Nu mai este o revelatie faptul ca traim într-o lume în care este tot mai pronuntat fenomenul agresivitatii. Cu aceste manifestari ne ciocnim zi de zi în cele mai diverse circumstante: în familie, la serviciu, în transport, pe strada, pretutindeni. Comportamentul agresiv a devenit o norma, o obisnuint 17317s188r 59; în relatiile cu oamenii si nu rareori chiar un mod de afirmare în cadrul unei comunitati, o garantie a reusitei în afaceri. Într-un fel, agresivitatea în zilele noastre reprezinta un "rau necesar". Însa pentru o societate care tinde sa atinga un nivel sporit de bunastare, care aspira la cele mai înalte valori ale culturii, care încearca sa diminueze traumele unui trecut si a unei existente subordonate regimului totalitar, pentru o asemenea societate (parte componenta a careia suntem si noi), agresivitatea constituie acel flagel, acel factor eroziv care surpa din temelie orice tentativa de constituire a unei comunitati prospere si neviciate.

Potrivit unei formule elaborate de catre savantul englez W. Hamilton, rezulta ca interactiunea agresiva se dovedeste a fi cea mai nerentabila pentru indivizi, iar cea mai avantajoasa este interactiunea cooperanta. Agresivitatea, cu toate meritele pe care, trebuie sa recunoastem, le-a avut pe parcursul evolutiei omului ca specie, a fost, totusi, si ramâne una din cele mai neplacute si mai daunatoare forme de manifestare a comportamentului uman. Agresivitatea este si va fi acel element al firii umane a carui dezradacinare si minimalizare va reprezenta un proces dificil si îndelungat, dar atât de necesar pentru noi toti. De solutionarea acestei probleme va depinde în cele din urma însasi existenta omenirii, deoarece în conditiile amenintarii declansarii unui razboi nuclear, care este tot o forma de agresiune, pericolul e prea mare si, din pacate, prea real pentru a nu i se acorda cea mai serioasa atentie.

Care este deci natura agresivitatii si ce factori cauzeaza aceasta forma a comportamentului? Rezumând toate rezultatele obtinute de catre psihologi, constatam ca manifestarea agresiva la om are la origine trei factori de baza, care pot actiona selectiv sau în comun: factorul biologic ereditar, experienta individuala a organismului si influenta externa sau frustrarile.

Teoria cu privire la originea biologica a comportamentului agresiv a fost dezvoltata de catre austriacul Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel (1973), care afirma ca agresivitatea la om este o tendinta spontana mostenita, asemanatoare cu setea si foamea. Omul acumuleaza treptat o anumita cantitate de energie agresiva care, daca nu este periodic eliberata, sporeste si se intensifica. Au fost obtinute pe cale experimentala rase de câini, cocosi si pesti cu un grad de agresivitate mai înalt decât la semenii lor. Acestea simt nevoia de a-si manifesta mai frecvent agresivitatea, ceea ce confirma justetea teoriei lui Lorenz.

Facând abstractie de interpretarile stiintifico-biologice ale fenomenului agresivitatii si plasându-l în vizorul unei interpretari pur filosofice, vom gasi si în acest caz veridicitatea teoriei sus-mentionate. Începând cu filosofii antici si pâna la cugetatorii din zilele noastre, presiunea interna a naturii animalo-umane ramâne un lucru cert. "Naturam expelles furca, tamen usque recurret" ("Alunga natura chiar cu furca, tot se va întoarce pe undeva înapoi."), spune un vers latin. Mentiunea despre "tendinta naturala spre cruzime" o întâlnim la Montaigne, cea despre "firea înnascuta" - la Schopenhauer. Rousseau demasca esenta "omului salbatic", iar Freud gaseste sursa violentei umane în pulsiunea mortii (esenta distructiva - Thanatos-ul), pe care o avem de la nastere. Emmanuil Kant încearca sa evite o tratare unilaterala si radicala a firii umane, presupunând ca, de fapt, exista o combinare a predispozitiilor spre bine si spre rau. "Problema este de a sti daca omul este prin natura bun sau rau sau daca, prin natura, el poate fi într-un fel sau în celalalt.", mediteaza filosoful si apoi concluzioneaza: "Totusi, experienta arata o dorinta activa de ilicit, desi se stie ca este ilicit, adica dorinta de rau; înclinatie care se trezeste în mod infailibil de îndata ce omul începe sa faca uz de libertatea sa: din acest motiv, se poate considera ca aceasta înclinatie este înnascuta; astfel, din cauza caracterului sau sensibil, omul poate fi considerat rau prin natura daca vorbim de caracterul speciei." (Antropologia din punct de vedere pragmatic). Este ceea ce arata experienta: cu greu îl putem contrazice pe Kant în aceasta privinta, desi el nu pretinde sa explice cum si nici de ce se petrec lucrurile astfel, dar e cert ca astfel se petrec.

