CONTROLUL SOCIAL sI DEVIANŢA
8.1. Ce este controlul social, forme si stiluri de manifestare
În fiecare societate, exista "o schema a vietii colective" : fiecare individ stie cum sa se comporte în anumite situatii, stie ce asteapta ceilalti de la el si la ce reactii se poate astepta el de la ceilalti în urma actiunilor sale. Atunci când apar comportamente neasteptate, atipice, care nu se încadreaza în modelele recunoscute si acceptate social, ele vor fi sanctionate. Sanctiunile reprezinta unul din elementele controlului social. În sensul sau cel mai general, controlul social reprezinta ansamblul mijloacelor si mecanismelor socio-culturale care reglementeaza, orienteaza, modifica sau influenteaza comportamentele indivizilor în societati, în vederea conformarii lor la sistemul valoric-normativ si mentinerii echilibrului societatii ca sistem.
Am putea spune ca, initial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca raspunsuri la interogatiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convietuirii oamenilor, a desfasurarii vietii sociale în conditiile în care oamenii au atitudini egoiste unii fata de altii, sunt, asa cum sustinea Hobbes : "Homo, homini, lupus". Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiza a moralitatii ca actiune " a societatii în interiorul nostru", ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indica constrângerea exercitata de institutii (mai ales de stat), ca factori de control social.
G.H. Mead abordeaza tema controlului social, explicând 434c29e procesul interiorizarii normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin constientizarea asteptarilor pe care altii le au fata de tine.
În acelasi context, Szczepanski 3 sublinia faptul ca fiecare grup, colectivitate, societate dezvolta o serie de masuri, sugestii, modalitati de convingere, sisteme de persuasiune si presiune, interdictii, constrângeri, sanctiuni (ajungând pâna la constrângerea fizica), sisteme si modalitati de manifestare a recunostintei, acordare de premii, distinctii prin care conduc comportamentul indivizilor si grupului spre modele acceptate de valori si de actionare spre realizarea conformismului membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social. Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat ca nu toate comportamentele si actiunile indivizilor sunt supuse în aceeasi masura controlului social. Fiecare om detine o anumita sfera particulara, are dreptul la o anumita zona "privata", care limiteaza controlul social, care poate fi mai mare sau mai mica, în functie de : a) tipul de societate (autoritara sau democrata, traditionalista sau moderna etc.), b) coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât controlul social ese mai puternic), c) caracterul institutiilor din care individizii fac parte (într-o organizatie paramilitara, controlul social este extrem), d) pozitia indivizilor în grup (în comparatie cu un om de rând, de exemplu, presedintele tarii este supus la un control social mult mai mare).
Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner5, "reglarea comportamentelor membrilor societatii are loc în cea mai mare masura, prin intermediul asa numitor "folkways" (cutume sau traditii populare) si "mores" (moravuri)". Principala conditie a vietii sociale - subliniaza autorul citat - este adaptarea omului la mediu, adaptare ce da nastere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin credinte, convingeri si moravuri comune. În calitatea pe care o au "folkways" contribuie la solidaritatea sociala, au un caracter reglativ si imperativ pentru comportamente. Ele reprezinta pentru grupul social cam ceea ce reprezinta deprinderile pentru individi. Atât "folkways" cât si "mores" constituie mijloace informale de control social ce se perpetueaza de la o generatie la alta prin intermediul socializarii.
R.E. Park si E. W. Burgess, în lucrarea "Inroduction to the Science of Sociology" (1921) distingeau existenta a trei modalitati sau forme de exercitare a controlului social în societate :
- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea individului spontana, la comportamentul unei multimi sub presiunea ei) ;
- opinia publica (ce joaca rolul de autoritate sociala neinstitutionalizata) ;
- institutiile si reglementarile juridice (care functioneaza ca autoritati imperative institutionalizate) .
