CONFLICTELE SOCIALE
Teorii sociologice referitoare la conflict
Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintă o opoziție deschisă, o luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacțiunii sociale.
Din definiție rezultă faptul că atâta vreme cât puterea se exercită asupra unui adversar ext 24324j917y ern sau intern, în acest din urmă caz împotriva unei organizații, grupări, clase etc. există și posibilitatea conflictului.
Definiția sugerează, de asemenea, și posibilele cauze:
inegalități și discriminări sociale, rasiale, economice etc;
incapacitatea părților de a ajunge la un compromis acceptat de ambele părți;
acces prin competiție la posibilități crescute;
dorința de dominare, putere, prestigiu.
Un fenomen atât de prezent în orice societate a intrat relativ repede în atenția sociologiei, teoriile elaborate încercând să explice:
cauzele potențiale și manifeste ale conflictului;
căile de evoluție și posibilitățile de soluționare;
efectele directe și indirecte, funcțiile și disfuncțiile sale în procesul de desfășurare a vieții sociale și în schimbarea socială
tipurile de conflict și aria lor de cuprindere;
instituționalizarea conflictului;
managementul conflictului, procesele de negociere și atingerea păcii sociale, menținerea ordinii sociale în ciuda marilor inegalități dintre părți și a deosebirilor de interese etc.
HOBBES, într-o abordare cvasisociologică, pune problema fundamentelor ordinii. Lupta tuturor împotriva tuturor este specifică societăților naturale, în care forța se exprimă fără reținere pentru satisfacerea dorințelor fiecăruia. Ordinea socială ar presupune dominația absolută și controlul social strict, permițând astfel dispariția conflictelor în societatea modernă (putere politică absolută).
DURKHEIM, pentru analiza mecanismelor integrării, lasă mai puțin loc pentru conflict. El luptă pentru "disciplina socială", pentru întărirea unor norme colective în măsură să asigure unitatea socială (criza morală a societății provine din deficiențele grave ale funcției de reglare pe care o exercită normele colective).
SPENCER vede în conflict un principiu permanent, un factor de evoluție. În societatea modernă conflictul se desfășoară pașnic, în cadrul individualismului liberal.
MARX, inițiatorul abordării conflictualiste a fenomenelor sociale, consideră că în orice societate bazată pe proprietatea privată există, latent, germenele "războiului" social. Existența conflictului este întemeiată pe un determinism structural ce dă o mică atenție intenționalității actorilor sociali ("pe o anumită treaptă a dezvoltării lor forțele de producție materiale ale societății intră în contradicție cu relațiile de producție existente").
WEBER, un critic vehement al lui Marx, evită determinismul structural și pune accent pe acțiune, întemeiată pe valori ce nu pot fi deduse numai din funcția ocupată în societate; este o luptă între indivizi ce încearcă să-și impună propria voință.
SIMMEL, într-o abordare interacționistă, elaborează o teorie sociologică propriu-zisă a conflictului, devenită clasică. La Simmel este importantă confruntarea dintre actori, nu dintre structuri; conflictul este un proces pozitiv, și nu "patologic", ca la Marx. Conflictul, unul din formele cele mai vii de interacțiune, nu poate fi realizat de un singur individ; presupune confruntarea a cel puțin două entități.
Factorii de disociere - ura, invidia, nevoia, dorința - sunt cauzele izbucnirii conflictului; acesta are misiunea de a rezolva dualismele divergente amintite; el reprezintă o modalitate de a reconstrui o anumită unitate, chiar cu prețul "distrugerii" complete a uneia din părțile aflate în conflict.
Schema de tratare a conflictelor este validă, începând cu cele interpersonale și terminând cu cele "obiective" (ce implică reprezentanți ai unor interese colective). Astfel, Simmel elaborează o tipologie de rezolvare a conflictelor: victorie, compromis, conciliere, refuzul definitiv al oricărei soluționări pentru a permite o nouă coexistență.
