar iubi pasional. Diferenta foarte accentuata în rândul femeilor s-ar putea explica prin faptul ca în anii '60 mult mai putine dintre ele aveau independenta economica de natura sa le dea posibilitatea luxului de a se casatori numai din dragoste.

Disponibilitatea de-a accepta casatoria fara dragoste difera si în functie de spe­cificul cultural. În zilele noastre, procentul mariajelor 'aranjate', fara a se lua în calcul iubirea dintre parteneri, variaza între 4% în Statele Unite, 5% în Australia, 8% în Anglia si 49% în India sau 51% în Pakistan. Influenta culturala asupra iubirii este interesanta. Pe de o parte, s-ar putea sustine ca individualismul feroce, specific culturii occidentale, ar fi de natura sa inhibe tendinta de apropiere si interdependenta fata de ceilalti. Pe de alta parte, aceeasi orientare individualista îi face pe oameni sa dea prioritate, în deciziile lor maritale, propriilor sentimente - mai degraba decât grijilor familiale, obligatiilor sociale, constrângerilor religioase, venitului etc.

Însa chiar si în culturile occidentale - în rândul carora americanii cultiva o con­sistenta ideologie romantica - oamenii se îndoiesc de rezistenta în timp a iubirii pasionale. Studii comparative asupra unor cupluri aflate în diferite stadii ale relatii­lor dintre parteneri, ca si studiile longitudinale, care masoara schimbarile aduse de trecerea timpului în cadrul acelorasi cupluri, sugereaza ca iubirea pasionala paleste dupa o vreme. Cercetatorii preocupati de 'chimia iubirii' cred ca pasiunea intensa pe care o simt 'arzând' cei proaspat-îndragostiti este produsa de anumite stimulente organice - a caror eficienta scade în mod firesc odata cu trecerea timpului.

Iubirea companionala

Spre deosebire de natura intens emotionala si subliniata componenta erotica a iubirii pasionale, iubirea companionala este o forma de afectiune care poate exista atât în relatii de prietenie, cât si în relatii de amor, bazându-se pe încredere reciproca, res­pect, preocupare fata de celalalt si angajament de lunga durata. În comparatie cu iubirea pasionala, cea companionala este mai putin intensa emotional dar, în anu­mite privinte, mai profunda si mai rezistenta. În 1998, Susan Sprecher si Pamela Regan au aplicat scale de iubire pasionala si companionala unor cupluri hete­rosexuale cu vechimi variabile si au constatat ca, atât la barbati, cât si la femei, scorurile iubirii pasionale cresc rapid la început pâna la o cota maxima, dupa care scad constant în timpul mariajului - declin pe care nu-l înregistreaza scorurile iubi­rii companionale. Aidoma testoasei greoaie din fabula lui Esop, iubirea companio­nala poate parea teri­bil de înceata în comparatie cu startul fulgerator al iubirii pasionale - si totusi este în stare sa treaca prima linia de sosire, chiar cu un avans considerabil.

Iubirea companionala se caracterizeaza printr-un grad înalt de auto-dezvaluire (self-disclosure) - dorinta de a-ti deschide sufletul si de a împartasi celuilalt eveni­mente, gânduri si sentimente din cele mai intime. Se poate spune ca pentru iubirea companionala deschiderea sufleteasca este un ingredient la fel de esential pe cât este excitatia sexuala în cazul iubirii pasionale. Gânditi-va o clipa la experientele voas­tre cele mai jenante, la cele mai ascunse si dragi ambitii sau la viata voastra sexuala. Le-ati dezvalui unui necunoscut? unei cunostinte oarecare? unui prieten sau unei persoane iubite? Aceasta dorinta de a ne dezvalui amintirile, gândurile si sentimen­tele intime sta chiar în miezul celor mai strânse relatii ale noastre. Cerce­tarile arata ca cu cât sunt mai atasati de un prieten sau cu cât sunt mai satisfacuti în casnicie, cu atât oamenii îsi deschid mai adânc ascunzisurile sufletului. De ce? Nancy Collins si Lynn Miller enunta trei cauze posibile ale acestei corelatii: (1) ne deschidem sufletul fata de cei care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destai­nuie; (3) ne plac oamenii carora ne-am destainuit.

