ALTE DOCUMENTE
|
|
Analiza comunicãrii din perspectiva sociologiei
Prin comunicare se înþelege procesul de emitere a unui mesaj ºi de transmitere a acestuia într-o manierã codificatã cu ajutorul unui canal cãtre un destinatar în vederea receptãrii.
Majoritatea disciplinelor socio-umane se intereseazã de comunicare. Sociologia este interesatã, prioritar, de influenþa exercitatã de cãtre mijloacele de informare asupra societãþii.
În acest sens, comunicarea în masã devine un concept central. Aceasta se referã la faptul cã acelaºi emiþãtor dispune de posibilitãþi de transmitere a aceluiaºi mesaj la un numãr foarte mare de receptori potenþiali, posibilitãþi oferite de mijloace tehnice de comunicare în masã.
Studiul comunicãrii de masã s-a concentrat asupra elementelor ei componente ºi a relaþiilor dintre ele, incluse în celebra formulã a lui LASSWELL (1946):
CINE, CE spune, prin ce CANALE, CUI ºi cu ce EFECT!
Din punct de vedere sociologic existã urmãtoarele trei moduri de abordare a comunicãrii:
a)ca proces;
b)efectele reale ale comunicãrii pentru societate în ansamblul sãu ºi/sau pentru fiecare din membrii sãi;
1.1. Comunicarea ca proces
a) Actualmente, comunicarea este studiatã prioritar din urmãtoarele puncte de vedere:
atributele emiþãtorului ºi efectele comunicãrii;
conþinutul mesajelor ºi efectele comunicãrii;
factorii persuasiunii, dependenþi de public.
Acest punct de vedere - behaviorist - încearcã astfel sã stabileascã gradul de credibilitate a emiþãtorului, forma mesajului, ordinea argumentelor etc. De exemplu, s-a stabilit cã un mesa 11311o141l j persuasiv este un mesaj al cãrui aspect emotiv prevaleazã asupra celui raþional, cu condiþia ca mesajul respectiv sã constituie o invitaþie la o acþiune imediatã ºi aceasta sã provinã de la o colectivitate importantã din punct de vedere numeric.
b)Abordãrile psihosociale sunt interesate de:
studiul liderilor de opinie;
influenþa comunicãrii asupra gusturilor în diferite domenii (modã, spectacole);
alte influenþe ale comunicãrii.
c)Abordãrile funcþionaliste identificã o serie de funcþii ale comunicãrii:
WRIGHT (1960)
informarea;
comentariul ºi concluziile legate de informare;
transmisia culturalã;
funcþia de divertisment.
Alte funcþii
catarcticã;
alimentarea imaginarului colectiv;
evaziunea din real;
funcþia sacrului (transformarea realului în spectacol).
1.2. Efectele reale ale comunicãrii. Cultura de masã în dezbatere
Efectele mijloacelor de comunicare
În Germania, la începutul anilor treizeci, în jurul grupului de la Frankfurt, ia naºtere un curent de gândire ce semnaleazã deprecierea crescândã a societãþii ºi culturii, ambele supuse influenþei mijloacelor de comunicare de masã. Acest curent va avea reprezentanþi iluºtri în toate epocile, în Germania, ca ºi în Franþa. În teoria criticã pe care o elaboreazã, industria culturalã de masã ajunge la ceea ce Adorno (1951) numeºte "barbaria stilizatã". ªi aceastã industrie nouã constituie, ºi nici nu se poate altfel, un instrument de opresiune ce realizeazã tragica adaptare dintre "omul unidimensional" (Marcuse, 1964) ºi acea "societate total administratã", despre care vorbeºte Horkheimer (1947).
