Analiza comunicării din perspectiva sociologiei

Analiza comunicării din perspectiva sociologiei

Prin comunicare se înțelege procesul de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării.

Majoritatea disciplinelor socio-umane se interesează de comunicare. Sociologia este interesată, prioritar, de influența exercitată de către mijloacele de informare asupra societății.

În acest sens, comunicarea în masă devine un concept central. Aceasta se referă la faptul că același emițător dispune de posibilități de transmitere a aceluiași mesaj la un număr foarte mare de receptori potențiali, posibilități oferite de mijloace tehnice de comunicare în masă.

Studiul comunicării de masă s-a concentrat asupra elementelor ei componente și a relațiilor dintre ele, incluse în celebra formulă a lui LASSWELL (1946):

CINE, CE spune, prin ce CANALE, CUI și cu ce EFECT!

Din punct de vedere sociologic există următoarele trei moduri de abordare a comunicării:

a)ca proces;

b)efectele reale ale comunicării pentru societate în ansamblul său și/sau pentru fiecare din membrii săi;

1.1. Comunicarea ca proces

a) Actualmente, comunicarea este studiată prioritar din următoarele puncte de vedere:

atributele emițătorului și efectele comunicării;

conținutul mesajelor și efectele comunicării;

factorii persuasiunii, dependenți de public.

Acest punct de vedere - behaviorist - încearcă astfel să stabilească gradul de credibilitate a emițătorului, forma mesajului, ordinea argumentelor etc. De exemplu, s-a stabilit că un mesa 11311o141l j persuasiv este un mesaj al cărui aspect emotiv prevalează asupra celui rațional, cu condiția ca mesajul respectiv să constituie o invitație la o acțiune imediată și aceasta să provină de la o colectivitate importantă din punct de vedere numeric.

b)Abordările psihosociale sunt interesate de:

studiul liderilor de opinie;

influența comunicării asupra gusturilor în diferite domenii (modă, spectacole);

alte influențe ale comunicării.

c)Abordările funcționaliste identifică o serie de funcții ale comunicării:

WRIGHT (1960)

informarea;

comentariul și concluziile legate de informare;

transmisia culturală;

funcția de divertisment.

Alte funcții

catarctică;

alimentarea imaginarului colectiv;

evaziunea din real;

funcția sacrului (transformarea realului în spectacol).

1.2. Efectele reale ale comunicării. Cultura de masă în dezbatere

Efectele mijloacelor de comunicare

În Germania, la începutul anilor treizeci, în jurul grupului de la Frankfurt, ia naștere un curent de gândire ce semnalează deprecierea crescândă a societății și culturii, ambele supuse influenței mijloacelor de comunicare de masă. Acest curent va avea reprezentanți iluștri în toate epocile, în Germania, ca și în Franța. În teoria critică pe care o elaborează, industria culturală de masă ajunge la ceea ce Adorno (1951) numește "barbaria stilizată". Și această industrie nouă constituie, și nici nu se poate altfel, un instrument de opresiune ce realizează tragica adaptare dintre "omul unidimensional" (Marcuse, 1964) și acea "societate total administrată", despre care vorbește Horkheimer (1947).

Expresia "cultură de masă" aparține polemicii angajate de societatea modernă în legătură cu propria ei condiție. La aproape un sfert de secol de la prima sa formulare, în jurul acestei teme continuă să se ordoneze un număr mare de idei sau ipoteze privind influența mijloacelor de comunicare. În sensul cel mai curent, expresia "cultură de masă" desemnează ansamblul comportamentelor, miturilor și reprezentărilor, produse și difuzate printr-o tehnică industrială, aceeași care însoțește expansiunea mijloacelor de comunicare.

Bogart (1956) sugera deja această uniformitate crescândă a culturii prin acțiunea conjugată a mijloacelor de comunicare. Expansiunea televiziunii, ascensiunea claselor de mijloc și a unei culturi "de mijloc" i se păreau că se conjugă, predestinând culturile particulare la dispariție.

Morin (1962) adoptă un punct de vedere care nu este foarte diferit. Mai întâi, el definește cultura de masă drept un sistem special din societatea modernă, un subsistem al sistemului social. Apoi, el încearcă să restituie acest subsistem contextului istoric al unei societăți condamnate la divertisment. După el, industria culturală nu sterilizează orice creație: ea ajunge la o cultură de mijloc, în sensul etimologic al cuvântului.

Cel mai celebru act de acuzare împotriva societății industriale îi aparține lui Marcuse (1964), în lucrarea sa "Omul unidimensional". După ce a optat pentru optimismul radical a lui Marx, el ia act de slăbirea criticii sau a oricărei contestări în societățile industriale avansate și se străduiește să o explice. După el, aceste societăți sunt, prin membrii lor, pradă unei unidimensionalizări generalizate.