În fond, nici o teorie nu poate miza pe o sustinere si un accept absolute, dat fiind faptul ca orice cugetare sau investigare filosofica cu privire la fenomenul agresivitatii atinge substraturi mult prea adânci si subtile, inaccesibile unor cercetari pur teoretice. Aici îsi vor aduce o contributie substantiala fiziologia, etologia, genetica, psihologia, antropologia. Se poate spune ca stiinta este în pragul unor noi si revelatoare descoperiri în domeniul biologiei umane.

Experienta individuala a organismului

Motto: "Daca vasul nu e curat,

tot ce torni în el se oteteste." (Horatius)

Experienta individuala a organismului presupune educatia primita în perioada timpurie a vietii si influenta conditiilor de crestere si dezvoltare. S-a demonstrat ca sub actiunea educatiei la o vârsta timpurie se poate    schimba simtitor gradul de ostilitate fata de mediu la oameni, unii devenind agresivi, iar altii, de aceeasi origine (cu aceeasi textura genetica), aratându-se mai pasnici. Aceasta particularitate a firii omenesti era cunoscuta din cele mai vechi timpuri, fiind utilizata pentru pregatirea militara a copiilor de sex masculin, impunându-li-se deprinderi razboinice. (Poporul nostru a fost martor viu al acestui fel de experiente, când copiii erau rapiti de turci, iar apoi crescuti sa devina mercenari, într-o ambianta de ura fata de sorgintea lor - asa-numitii ieniceri).

În prezent, numeroasele studii în domeniu vin cu argumente convingatoare în sustinerea acestei teze, practic neexistând vreun dubiu relativ la veridicitatea ei. În mod empiric, cercetarile psihologice par sa arate ca cel mai rau criminal este un individ care a fost violentat (lovit, bruscat) într-un fel sau altul, de regula, în copilarie. De aceea, putem afirma cu certitudine ca toate relele, cu foarte mici exceptii, vin din copilarie. Psihanalista Melanie Klein a descoperit la copii semne ale unor tendinte agresive deosebit de puternice îndreptate chiar împotriva propriilor parinti. Tot ea sustine ca violenta sexuala, sadismul îsi au originea în anii preadolescentei (Înclinatii criminale la copiii normali). Psihologul Wilhelm Stekel vine, la rândul sau, cu un pasaj ce confirma cele mentionate mai sus: "Copiii uneori dovedesc o puternica înclinatie spre cruzime. Ei tortureaza cu placere animalele, îsi distrug jucariile, se napustesc asupra parintilor, musca daca sunt suparati si chiar lovesc. Pâna si la copiii cu dotare superioara se pot manifesta aceste tendinte catre cruzime, încapatânare si reactii de furie." (Recomandari psihanalitice pentru mame).

În lumina celor expuse, daca admitem faptul ca fiinta umana e predispusa din start la violenta, factorul educativ în formarea unui om capata o importanta primordiala. Din pacate, de cele mai multe ori se întâmpla ca tendinta originara spre agresiune este, din contra, cu exces alimentata din frageda copilarie. Realitatile vietii de toate zilele, conjugate cu dorinta explicabila a parintilor de a le altoi fiilor o imunitate psihologica pentru a le înlesni traiul de mai târziu în cadrul societatii, conditioneaza cultivarea în mod constient la copii a unui comportament ofensiv, sau altfel zis, a unui comportament agresiv. Iar familia, scoala, casele de copii se arata pâna în prezent inapte sa solutioneze aceasta problema.

Omul este, figurat vorbind, ca o oglinda care reflecta întocmai ambianta în care vietuieste si realitatea pe care o percepe. Aceasta e o însusire ce tine de fenomenul de adaptabilitate, propriu tuturor fiintelor vii - o modalitate de a supravietui în lupta pentru existenta, de a te supune rigorilor înaintate de Natura, care cere individului sa fie în concordanta si în echilibru cu mediul ambiant. Mediul nostru de viata este unul stresant, imprevizibil si intolerant, un mediu care te obliga sa ai un comportament ofensiv pentru a reusi.

În conditiile când suntem coplesiti cu stiri despre cataclisme, razboaie, conflicte interetnice, accidente, poluare, crime, suntem pusi în garda la nivelul subconstientului, traim o stare de permanent disconfort psihologic, fiind nevoiti sa ne manifestam ca atare, adica agresiv, pentru a le demonstra celor din jur ca putem tine piept unui eventual atac din exterior. E un model de comportament specific animalelor, dar, având origine comuna, volens-nolens, ne conformam si noi acestor particularitati.    Este vorba despre un fel de mimicrie sociala, ce înlesneste contopirea cu multimea si te catalogheaza drept "unul dintre ei". Cu alte cuvinte, într-o lume violenta comportamentul agresiv este o adaptare, o consecinta a influentei mediului de viata.