Expresia "culturã de masã" aparþine polemicii angajate de societatea modernã în legãturã cu propria ei condiþie. La aproape un sfert de secol de la prima sa formulare, în jurul acestei teme continuã sã se ordoneze un numãr mare de idei sau ipoteze privind influenþa mijloacelor de comunicare. În sensul cel mai curent, expresia "culturã de masã" desemneazã ansamblul comportamentelor, miturilor ºi reprezentãrilor, produse ºi difuzate printr-o tehnicã industrialã, aceeaºi care însoþeºte expansiunea mijloacelor de comunicare.
Bogart (1956) sugera deja aceastã uniformitate crescândã a culturii prin acþiunea conjugatã a mijloacelor de comunicare. Expansiunea televiziunii, ascensiunea claselor de mijloc ºi a unei culturi "de mijloc" i se pãreau cã se conjugã, predestinând culturile particulare la dispariþie.
Morin (1962) adoptã un punct de vedere care nu este foarte diferit. Mai întâi, el defineºte cultura de masã drept un sistem special din societatea modernã, un subsistem al sistemului social. Apoi, el încearcã sã restituie acest subsistem contextului istoric al unei societãþi condamnate la divertisment. Dupã el, industria culturalã nu sterilizeazã orice creaþie: ea ajunge la o culturã de mijloc, în sensul etimologic al cuvântului.
Cel mai celebru act de acuzare împotriva societãþii industriale îi aparþine lui Marcuse (1964), în lucrarea sa "Omul unidimensional". Dupã ce a optat pentru optimismul radical a lui Marx, el ia act de slãbirea criticii sau a oricãrei contestãri în societãþile industriale avansate ºi se strãduieºte sã o explice. Dupã el, aceste societãþi sunt, prin membrii lor, pradã unei unidimensionalizãri generalizate.
Marcuse vede în tehnicile comunicãrii de masã instrumentul unei manipulãri. El prezintã imaginea unei societãþi în care masele sunt manipulate de mijloacele de comunicare, la rândul lor supuse ordinelor marilor interese private. Dezamorsând contestarea, mijloacele de comunicare contribuie, dupã el, la trezirea unor dorinþe iluzorii sau artificiale, dorinþe fãrã de care maºina de producþie ar fi paralizatã.
Marcuse (1969) gãseºte soluþia ºi mijlocul de a pune capãt acestei unidimensionalizãri progresive a societãþilor industriale ºi a fiecãruia din membrii lor. El afirmã cã doar cei respinºi de societatea industrialã, nefiind încã victimele acesteia, sunt astãzi ultimii depozitari ai speranþei revoluþionare. "Într-o astfel de situaþie, a munci conform regulilor ºi modurilor specifice legalitãþii democratice înseamnã a capitula în faþa structurii de putere existente."
Dupã curentul de la Frankfurt, capetele de acuzare reþinute împotriva pretinsei culturi de masã au fost mereu aceleaºi: mijloacele de comunicare ar fi instrumentele diabolice ale unei culturi destinate mediocritãþii ºi uniformitãþii. De altfel, aceastã culturã ar acþiona asupra spiritului oamenilor, precum opiul, cãruia Marx i-a asimilat religia. Standardizarea decurge în mod natural din constrângerile unei producþii de serie, în vederea unei distribuþii de masã. Fiind supuºi legii pieþei, industriaºii sunt împinºi sã caute consumul ºi comunicarea maxime. Aceastã competiþie duce direct la demagogie, facilitate ºi mediocritate, privilegiind ceea ce uneºte în detrimentul a ceea ce divizeazã. În sfârºit, neocultura ar fi tranchilizantã. Ocupând un loc tot mai important în timpul liber al oamenilor, ea ar acþiona ca un adevãrat narcotic social, datoritã conþinuturilor sale ce înclinã spre evaziune, mai mult decât spre o mai bunã "inserþie" a oamenilor în condiþia lor cotidianã.