Marcuse vede în tehnicile comunicării de masă instrumentul unei manipulări. El prezintă imaginea unei societăți în care masele sunt manipulate de mijloacele de comunicare, la rândul lor supuse ordinelor marilor interese private. Dezamorsând contestarea, mijloacele de comunicare contribuie, după el, la trezirea unor dorințe iluzorii sau artificiale, dorințe fără de care mașina de producție ar fi paralizată.

Marcuse (1969) găsește soluția și mijlocul de a pune capăt acestei unidimensionalizări progresive a societăților industriale și a fiecăruia din membrii lor. El afirmă că doar cei respinși de societatea industrială, nefiind încă victimele acesteia, sunt astăzi ultimii depozitari ai speranței revoluționare. "Într-o astfel de situație, a munci conform regulilor și modurilor specifice legalității democratice înseamnă a capitula în fața structurii de putere existente."

După curentul de la Frankfurt, capetele de acuzare reținute împotriva pretinsei culturi de masă au fost mereu aceleași: mijloacele de comunicare ar fi instrumentele diabolice ale unei culturi destinate mediocrității și uniformității. De altfel, această cultură ar acționa asupra spiritului oamenilor, precum opiul, căruia Marx i-a asimilat religia. Standardizarea decurge în mod natural din constrângerile unei producții de serie, în vederea unei distribuții de masă. Fiind supuși legii pieței, industriașii sunt împinși să caute consumul și comunicarea maxime. Această competiție duce direct la demagogie, facilitate și mediocritate, privilegiind ceea ce unește în detrimentul a ceea ce divizează. În sfârșit, neocultura ar fi tranchilizantă. Ocupând un loc tot mai important în timpul liber al oamenilor, ea ar acționa ca un adevărat narcotic social, datorită conținuturilor sale ce înclină spre evaziune, mai mult decât spre o mai bună "inserție" a oamenilor în condiția lor cotidiană.

În mod sigur, noțiunea de cultură de masă nu rezistă mult timp acestei analize. Într-adevăr, existența unei neoculturi accesibile tuturor nu presupune deloc faptul că toți cei care au posibilitatea o și consumă efectiv, nici că acest consum are aceeași calitate pentru toți. În plus, ipoteza conform căreia această pretinsă cultură de masă este întotdeauna omogenă la un moment dat, ar presupune că aceleași reprezentări, aceleași moduri de gândire sau aceleași moduri de acțiune traversează în toate sensurile și în același timp toate mijloacele de comunicare.

Și chiar mai grav: cultura de masă pare definită negativ, prin raportare la o altă cultură, ce pare a fi apreciată ca superioară. Astfel, genurile ar fi repartizate în două categorii distincte. Varietățile, melodramele simpliste de la televiziune, romanele polițiste ar ilustra cultura de masă, considerată inferioară, în timp ce teatrul clasic, muzica clasică, literatura consacrată ar aparține genului nobil al adevăratei culturi, superioară, academică, recunoscută și consacrată. Oricine poate accepta cu ușurință faptul că distincția este relativă, arbitrară și subiectivă.

Mesajul și mijlocul de comunicare

În timp ce cercetarea asupra mijloacelor de comunicare se diversifică tot mai mult, sociologul canadian McLuhan reamintește o evidență parțial unitară, și anume că același mesaj poate avea efecte foarte diferite asupra societății, precum și asupra membrilor săi, în funcție de mijloacele de comunicare ce asigură transmisia. Cu celebrul aforism "mijlocul de comunicare este mesajul", McLuhan răstoarnă dintr-o lovitură modul în care era privit până atunci efectul tehnicilor de difuzare și comunicare. Ceea ce are importanță nu mai este conținutul mesajului, ci modul în care el este transmis și, mai mult decât atât, mijloacele de comunicare folosite pentru a-l transmite. Deci, într-un sens mai larg, modul de transmitere a culturii influențează această cultură și, pe parcurs, sfârșește prin a o transforma profund.

McLuhan ajunge astfel să opereze o distincție între mijloacele de comunicare "calde" și mijloace de comunicare "reci". Principiul pare simplu: bogăția de informații variază în sens invers față de participarea receptorului. După McLuhan, aceasta este legea tuturor mijloacelor de comunicare: cu cât o tehnică de difuzare colectivă este mai bogată în informații, cu atât mai puțin va solicita participarea receptorului. În acest caz, este vorba de un mijloc "cald". În schimb, când tehnica folosită este săracă în informații, ea solicită intens concursul sau participarea destinatarului mesajului: atunci ea este calificată drept "rece". Printre exemplele de mijloace de comunicare "calde" se regăsesc textul tipărit, radiodifuziunea, cinematograful și fotografia. Invers, televiziunea este un mijloc "rece", care domină lumea actuală. În această categorie mai figurează conversația directă și conversația telefonică.