Allan V. Horowitz 7 remarca faptul ca în functie de diferite norme utilizate de catre diferitele subculturi, definitiile deviantei nu implica în mod obligatoriu consensul normativ. Homosexualitatea, de pilda, sustine sociologul american, poate fi, pe rând, considerata ca indiciu alimoralitatii, al bolii sau al unui stil libertin de viata. Variatele stiluri si forme de control social sunt încorporate în relatii sociale concrete si corespund contextelor sociale în care opereaza (Horowitz).
În opinia lui Sorin M. Radulescu, principalele criterii de clasificare a formelor de control social sunt :
a) dupa instantele din care emana, controlul social exercitat de institutii cu caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri sociale(familie , scoala , grupuri de vecinatate, asociatii, organizatii etc.) sau de catre anumiti indivizi ce au o anumita autoritate în grup (capul familiei, preotul, seful ierarhic etc.) ;
b) dupa modul în care este exercitat controlul social, este organizat formal, realizat de institutii specializate si spontan (informal), realizat prin traditii, obiceiuri, prin opinia publica etc. ;
c) dupa directia actiunii exercitate, controlul social poate fi direct (explicit), îmbracând forma aprobarilor, amenintarilor, sanctiunilor etc. si indirect (implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul propagandei sau publictatii etc.;
d) dupa mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat prin intermediul aprobarilor, recompenselor, indicatiilor, sugestiilor etc. si controlul social coercitiv (negativ) prin tabuu-ri, sanctiuni punitive, interdictii etc.;
e) dupa mecanismele de reglare normativa la care apeleaza, controlul social are caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.), caracter social propriu-zis (institutii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) si cultural (obiceiuri, moravuri, conventii, traditii etc.)
f) dupa metodele (tipurile de sanctiuni) adoptate în rapot cu conduitele deviante, putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune), conciliator (negocieri, întelegeri mutuale) si terapeutic (resocializare).
Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sanctiuni adoptate în raport cu comportamentul durabil), Horowitz prefigureaza existenta mai multor "stiluri" de control social : penal, al carui obiectiv principal consta în a "produce durere sau alte consecinte neplacute celor care au comis acte blamabile" ; compensator, care implica obligarea violatorilor normei de a compensa victimele pentru prejudiciile si daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea starii normale perturbata de actul deviant) ; conciliator, care faciliteaza descoperirea unor solutii prin negocierea mutuala între partile implicate, fara antrenarea sanctiunilor coercitive ; terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalitatii indivizilor devianti prin manipularea unor sisteme simbolice ce-si propun sa-i readuca la "normalitate". Conform acestui ultim stil, individizii sunt tratati ca victime ale unei boli, care nu poate fi controlata de ei însisi, motiv pentru care sunt supusidiagnosticului si tratamentului medical.
Criterii de definire a fenomenului deviantei
Termenul sociologic de anomie a fost consacrat de E. Durkheim care l-a folosit mai întâi în lucrarea sa "La Division du travail social" (1893) pentru a desemna una din cauzele proastei functionari a diviziunii muncii si, mai târziu (1897) în lucrarea "Le suicide", pentru a desemna un anumit tip de sinucidere în cadrul celor posibile (sinucideri "egoiste", "altruiste", "anomice" si "fataliste").
Anomia este o stare sociala caracterizata prin "suspendarea temporara a functionalitatii vechilor reglementari", prin tendinte antinormative cel putin în prima ei faza, de negare a oricarui fel de normativitate întrucât este perceputa coercitiva în mod exclusiv.