În mod sigur, noþiunea de culturã de masã nu rezistã mult timp acestei analize. Într-adevãr, existenþa unei neoculturi accesibile tuturor nu presupune deloc faptul cã toþi cei care au posibilitatea o ºi consumã efectiv, nici cã acest consum are aceeaºi calitate pentru toþi. În plus, ipoteza conform cãreia aceastã pretinsã culturã de masã este întotdeauna omogenã la un moment dat, ar presupune cã aceleaºi reprezentãri, aceleaºi moduri de gândire sau aceleaºi moduri de acþiune traverseazã în toate sensurile ºi în acelaºi timp toate mijloacele de comunicare.
ªi chiar mai grav: cultura de masã pare definitã negativ, prin raportare la o altã culturã, ce pare a fi apreciatã ca superioarã. Astfel, genurile ar fi repartizate în douã categorii distincte. Varietãþile, melodramele simpliste de la televiziune, romanele poliþiste ar ilustra cultura de masã, consideratã inferioarã, în timp ce teatrul clasic, muzica clasicã, literatura consacratã ar aparþine genului nobil al adevãratei culturi, superioarã, academicã, recunoscutã ºi consacratã. Oricine poate accepta cu uºurinþã faptul cã distincþia este relativã, arbitrarã ºi subiectivã.
Mesajul ºi mijlocul de comunicare
În timp ce cercetarea asupra mijloacelor de comunicare se diversificã tot mai mult, sociologul canadian McLuhan reaminteºte o evidenþã parþial unitarã, ºi anume cã acelaºi mesaj poate avea efecte foarte diferite asupra societãþii, precum ºi asupra membrilor sãi, în funcþie de mijloacele de comunicare ce asigurã transmisia. Cu celebrul aforism "mijlocul de comunicare este mesajul", McLuhan rãstoarnã dintr-o loviturã modul în care era privit pânã atunci efectul tehnicilor de difuzare ºi comunicare. Ceea ce are importanþã nu mai este conþinutul mesajului, ci modul în care el este transmis ºi, mai mult decât atât, mijloacele de comunicare folosite pentru a-l transmite. Deci, într-un sens mai larg, modul de transmitere a culturii influenþeazã aceastã culturã ºi, pe parcurs, sfârºeºte prin a o transforma profund.
McLuhan ajunge astfel sã opereze o distincþie între mijloacele de comunicare "calde" ºi mijloace de comunicare "reci". Principiul pare simplu: bogãþia de informaþii variazã în sens invers faþã de participarea receptorului. Dupã McLuhan, aceasta este legea tuturor mijloacelor de comunicare: cu cât o tehnicã de difuzare colectivã este mai bogatã în informaþii, cu atât mai puþin va solicita participarea receptorului. În acest caz, este vorba de un mijloc "cald". În schimb, când tehnica folositã este sãracã în informaþii, ea solicitã intens concursul sau participarea destinatarului mesajului: atunci ea este calificatã drept "rece". Printre exemplele de mijloace de comunicare "calde" se regãsesc textul tipãrit, radiodifuziunea, cinematograful ºi fotografia. Invers, televiziunea este un mijloc "rece", care dominã lumea actualã. În aceastã categorie mai figureazã conversaþia directã ºi conversaþia telefonicã.
Prin formula "mijlocul este mesajul" se subînþelege cã are importanþã nu difuzarea mesajelor, divulgarea ideilor ºi ºtirilor, ci, în exclusivitate, acest tip de masaj practicat de mijloacele de comunicare asupra modurilor noastre obiºnuite de percepþie, care solicitã, de preferinþã, numai unele din simþurile noastre. În aceastã privinþã, McLuhan înþelege sã rectifice maniera obiºnuitã de percepere a influenþei mijloacelor de comunicare: ea se exercitã întotdeauna acolo unde nu ne aºteptãm. Dupã el, nu este importantã aceastã inculcare progresivã ºi mai mult sau mai puþin clandestinã de idei, judecãþi, valori: importanþa constã în adoptarea progresivã ºi subteranã a unui mod de înþelegere ºi pricepere, transmis o datã ce frecventarea mijloacelor de comunicare.