La nivel social, în afara posibilității de a reconstrui o nouă unitate, conflictul are și o altă valență, denumită "funcția pozitivă a inamicului" și care ajută la creșterea coeziunii interne (factor ce a contribuit la formarea statelor europene centralizate).
Un aspect important în teoria lui Simmel îl constituie raportul "diadă - triadă".
Diada opune și unește doi actori sociali; sosirea celui de-al treilea creează premisele formării unor alianțe. Al treilea poate rămâne obiectiv și poate acționa ca mediator - interesele sale nu intervin în conflict. El poate fi însă legat de una din părți și medierea sa este ambiguă, după cum poate profita de conflict pentru a-și realiza propriile interese (al treilea câștigător - "tertius gaudens"). Modelul lui Simmel, cu două părți aflate în conflict și un mediator, este foarte adecvat pentru analiza și rezolvarea oricărui tip de conflict.
PARSONS. Conflictele par ca efect al repartizării rolurilor și al decepțiilor care o însoțesc.
El tinde să analizeze o societate occidentală consensuală ce ar respinge orice formă de conflict; echilibrul sistemului social se bazează pe caracterul funcțional al sistemului de roluri, a căror distribuție este legitimată de un sistem de valori ce controlează la cel mai înalt nivel bunul mers al ansamblului social. Ca atare, conflictul de clasă nu are șanse de a se manifesta în societatea modernă, industrială; singura sursă plauzibilă ar fi decepția (și fenomenele asociate) generată de accesul la rolurile sociale.
DAHRENDORF, teoretician contemporan al perspectivei conflictualiste, consideră că distribuția diferențiată a autorității reprezintă invariabil factorul determinant al unor conflicte sociale sistematice. Pretutindeni unde există roluri de dominare/ supunere sunt de așteptat conflicte de grup.
Societățile industriale, care se bazează tocmai pe o distribuție din ce în ce mai inegală a rolurilor de autoritate ar cunoaște deci conflicte numeroase și inevitabile, în măsura în care indivizii ce ocupă o poziție de supunere ar deveni din ce în ce mai conștientă de apartenența lor la un grup identic. Pentru a contracara această tendință au apărut instituții de reglare a conflictelor, partenerii înțelegându-se tot mai mult asupra regulilor jocului și acceptând să recurgă la medieri, arbitraje și/sau alte forme de conciliere. Instituționalizarea conflictelor le limitează caracterul inevitabil. În plus, sistemul politic democratic și pluralist, ce asigură o rotație pașnică a elitelor și o reprezentare până și a grupurilor foarte defavorizate, contribuie și el la scăderea accentuată a intensității conflictelor.
Analiza sociologică a conflictelor
Abordările teoretice și empirice au identificat o serie de caracteristici ale conflictelor. Astfel:
conflictele variază în funcție de gradul de conștientizare al actorilor sociali participanți (intenționalitatea actorilor - Weber; conflictul este întotdeauna conștient - Park, Burgess). Poate exista însă și o falsă conștiință a conflictului, funcție de realitatea intereselor puse în joc);
intensitatea participării actorilor sociali depinde de valorile/ frustrările puse în joc;
orice conflict poate avea elemente de cooperare (pentru studiul raportului conflict/ cooperare s-a folosit un model deosebit de instructiv și interesant: dilema prizonierului - Rapoport, Schelling);
acceptă să participe la acțiunea conflictuală doar actorii ce pot spera într-o redistribuire de bunuri specifice (beneficiarii ar fi chiar ei - Olson);
există și entități (indivizi, grupuri) care urmăresc avantajul "gratuit" - să beneficieze de rezultatul colectiv fără a se angaja în conflictul respectiv (fundamentul rațional al inacțiunii colective). Acest punct de vedere nu explică de ce totuși există numeroase conflicte: unele avantaje nu pot fi obținute decât prin acțiune colectivă;
confruntarea cu inamicul poate consolida o solidaritate produsă de interacțiunile sociale (rezistența îndârjită a soldaților germani în fața trupelor americane, în al doilea război mondial, se explică mai puțin prin adeziunea lor la valorile nazismului și mai mult prin adeziunea la grupul din care făceau parte, prin solidaritatea de grup - Shils, Janowitz);
natura și desfășurarea conflictului variază și în funcție de:
resurse;
accesul la structuri de constrângere;
instituționalizarea structurilor de gestionare a conflictelor;
numărul și calitatea simpatizanților;
natura autoritară sau democratică a relațiilor din cadrul grupurilor aflate în conflict;
nivelul la care se desfășoară (local, zonal etc.);
polarizarea adversarilor ș.a.