Revolutiile, rasturnând vechea ordine sociala, constituie situatii anomice tipice pentru ca provoaca dezorientare normativa, confuzie în sistemul reperelor care ar trebui sa orienteze conduitele. Analizând "marile tragedii" ale Revolutiei ruse, P. Sorokin constata ca starile anomice generate de revolutii sunt urmate, cu necesitate, de tendinte de "pervertire a comportamntului uman", cu alte cuvinte, de tendinte deviante. Revolutiile, sustine sociologul american, antreneaza aparitia urmatoarelor comportamente individuale si sociale :
- disparitia vechilor obiceiuri si dezvoltarea altora noi într-o scurta perioada de timp, si nu în câteva decenii, asa cum s-ar fi întâmplat în conditii obisnuite ;
- adoptarea rapida a unor noi forme de gândire si conduita în domeniul religios, moral, estetic, politic, profesional etc.;
- "biologizarea individului, transformarea sa într-o fiinta primitiva care reactioneaza numai la stimuli neconditionati";
- "eliberarea" indivizilor de sub autoritatea normelor morale sau legale declarate a fi de natura prejudicianta pentru libertatea individului ;
- transformarea actelor de crima si tâlharie în actiuni motivate în numele "luptei pentru libertate, fraternitate si egalitate" ;
- amplificarea reactiilor verbale si scrise ale publicului (înmultirea mittingurilor, a discursurilor în public, a articolelor de presa, a pamfletelor etc.);
- înmultirea infractiunilor având ca obiect proprietatea ;
- cresterea numarului de divorturi, a delictelor sexuale si a altor tipuri de delicte ce afecteaza morala publica ;
pervertirea conduitei de munca, dezvoltarea parazitismului, tendinta de a dobândi bunuri fara depunerea nici unui efort util ;
- modificarea raporturilor de autoritate si subordonare, care caracterizau vechea ordine sociala, negarea ierarhiilor si a autoritatii legii.
Accentuând asupra caracterului socant al schimbarilor induse de revolutii în sistemul normativ, în comportamentul unor largi categorii de populatii, P. Sorokin arata ca :"Sclavii care pâna ieri erau supusi fata de stapânii lor, pierd orice sens al obiedientei, arestându-i si asasinându-i (.) Un individ pasnic si inimos devine un asasin crud si sângeros. În cursul câtorva zile sau saptamîni, un monarhist devine republican, un individualist, socialist ; o persoana credinciosa, un ateu . ".
Revenind la marile teorii despre anomie, constatam ca, dupa Durkheim, R.K.Merton este cel car îsi aduce o substantiala contributie, conceptia lui bucurându-se de un imens succes pâna în anii '70. Versiunea lui Merton se concentreaza asupra organizarii si reglarii sociale în analiza aparitiei si frecventei comportamentului deviant. Dupa anii '70, influenta teoriei lui Merton a pierdut din forta pe care o avusese, producându-se o deplasare a conceptului de anomie din domeniul organizarii sociale, în cel al integrarii sociale, concomitent cu centrarea tot mai serioasa pe individ. Dupa aceasta data, s-a mai produs o schimbare notabila a sensului, anomia devenind sinonima cu alte notiuni, ca de exemplu : frustrare, alienare, stare de insecuritate, izolare psihica etc.
Diferite teorii despre devianta
Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetari recente privind comportamntul criminal, în confomitate cu care persoana care are un model cromozomial, care contine un cromozom masculin (x y y), poate fi mai înclinata spre comportamente violente. S-a constatat ca modelul (x y z) este mai raspândit printre barbatii criminali decât printre cei care nu au savârsit crime. Concluzia lui N. Goodman este ca numarul subiectilor studiati a fost prea mic - în cazul respectiv - pentru a putea stabili cu certitudine existenta unei legaturi între comportamenteul criminal si prezenta unui cromozom masculin suplimentar. În sprijinul punctului de vedere mai sus enuntat, sunt citate studiile realizate de Wilson si Herrnstein (1995), care sustin ca factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra comportamentului criminal si ca "mediul social este cel care joaca un rol important în stimularea sau inhibarea oricarei influente pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament".16
Cauza deviantei este explicata de alti sociologi prin asa numita tensiune structurala. Se înscriu aici interpretarile care se bazeaza pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Asa cum aratam mai înainte, devianta este un rezultat al perioadelor de schimbare sociala care perturba câmpul valorico-normativ, dezorienteaza conduitele indivizilor determinându-i sa adopte comportamente adaptative deviante
Marginalizarea defineste acea situatie în care individul a abandonat atât scopurile cât si mijloacele standard. El elimina contradictia dintre atingerea scopurilor si lipsa mijloacelor, respingându-le si pe unele si pe celelalte si retragându-se din mecanismul social, abandonând societatea.