În plus, adesea manifestarea agresiva la oameni deriva din reactia lor acuta la cele mai diverse frustrari cu care se ciocnesc. Chit ca, motive de frustrare în societatea noastra sunt destule: începând cu o banala cearta în troleibuz sau la piata si terminând cu lipsa mijloacelor pentru o existenta cât de cât decenta. Toate defectele pe care le are un individ sunt sublimate si transformate în energie negativa, la fel si toate lipsurile de ordin material, afectiv etc. În linii generale, anume frustrarea sta la baza delincventelor - oamenii se razbuna pe o societate care nu le-a asigurat un trai normal, pe semenii lor care traiesc mai bine, pe cei care i-au jignit sau le-au cauzat vreun rau. Indivizii care nu s-au realizat în viata, care sunt nemultumiti de ceea ce poseda, dau dovada frecvent de agresivitate. Psihologul T. Butoi-Severin noteaza în cartea sa "Psihanaliza crimei": "Semnificativa în cadrul multor tulburari psihice însotite de agresivitate este frustrarea relatiei materne. Astfel, tulburarile cu caracter psihopatic ale unor delincventi minori, marcate prin lipsa de afectivitate, au în antecedente experienta unor abandonuri din partea mamei sau a unor despartiri de durata." Un recent exemplu ilustrativ de agresivitate cauzata de frustrare ni l-au oferit suporterii selectionatei Rusiei la fotbal care, în urma înfrângerii echipei lor în fata formatiei japoneze, la Campionatul Mondial, si-au degajat furia si neputinta de a interveni devastând si incendiind totul în jur. Efectul pe care îl are frustrarea asupra comportamentului uman a fost, de altfel, dezvaluit si în scrierile lui Jean-Jack Rousseau: "Omul salbatic, dupa ce si-a luat masa, este împacat cu întreaga natura si e prietenul tuturor semenilor lui. Dar daca uneori mâncarea lui o râvneste altcineva?." Întrebarea, evident, este retorica.

Psihologii sustin ca manifestarea agresivitatii la oameni este si un indiciu al prezentei complexului de inferioritate, o mascare a acestuia. Paradoxal dar, de multe ori, dorinta de a arata superioritatea fata de altii e cauzata de faptul ca persoana în cauza se subapreciaza. Înjosindu-i sau agresându-i pe altii, acesti oameni încearca sa-i coboare pe cei din jur la propriul nivel, se straduie sa se prezinte mai duri decât sunt în realitate. Aceasta situatie poate fi reprezentata printr-o formula matematica: lucrul dorit - realitatea s energia agresivitatii. Altfel spus, cu cât distanta între "vis" si realitate este mai mare, cu atât e mai pronuntata nemultumirea de sine si, respectiv, mai mare agresivitatea. Aceeasi explicatie o are si "coprolalia" - placerea erotica simtita de unii barbati în momentul în care femeile sunt socate de vorbirea lor brutala.

Religia crestina sustine ca, în calea lui spre fericirea deplina, omul are de înfruntat trei lucruri (trei nefericiri pamântesti): pacatul, moartea si rautatea. Deci, din nou ne ciocnim cu rautatea (agresivitatea), si din nou, acum deja din punct de vedere religios, suntem pusi în situatia de a neutraliza-diminua-lichida acest flagel al omenirii. Rautatea, de fapt, este acel factor care împiedica îndeplinirea preceptului de baza al crestinismului: "Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine însuti." Or, în societatea umana a te conforma acestui principiu existential pare o utopie. De ce se întâmpla asa? De ce au loc razboaiele si crimele, de ce oamenii se distrug unii pe altii, atunci când, potrivit unei legi fundamentale ale naturii, lupta interna pâna la moarte dintre indivizi e în defavoarea speciei? Pentru a gasi raspunsul la aceste întrebari, trebuie sa luam în consideratie particularitatile relatiilor intraspecifice la animale.

În timpul unei încaierari între câini, cel slab, în cazul ca nu are sansa sa scape cu fuga, ia "pozitia celui învins", expunând adversarului cea mai vulnerabila parte a corpului, de obicei gâtul sau ceafa, iar învingatorul, care cu coltii sai ascutiti i-ar putea cauza o rana grava, nu-l musca. El pur si simplu nu poate face acest lucru: câinele care îsi expune ceafa adversarului niciodata nu va fi muscat de "inamic". Ceva similar se întâmpla si la corbi, care în timpul luptei nu vor tinti cu ciocul în ochi unul altuia.