Figura 8.6 Teoria penetrarii sociale

De-a lungul timpului, cercetatorii au facut trei observatii privind modelele de auto-dezvaluire în relatiile apropiate. Prima este aceea ca partenerii se destainuie tot mai mult unul celuilalt pe masura ce relatia lor se dezvolta în timp. Irving Altman si Dalmas Tylor considera ca auto-dezvaluirea este o forma elementara de schimb social, care se amplifica odata cu adâncirea unei relatii. Teoria penetrarii sociale sustine ca relatiile progreseaza de la schimburi superficiale catre unele din ce în ce mai intime. La început, oamenii ofera altor persoane putine detalii despre ei însisi, primind la rândul lor foarte putin de la ceilalti. Dar daca primele contacte se dovedesc avantajoase, schimburile se largesc (acoperind zone mai vaste din vietile partenerilor) si se adâncesc (referindu-se la zone tot mai delicate). Cele doua forme de dezvoltare a interactiunii sociale sunt reprezentate în figura 8.6.

Cu cât sunt mai apropiati, cu atât e mai putin probabil ca doi oameni sa nu fie sinceri unul fata de celalalt. Într-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo si Deborah Kashy le-au cerut participantilor ca, timp de o saptamâna, sa consemneze într-un jurnal toate interactiunile lor sociale si fiecare situatie în care au încercat sa minta pe cineva - indiferent daca au facut-o în mod interesat sau cu bune intentii (acceptând ca unele minciuni urmaresc binele altcuiva). Rezultatele au aratat ca frecventa minciunilor a fost cu atât mai mica cu cât relatiile au fost mai apropiate. În medie, participantii au fost nesinceri cel mai des fata de necunoscuti si din ce în ce mai rar fata de cunostintele întâmplatoare, membrii de familie si prietenii lor. De asemenea în concordanta cu presupusele modele de auto-dezvaluire este faptul ca participantii necasatoriti si-au mintit partenerii de amor de trei ori mai des decât au facut-o cei casatoriti în relatia cu sotul / sotia. Rezultatele sunt prezentate în grafi­cul 8.7.

Graficul 8.7 Pe cine mint oamenii mai mult?

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

O a doua observatie este aceea ca modelele de auto-dezvaluire tind sa se modi­fice în functie de stadiul unei relatii. La prima întâlnire si în faza incipenta a unei noi legaturi, oamenii obisnuiesc sa raspunda auto-dezvaluirii celorlalti la acelasi nivel de intimitate. Când facem cunostinta cu cineva si politetea cere sa venim în întâmpinarea celor comunicate despre sine de catre celalalt dezvaluind câte ceva despre noi însine. Dupa consolidarea unei relatii, stricta reciprocitate survine mai rar. În ceea ce priveste cuplurile cu probleme, observatiile contureaza doua modele diferite de auto-dezvaluire. În unele cazuri, se reduc atât largimea cât si adâncimea deschiderii catre celalalt, întrucât ambii parteneri se retrag fiecare în propria cara­pace si înceteaza sa mai comunice. În alte cazuri, largimea dezvaluirii de sine se restrânge, dar creste adâncimea ei, odata ce partenerii încep sa se raneasca reciproc cu destainuiri si aprecieri dureroase pentru celalalt.

O a treia observatie, destul de comuna, este aceea ca indivizii difera în ceea ce priveste tendinta de a-si destainui altora gândurile si sentimentele private. Dupa o meta-analiza a peste 200 de studii în care au fost implicati circa 23.000 de ameri­cani, Kathryn Dindia si Mike Allen au constatat (în 1992) ca, în medie, femeile sunt mai deschise decât barbatii, precum si faptul ca oamenii în general se destai­nuie mai degraba femeilor decât barbatilor.