Devianta este explicata si din perspectiva paradigmei "conflictului" (Quinney, Turk, Walton, Spitzer, Young etc.) Aceasta teorie îsi gaseste radacinile în conceptia marxista cu privire la caracteristicile orânduirii capitaliste si anume : dominanta proprietatii private asupra mijloacelor de productie, repartitia inegala a resurselor, goana dupa profit, competitia acerba între agentii economici. Devianta este, deci, un produs al inegalitatii sociale si al competitiei nemiloase care determina grupurile sociale defavorizate sa adopte mijloace deviante de supravietuire. Acest tip de societate permite agentilor de control social sa înfaptuiasca discriminari în privinta înregistrarii si sanctionarii comportamentelor deviante. În acest sens, Quinney (1974, 1980) afirma ca proprietarii mijloacelor de productie (capitalistii) controleaza sistemul legal, fapt ce le permite sa defineasca drept devianta orice actiune care le-ar ameninta privilegiile si proprietatile. În aceleasi coordonate se înscrie si conceptia lui Spitzer (1980), care subliniaza faptul ca autoritatea capitalistilor asupra sistemului legal le permite utilizarea lui pentru apararea propiilor lor interese si pentru mentinerea sub control a celor care ameninta functionarea societatii capitaliste. El sustine ca proprietarii joaca un rol cheie în a-i defini devianti din punct de vedere social pe cei care nu vor sa desfasoare activitatile necesare functionarii mecanismului capitalist sau care nu manifesata respectul cuvenit fata de autoritati, fata de ordinea ierarhica capitalista.
Relativ la aceasta problema, Norman Goodman, în "Introducere în sociologie" a tinut sa faca în primul rând urmatoarea constatare : exista mai multe crime decât sunt înregistrate statistic. Departamentul de justitie al SUA estimeaza ca ar putea fi de 3 ori mai multe crime decât se raporteaza (multe crime nu sunt înregistrate pentru ca victimele nu sunt identificate sau nu figureaza în rapoartele birocratiei).Studiile în domeniu asociaza delincventa cu vârsta, genul, clasa sociala si rasa
Note:
G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, N.Y., Thomas and Growell Company, 1969, apud. Dan Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia deviantei, Ed. st. si encicl., Buc., 1985, p. 56.
Jean Carbonnnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972, apud Dan Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.
J. Szczepanski, Introd. în sociologie.
J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970, p. 118.
D. Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.
Sorin M. Radulescu, Homo Sociologicus, p. 272.
Allan Horowitz, The Logic of Social Control, N-Y., 1990, apud S. M. Radulescu, op. cit., p. 272.
Allan V. Horowitz, op. cit., p. 11, apud S. M. Radulescu, op. cit., p. 273-274.
Marshall
B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of
Deviant Behaviour, N.Y.,
Sorin M. Radulescu, Homo Sociologicus, sansa, Buc., 1994, p. 34.
Albert K. Cohen, The Elasticity of Evil : Changes in the Social Definition, apud. S. Radulescu, op. cit., p. 34.
C. Zamfir, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie, p. 168.
P. A. Sorokin, The Sociology of Revolution, N.Y., 1967, apud Sorin M. Radulescu, op. cit., p. 35-36.
Ibid.
N. Goodman, op. cit., p. 144-145.
Ibid.
N. Goodmann, op. cit., p. 147.
N. Goodman, op. cit., p. 149.
N. Goodman, op. cit., p. 150.
M. Cernea, op. cit., p. 69.
|