Comunicare ºi propagandã
Mai curând moralist decât sociolog, Jacques Ellul porneºte un rãzboi împotriva anumitor idei curente, rãspândite dupã cel de-al doilea rãzboi mondial. Cartea sa "Propagandes" (1962) poate fi interpretatã ca o criticã a orientãrii empirice a lucrãrilor americane consacrate mijloacelor de comunicare. El pune la îndoialã pertinenþa modelului injecþiei hipodermice ca reprezentare a acþiunii mijloacelor de comunicare. Dupã el, aceastã reprezentare este imaginea inversatã a realitãþii.
Desigur, el subliniazã cã societatea tehnicã a pus la dispoziþia celui ce face propagandã instrumente deosebit de eficiente. Dar acþiunea acestuia îi pare posibilã numai cu condiþia de a fi exercitatã într-un mediu favorabil. Astfel, dupã pãrerea lui, ar fi o eroare sã ni-l reprezentãm pe cel care face propagandã sub aparenþa unui ucenic vrãjitor.
Într-un fel, cel ce este supus propagandei existã înaintea celui care o face. Omul modern are o nevoie atât de mare de propagandã, încât deschide calea acþiunii celui ce face propagandã. El nu este victimã, ci complice, dacã nu chiar cauzã a propagandei. Dupã Jacques Ellul, societatea modernã este cea care oferã condiþiile psihologice, sociologice ºi "obiective" favorabile propagandei. O datã cu disoluþia progresivã a grupurilor primare, cum ar fi familia, nu mai existã nimic care sã poatã crea un ecran de protecþie între mijloacele de comunicare ºi individ. Astfel, omul modern se vede predat, fãrã apãrare, manipulãrii. În plus, grupurile organice (familia, biserica...) ce supravieþuiesc instaurãrii civilizaþiei tehnice nu pot sã nu facã apel la propagandã: familiile sunt apãrate de asociaþiile familiale, bisericile adoptã metodele acþiunii psihologice...
Condiþii "obiective", cum ar fi bogãþia, informaþia ºi ideologia, deschid ºi ele calea propagandei. Contrar ideii curente, conform cãreia dezvoltarea societãþilor protejeazã împotriva propagandei, Jacques Ellul aratã cã propaganda apare ºi se dezvoltã pe mãsurã ce societãþile se îmbogãþesc, iar clasele lor de mijloc sunt ferite de mizerie. Mai întâi, pentru cã oamenii sunt mai puþin presaþi de nevoile imediate ale vieþii cotidiene; ei devin disponibili. Apoi, pentru cã dezvoltarea este însoþitã de o înmulþire a mijloacelor de comunicare. În consecinþã, bogãþia este, în mod obiectiv, dublu "aliatã propagandei".
Toate societãþile creeazã de altfel "normalitatea" lor - reprezentarea bunului american, a bunului sovietic - ºi sub aparenþa adaptãrii ele vegheazã cu vigilenþã ca fiecare din membrii lor sã se conformeze modelului de realizare astfel adoptat. Jacques Ellul vede în acest proces "culmea acþiunii propagandei". Dezvoltarea unei culturi "de mijloc apare astfel ca o altã condiþie pentru ca omul sã poatã fi supus propagandei".
În sfârºit, Jacques Ellul considerã cã informaþia este la fel de indispensabilã pentru apariþia propagandei, ca ºi cultura "de mijloc". Informaþia precede chiar propaganda: ea devine suportul acesteia. Starea de suprainformare sau de suprabundenþã a ºtirilor de actualitate alimenteazã gustul oamenilor pentru ideologii ºi le mãreºte vulnerabilitatea. Ideologia nu mai apare ca o consecinþã sau un efect al propagandei, ci mai curând ca fiind condiþia sa sau, mai bine, "suportul" sãu. Totul se petrece ca ºi cum propaganda ar veni sã consolideze ideologiile din care se hrãneºte.
|