Probleme relationale: barbati si femei

Librariile sunt pline de carti despre specificul celor doua sexe. Exista publicatii numai pentru barbati sau numai pentru femei, carti care exalta idealul masculin si carti care le învata pe cititoare cum sa fie cât mai feminine, carti care îi descriu pe barbati si pe femei în tonuri asemanatoare si carti care insista asupra diferentelor dintre cele doua sexe. Sa fie oare adevarat ceea ce spune titlul unei carti de succes a lui John Gray, anume ca 'Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus'? Iar daca este adevarat, ce implicatii decurg în sfera relatiilor dintre barbati si femei?

Sexualitatea

Acum o suta de ani, Sigmund Freud soca opinia publica si comunitatea stiintifica formulând teoria psihanalitica, în care se pune un accent deosebit pe sex ca forta dinamica a comportamentului uman. La vremea aceea, colegii lui Freud au respins vehement rolul primordial acordat de psihanaliza motivatiei sexuale. Se însela oare Freud? Imagini si teme sexuale abunda în visurile noastre, în glumele pe care le spunem sau le gustam spuse de catre ceilalti, în spectacolele de televiziune si în filmele pe care le vizionam, în romanele pe care le citim, în muzica pe care o ascul­tam sau în scandalurile sexuale ale persoanelor publice, care fac deliciul tabloidelor. Nu-i de mirare ca spe­cialistii în publicitate se folosesc de sex ca sa vânda orice, de la blue jeans si automobile pâna la pasta de dinti, parfumuri sau bere.

Deoarece este componenta cea mai intima a relatiilor interumane, sexul e greu de studiat. Dupa 1940, biologul Alfred Kinsey si colegii sai au condus prima an­cheta de proportii a practicilor sexuale din SUA. Bazându-se pe interviuri confi­den­­tiale a peste 17.000 de barbati si femei, cercetatorii au încercat sa descrie ceea ce nimeni nu îndraznea sa discute în public: diferite modele de activitate sexuala. Unele din rezultatele lui Kinsey s-au dovedit socante, întrucât aratau ca activitatea sexuala a americanilor era mai frecventa si mai variata decât se credea. Cartile lui au devenit best sellers. Metodele sale sunt discutabile (de exemplu, majoritatea celor intervievati erau tineri, albi, din mediul urban si din clasele de mijloc), însa descoperirile sale mai sunt si astazi folosite drept baza de comparatie.

Între timp, au fost realizate numeroase alte studii si anchete privind activitatea sexuala. Desi nu se poate sti niciodata cu certitudine cât de exacte sunt declaratiile celor investigati, anumite rezultate se contureaza cu destula consistenta. În primul rând, desi exista destule variatii în cadrul fiecarui sex, barbatii se declara mai per­misivi si mai activi din punct de vedere sexual decât femeile. De asemenea, în relatiile hetero­sexuale barbatii si femeile joaca roluri sexuale diferite, conturându-se o diviziune a muncii în care barbatii sunt 'atacatorii', iar femeile 'aparatoarele portii'. Dintre cele doua roluri, cel defensiv este mai influent, deoarece, în orice activitate comuna, partenerul mai restrictiv este acela care 'tine scorul'.