Daca vom închide însa într-o colivie doi porumbei ce se dusmanesc între ei, atunci finalul înfruntarii lor va fi trist. Cel mai puternic îl va ciupi necontenit pe adversar, pâna îl v-a omorî. La fel si caprioarele - daca sunt tinute într-o voliera nespatioasa, masculul, mai devreme sau mai târziu, îl va înghesui la perete pe cel mai slab, fie femela sau pui, si îl va omorî cu coarnele.

De ce câinele se abtine sa-l muste pe dusmanul sau rapus, iar corbul nu ciupeste ochii confratelui? si de ce porumbelul sau capriorul nu sunt înfrânati în actiunile lor? E greu sa raspunzi acestor întrebari, dar e absolut evident ca odata cu aparitia organelor de atac la animalele rapitoare, pe parcursul evolutiei speciilor, s-au dezvoltat si niste mecanisme de înfrânare, care împiedicau folosirea lor necumpatata. Porumbeii, caprioarele si alte erbivore însa, n-au evoluate mecanismele de înfrânare. Fiind animale pasnice, posibilitatile lor de a provoca dusmanului rani serioase sunt mult mai mici, ele salvându-se prin fuga, de aceea, atunci când nimeresc în conditii neobisnuite, în încaperi închise, ele nu mai aleg procedeele de lupta.

Asadar, în relatiile cu alti indivizi din specia sa, fiarele si pasarile rapitoare se dovedesc mai retinute decât "pasnicele" animale erbivore. si aici ajungem la momentul când se profileaza întrebarea fireasca: din ce categorie face parte omul, a "porumbeilor" sau a "lupilor"? La om nici o parte a corpului nu reprezinta o arma serioasa si, respectiv, instinctul nu impune înfrânari. Noi însa, nefiind "dotati" cu arme de la natura, le-am inventat singuri, iar pentru aparitia mecanismelor de înfrânare e nevoie de o perioada îndelungata de evolutie.

Asa explica motivatia conflictelor interumane corifeii stiintei etologice Lorenz si Eibl-Eibesfeldt. Ultimul, în cartea sa Biologia pacii si a razboiului, sustine ca tendinta de a ucide indivizii conspecifici este o consecinta a revolutiei culturale. si un grup de cimpanzei, si un trib de oameni primitivi, pentru a-si apara teritoriul de rivali, foloseau aceleasi procedee, cu deosebirea ca omul îsi putea omorî dusmanul cu ajutorul armelor, pe când cimpanzeii nu. În acest caz, chiar daca la om exista un mecanism ce împiedica uciderea confratilor sai, omorul a devenit un act atât de rapid, încât mecanismul înfrânarii nu reusea sa fie activat. O lovitura fulgeratoare cu arma permitea uciderea adversarului înainte ca acela, prin gesturi corespunzatoare, sa ceara îndurare.

Savantul finlandez Pekka Kuusi propune o versiune proprie. El este de parere ca, de vreme ce oamenii sunt un produs al dezvoltarii informationale si culturale, ei îl interpreteaza ca individ conspecific doar pe acela care poseda aceeasi informatie sau este adept al aceluiasi cult (religios, comportamental, etnic etc.). Toti cei care urmeaza alte norme comportamentale sunt catalogati automat drept straini. Iar în cazul unui element strain, mecanismele de înfrânare a agresiunii si omorului nu mai functioneaza. Astfel se explica razboaiele dintre natiuni, conflictele interetnice si interconfesionale, antisemitismul, rasismul si discriminarile - oamenii poseda un bagaj informational diferit si nu tolereaza alte interpretari si forme comportamentale. Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New-York si Washington reprezinta la rândul lor o consecinta a unei confruntari dintre doua mentalitati, dintre doua civilizatii.

Toate aceste dezvaluiri ale psihologiei umane confera o nota accentuata de îngrijorare, deoarece atât istoria cât si realitatile din ultimul timp, marcate de conflicte la scara globala, vin sa confirme ipotezele sus-mentionate. Iar crearea armelor de distrugere în masa mareste considerabil pericolul declansarii unui proces de autodistrugere a speciei Homo Sapiens.

Cum vom reusi sa punem capat acestei tendinte distructive: prin intermediul religiei, culturii, moralei, stiintei, sau poate al unui. ajutor extraterestru!? E greu de spus - pâna acum aportul acestor factori nu a fost suficient de relevant. Cel putin, la momentul actual, ne consoleaza faptul ca suntem constienti de amploarea pericolului. Dar, ne va ajuta oare ratiunea sa-l depasim?...