Prin formula "mijlocul este mesajul" se subînțelege că are importanță nu difuzarea mesajelor, divulgarea ideilor și știrilor, ci, în exclusivitate, acest tip de masaj practicat de mijloacele de comunicare asupra modurilor noastre obișnuite de percepție, care solicită, de preferință, numai unele din simțurile noastre. În această privință, McLuhan înțelege să rectifice maniera obișnuită de percepere a influenței mijloacelor de comunicare: ea se exercită întotdeauna acolo unde nu ne așteptăm. După el, nu este importantă această inculcare progresivă și mai mult sau mai puțin clandestină de idei, judecăți, valori: importanța constă în adoptarea progresivă și subterană a unui mod de înțelegere și pricepere, transmis o dată ce frecventarea mijloacelor de comunicare.

Comunicare și propagandă

Mai curând moralist decât sociolog, Jacques Ellul pornește un război împotriva anumitor idei curente, răspândite după cel de-al doilea război mondial. Cartea sa "Propagandes" (1962) poate fi interpretată ca o critică a orientării empirice a lucrărilor americane consacrate mijloacelor de comunicare. El pune la îndoială pertinența modelului injecției hipodermice ca reprezentare a acțiunii mijloacelor de comunicare. După el, această reprezentare este imaginea inversată a realității.

Desigur, el subliniază că societatea tehnică a pus la dispoziția celui ce face propagandă instrumente deosebit de eficiente. Dar acțiunea acestuia îi pare posibilă numai cu condiția de a fi exercitată într-un mediu favorabil. Astfel, după părerea lui, ar fi o eroare să ni-l reprezentăm pe cel care face propagandă sub aparența unui ucenic vrăjitor.

Într-un fel, cel ce este supus propagandei există înaintea celui care o face. Omul modern are o nevoie atât de mare de propagandă, încât deschide calea acțiunii celui ce face propagandă. El nu este victimă, ci complice, dacă nu chiar cauză a propagandei. După Jacques Ellul, societatea modernă este cea care oferă condițiile psihologice, sociologice și "obiective" favorabile propagandei. O dată cu disoluția progresivă a grupurilor primare, cum ar fi familia, nu mai există nimic care să poată crea un ecran de protecție între mijloacele de comunicare și individ. Astfel, omul modern se vede predat, fără apărare, manipulării. În plus, grupurile organice (familia, biserica...) ce supraviețuiesc instaurării civilizației tehnice nu pot să nu facă apel la propagandă: familiile sunt apărate de asociațiile familiale, bisericile adoptă metodele acțiunii psihologice...

Condiții "obiective", cum ar fi bogăția, informația și ideologia, deschid și ele calea propagandei. Contrar ideii curente, conform căreia dezvoltarea societăților protejează împotriva propagandei, Jacques Ellul arată că propaganda apare și se dezvoltă pe măsură ce societățile se îmbogățesc, iar clasele lor de mijloc sunt ferite de mizerie. Mai întâi, pentru că oamenii sunt mai puțin presați de nevoile imediate ale vieții cotidiene; ei devin disponibili. Apoi, pentru că dezvoltarea este însoțită de o înmulțire a mijloacelor de comunicare. În consecință, bogăția este, în mod obiectiv, dublu "aliată propagandei".

Toate societățile creează de altfel "normalitatea" lor - reprezentarea bunului american, a bunului sovietic - și sub aparența adaptării ele veghează cu vigilență ca fiecare din membrii lor să se conformeze modelului de realizare astfel adoptat. Jacques Ellul vede în acest proces "culmea acțiunii propagandei". Dezvoltarea unei culturi "de mijloc apare astfel ca o altă condiție pentru ca omul să poată fi supus propagandei".

În sfârșit, Jacques Ellul consideră că informația este la fel de indispensabilă pentru apariția propagandei, ca și cultura "de mijloc". Informația precede chiar propaganda: ea devine suportul acesteia. Starea de suprainformare sau de suprabundență a știrilor de actualitate alimentează gustul oamenilor pentru ideologii și le mărește vulnerabilitatea. Ideologia nu mai apare ca o consecință sau un efect al propagandei, ci mai curând ca fiind condiția sa sau, mai bine, "suportul" său. Totul se petrece ca și cum propaganda ar veni să consolideze ideologiile din care se hrănește.