Cercetarile mai arata ca barbatii si femeile au vederi diferite asupra sexului în cadrul interactiunilor din viata cotidiana. În comparatie cu femeile, barbatii privesc lumea în culori mai accentuat 'sexualizate'. Într-un studiu din 1982, Antonia Abbey a format mai multe perechi de studenti, carora le-a cerut sa converseze cinci minute, în vreme ce alti studenti urmareau conversatia. Chestionându-i ulterior atât pe actori, cât si pe observatori, Abbey a remarcat ca barbatii au simtit o mai mare atractie sexuala fata de partenerele de conversatie decât viceversa. De asemenea, barbatii le-au considerat pe femeile care au purtat conversatia mai seducatoare si mai provocatoare decât s-au autocaracterizat participantele însele. Într-un alt studiu, dupa ce au citit niste fragmente literare, prezentând dife­rite scenarii ale unor întâl­niri amoroase, participantii au fost mult mai înclinati decât participantele sa presu­puna ca eroina fiecarui scenariu dorea sa faca dragoste. si în viata reala, barbatii sunt mai tentati decât femeile sa interpreteze anumite gesturi, precum o privire mai insistenta, un compliment sau o remarca amicala, o atingere a bratului sau un zâm­bet inocent ca pe niste avansuri sexuale.

Gelozia

Gelozia este o emotie stârnita de perceptia unei amenintari fata de o relatie foarte pretioasa pentru individ. Amenintarea nu trebuie sa fie neaparat una reala, ci poate fi o fantezie obsesionala, bazata pe niste aparente deformat interpretate. Gelozia începe o data cu supraevaluarea posibilei amenintari. Unii indivizi sunt mai înclinati decât altii sa exagereze în aceasta privinta. Cei care se simt nesiguri si inechitabil tratati de catre partener sunt cei mai volatili - îndeosebi atunci când relatia este de data recenta, reprezentând pentru cel gelos o mare investitie afectiva.

Cele mai puternice si cele mai distructive sentimente de gelozie sunt provocate de perceptia unei infidelitati sexuale - care, statistic vorbind - îi roade mai mult pe barbati decât pe femei, îndeosebi în societatile traditionaliste. Gesturile si actele partenerului care stârnesc în cel mai înalt grad gelozia difera de la o cultura la alta. Oamenii difera, totodata, si prin modul în care reactioneaza atunci când sunt gelosi. În general, gelozia este o emotie negativa, însotita de neîncredere, anxietate si de furia celui care se simte amenintat sa piarda ceva ce i-a apartinut. Însa reactia fata de amenintare poate fi mai mult sau mai putin constructiva. De exemplu, indivizii cu predispozitii depresive au tendinta de a se autoînvinovati. Don Sharp­steen si Lee Kirkpatrick au masurat orientarile de atasament ale unui grup de participanti, dupa care le-au cerut sa relateze cum s-au comportat atunci când au fost gelosi. Au con­statat ca indivizii cu atasament solid s-au dovedit a fi cei mai furiosi si cel mai mult înclinati sa îsi reverse furia asupra partenerului. În schimb, indivizii cu atasament fragil, fie de tip anxios sau retractil, tind sa fie invadati de tristete si de amaraciune, cautându-si o vina pentru comportamentul partenerului si evitând o confruntare directa cu acesta sau cu adversarul ce ameninta sa strice relatia.

În 1991, Jeff Bryson a chestionat studenti din mai multe tari în legatura cu modul lor de reactie atunci când sunt gelosi, descoperind o serie de diferente cultu­rale. Iata cum si-a rezumat el constatarile: "Când sunt gelosi, francezii înnebunesc, olandezii sunt tristi, germanii n-au chef sa se ia la harta, italienii n-au chef de vorba iar americanii se gândesc la ce vor spune prietenii!" (Brehm, Kassin, Fein, p. 329)

Comunicare si conflict

Neîntelegerile în legatura cu sexul sau alte subiecte pot genera conflicte în cadrul unei relatii apropiate. Indiferent din ce motive, în toate cuplurile au loc frictiuni. Problema nu este aparitia lor, ci modul în care un cuplu încearca sa le solutioneze. O sursa de conflict este dificultatea partenerilor de a discuta despre dezacordurile dintre ei. Atunci când se despart, atât cuplurile heterosexuale, cât si cele homo­sexuale invoca, printre cauzele cele mai frecvente, lipsa de comunicare. Dar în ce constau 'problemele de comunicare'? Comparatiile între cuplurile fericite si cele nenorocite au evidentiat doua modele de comunicare ce survin adesea în relatiile destabilizate.