Tipuri de conflicte. Etapele conflictelor
a) Există o tipologie diversă a conflictelor, tipuri ce urmează a fi analizate ulterior: conflictul dintre clasele sociale, conflictele industriale, revoluțiile, mișcările sociale ce adoptă confruntarea etc.
b) Dinamica manifestărilor conflictuale este diversă. Un model complet al desfășurării conflictului cuprinde cinci etape:
dezacordul;
confruntarea
escaladarea
de-escaladarea;
rezolvarea (Forsyth).
Dezacordul debutează prin simple neînțelegeri, diferențierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi și a gândi (uneori pot fi și pseudo-neînțelegeri), divergențe minore, nesemnificative pentru interacțiunea socială, de grup, dar care, necontrolate la timp, pot evolua în conflicte reale.
Confruntarea adâncește diferențele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea fiind percepute de către părți ca importante pentru interacțiunea de grup, ca amenințând unitatea grupului; în această fază fiecare parte își susține poziția sa, accentuând-o pe baza unei ideologii justificative (se intensifică angajarea părților pe linia dezacordului inițial; fiecare parte subliniind erorile din gândirea celeilalte; este faza în care fiecare parte se convinge pe ea însăși că trebuie să convingă adversarul să-și schimbe părerea, să renunțe la poziția lui, acceptând argumentele sale; acțiunea de persuasiune devine exagerată, poate degenera în acțiuni de forță, de coerciție, cu efect de "boomerang" asupra părților; expresia emoțională domină asupra argumentelor logice; rata comunicării în grup scade; sunt antrenate mecanisme psihologice și interpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosferă tensionată, frustrări succesive ce antrenează în lanț ostilități, forme de violență, agresivitate în limbaj (vezi celebra ipoteză frustrare/ agresiune); lipsa de încredere crește; apare necesitatea unei soluții.
Escaladarea conflictului distruge normele reciprocității pozitive, înlocuindu-le cu unele de tip negativ (Schlenker, Goldman, 1978) care susțin un comportament concurențial exagerat; tensiunile și ostilitățile din grup sunt scăpate de sub control; reacția de autoapărare a fiecărei părți stârnește violențe fizice și simbolice, agresivitate maximă; în această etapă conflictul atinge punctul culminant, "de vârf" care poate distruge total interacțiunea de grup, ajungând uneori chiar până la distrugerea fizică a părților
De-escaladarea și rezolvarea conflictului presupun orientarea spre soluție raționale, spre intervenții legale de tip instituțional, prin negocieri și compromisuri treptate, prin stimularea posibilităților de comunicare deschisă între părți, prin captarea bunăvoinței părții adverse, prin apariția "celei de a treia părți" în calitate de mediator, moderator, facilitator, diplomat, sfătuitor, conștientizator, judecător, expert etc. (Pruitt), toate având ca scop integrativ, de refacere a interacțiunii sociale normale. Pentru a avea reușită în timp și eficiență în procesul interacțiunii sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea conflictului nu trebuie să fie privit de nici una din părți ca un semn al slăbiciunii sale, nu trebuie să fie speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin funcția lui pozitiv-integrativă pentru unitatea și pacea socială. Incapacitatea adoptării unor soluții constructive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar și provizoriu, fundat de forță.
|