Primul este reciprocitatea afectelor negative, în care - aplicând tactica 'ochi pentru ochi, dinte pentru dinte' - partenerii fac un schimb de ex­presii ale tuturor sentimentelor negative pe care si le provoaca unul celuilalt. În toate cuplurile, ex­primarea unui afect negativ atrage dupa sine un raspuns similar în mai mare masura decât etalarea unor sentimente pozitive. Însa reciprocitatea afectelor negative, mai ales în comportamentul nonverbal, este mai accentuata în cadrul cuplurilor cu pro­bleme, în care partenerii se dueleaza din ce în ce mai des si mai crâncen. Zâmbetele trec neobservate, dar orice cautatura piezisa si orice mina dezgustata stârnesc un raspuns taios.

Barbatii si femeile reactioneaza diferit în astfel de conflicte. De regula, femeile declara ca traiesc emotii mai intense si mai vadit exprimate decât barbatii. În multe casato­rii nefericite se constata si un alt model de comunicare nereusita, cunoscut drept cerere si refuz: sotiile cer sotilor sa discute despre problemele lor, doar pentru a fi si mai frustrate de refuzul sotilor de a face acest lucru. John Gottman sustine ca nici unul dintre aceste doua modele de abordare a relatiilor conflictuale nu este în sine rau. Problemele, spune el, sunt generate de discrepante. În opinia lui Gottman, relatiile sanatoase sunt mai probabile atunci când ambii parteneri au stiluri asema­natoare de implicare în conflict.

Indiferent de stilul fiecaruia, se poate recurge la doua strategii de atenuare a conflictelor. Prima este atât de evidenta, încât adesea trece neobservata: e vorba de multumirea mai accentuata a celuilalt în aspectele neproblematice ale relatiei. Daca exista un conflict într-o anumita privinta, partenerii pot si ar trebui sa îsi ofere unul celuilalt mai multe satisfactii în alte privinte. Pe masura ce echilibrul dintre laturile pozitive si cele negative ale relatiei se restabileste, bilantul recompenselor devine satisfacator, ceea ce poate contribui la atenuarea conflictelor. Cealalta metoda este aceea de a încerca sa întelegi punctul de vedere al celuilalt. Sensibilitatea fata de ceea ce gândeste si ce simte partenerul sporeste calitatea unei relatii. Ce poate sa-i motiveze pe indivizii aflati în vâltoarea unei dispute sa faca efortul de a-l întelege pe celalalt? Se poate presupune ca e de folos, în astfel de situatii, daca ei îsi dau seama de faptul ca, în fond, se confrunta cu o problema de comunicare.

S-a dovedit ca atribuirile pe care partenerii le fac unul în legatura cu comporta­mentul celuilalt sunt corelate cu calitatea relatiei dintre ei. Cuplurile fericite tind sa faca atribuiri care strâng relatia - sa le numim atribuiri consolidante: comporta­mentul nedorit al partenerului este cauzat de factori situationali ('A avut o zi proasta'), temporari ('O sa treaca') si cu arie de actiune limitata ('Nu-i decât un mic defect'). În schimb, compor­tamentele dezirabile sunt cauzate de factori inerenti partenerului, permanenti si generalizabili în alte aspecte ale relatiei. Dupa cum se vede în figura 8.7, cuplurile nefericite procedeaza invers, facând atribuiri care conserva nefericirea - pe care le vom numi atribuiri dizolvante. Astfel, în vreme ce cuplurile fericite minimalizeaza raul si maximalizeaza binele, cuplurile neferi­cite nu cedeaza nici macar un milimetru. Din perspectiva acestor modele atri­butionale atât de diferite, s-ar parea ca, o data cu vremea, cuplurile feri­cite sunt si mai fericite, pe când cele nefericite ajung sa fie si mai nefericite. Asa se întâmpla? Da. În 1993, Frank Fincham si Thomas Bradbury au descoperit ca oame­nii care fac mai multe atribuiri dizolvante la un moment dat, declara si mai putina satisfactie conjugala un an de zile mai târziu. Relatia dintre atribuiri si satisfactie poate fi una reciproca, fiecare din cele doua componente influentând-o pe cealalta.

Destramarea unei relatii

Întrucât suntem animale sociale, relatiile apropiate sunt foarte importante pentru oricare dintre noi - în ceea ce priveste fericirea si bunastarea noastra emotionala, ba chiar sanatatea si longevitatea noastra. Într-o ancheta din 1990, 73% dintre studen­tii americani chestionati au declarat ca ar sacrifica majoritatea altor scopuri ale vietii lor mai degraba decât sa renunte la o relatie satisfacatoare. E trist faptul ca acesti studenti traiesc într-o societate în care 50 - 60% dintre oamenii casatoriti pentru prima oara divorteaza. Într-un cuplu în care cel putin unul dintre parteneri a trecut printr-un divort, sansele unei noi despartiri cresc. Aceasta discrepanta - între stabilitatea dorita de majoritatea oamenilor si despartirile prin care trebuie sa treaca - este dramatica. Cuplurile se destrama, se separa si divorteaza. Cum evolueaza casniciile de-a lungul timpului si de ce unele rezista, pe când altele nu?

Figura 8.7 Modele de atribuire în cadrul cuplurilor fericite si nefericite

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Dupa decenii de cercetari, psihosociologii au constatat ca oamenii proaspat casatoriti tind sa se idealizeze unul pe celalalt, ceea ce le induce o stare de extaz marital. Dar dupa luna de miere, satisfactia ambilor parteneri cunoaste o importanta scadere, ce se stabilizeaza cam dupa patru ani. În parte declinul se explica prin stre­sul provocat de nasterea copiilor, ceea ce este normal, însa o traiectorie similara percurg si sotii fara copii. Într-o oarecare masura, se pare ca relatiile noastre apro­pi­ate, ca si organismul nostru, îmbatrânesc o data cu timpul. Cât despre factorii care permit unele pre­dictii în legatura cu viitorul unui mariaj, Benjamin Karney si Thomas Bradbury au trecut în revista 115 studii longitudinale, vizând 45.000 de casnicii, si au con­statat doar ca anumite variabile pozitive (educatie, ocupatie, comportament constructiv, similaritatea atitudinala) permit întrucâtva unele predictii favorabile. O alta corelatie s-a dovedit însa mai bine sustinuta cu probe: cu cât este mai abrupt declinul initial al satisfactiei maritale, cu atât probabilitatea destramarii unui cuplu este mai mare.

Încetarea unei relatii apropiate poate fi o experienta traumatica. Cum îi fac fata oamenii? Depinde de natura pierderii. Un factor important e gradul de apropiere dintre parteneri sau masura în care linia de demarcatie dintre Eu-rile lor se estom­peaza pâna într-atât încât al meu si al tau ajung sa se suprapuna. În 1992, Arthur Aron a descoperit ca longevitatea unei relatii amoroase poate fi anticipata destul de simplu, în functie de diagrama din figura 8.8 pe care oamenii o considera ca repre­zentând relatia dintre ei. Cu cât cineva încorporeaza mai deplin fiinta unui partener, cu atât relatia promite sa fie mai durabila - dar si durerea este mai mare în eventu­alitatea unei rupturi.

Figura 9.8 Cât de strânsa este relatia voastra? (Aron et al., 1992)

majoritatea celor divortati se recasatoresc, iar familiile de adoptie modeleaza un nou sens al conceptului de viata familiala. E ca si cum cu totii am fi pornit într-o cautare neîn­cetata si imperios necesara, de vreme ce milioane de barbati si femei încearca sa gaseasca modalitati de afiliere, atractie, apropiere si iubire, pentru a se devota pe viata unii altora.