Silva Cocutza "Un om vorbeste la telefon dupa un perete de sticla; nu îl auzim, îi vedem doar mimica de neînteles." ( A. Camus )
Cuvinte pentru surzi
Eu sunt dintre cei care vad partial color. Vad un apus gigantic dincolo de retina oamenilor, aud un tic-tac iudaic in timpanele lor . Noaptea si ziua stau sub scanduri captusite de hermine cu strigate derizorii, si astept sa primesc ceva inapoi . . . in jur e doar liniste. Nevroza imi deseneaza in palmele cerate, ale mintii, harta repararii Nebuniei; e cu adevarat necesara o astfel de actiune in lumea in care traim. Descriu mereu prin rotatii ale corpului triunghiuri bermudice in care ma pierd si ma zbat precum intr-o bula a solitudinii. Aici sub scanduri ma-ntreb de ce ies fluturii din crisalide? Ca sa aiba o inima plina in lumea asta vida?
Deasupra mea oamenii zidesc si bat limbajul lor de neinteles. Unora li se face mila de mine si imi mai arunca o coala alba de hartie pe care incep sa o mazgalesc pentru a le spune, pentru a-i face sa inteleaga. Altii imi adreseaza cuvinte cusute cu un cui de gurile lor; mi le scuipa in fata si daca nu le inteleg mi le bat in talpile desculte, murdare si rebele. Vertebrele mele se intind intre strigatul esse-ului din mine si tacere ilogica a lor; ma arunc, ma rostogolesc, tip, sfasai, raman cu ochii pironiti in asfintit. In aceasta nebunie permanenta ating cu stupoare si frica deopotriva, dorinta de claustrare intr-un cimitir mai vesel decat acesta al absurdului.
La liziera Existentei mele incerc sa privesc aceasta lume fara anotimp si sa ma joc in continuare cu gandirea mea, sa va manjesc pe vitrine punctele de suspensie de la sfarsitul logicii, de fapt sa traiesc si sa creez, sa traiesc pana la lacrimi in lumea asta devastata de tacere. Ascultti-ma! Am sa creionez ceva-ul in sticla, am sa colorez simfonic aripile ingerilor. Am sa adorm intr-o ceasca si am sa fumez o tigara de vanilie, voi face lumea sa imi daruiasca nebuloase fara nume cu miros de intuneric. Tipetele mele vor fi acte de creatie. Ma auziti?!?
Fumez aceeasi tigara cu el si ochii nostrii exoftalmici privesc in gol, dincolo de tine. Iti vad tipatul, ma intreb pentru o secunda ce vrei. apoi plec mai departe. Locul meu e luat de un altul ca mine. Apoi un altul, si inca un altul. Sunt multi ca si mine.da , acesta e raspunsul daca aceasta e intrebarea ta. Sau nu, poate totusi nu. Nu stim cum e la tine si cred ca nici nu vrem sa stim. Aici la noi totul e precis : judecatorul, vina , sentinta! Stim exact ce trebuie sa facem si nu ne punem prea multe intrebari; intrebarile ucid! Adevarul e ca ne-a fost intotdeauna frica sa fim singuri si ca am sacrificat totul doar ca sa nu fim. Nu ne pasa de libertate, lucrul de care fugim e singuratatea. Oare de aceea esti si tu speriat? Sau nu, poate totusi nu. am mai vazut cativa ca tine. Putini ce-i drept, dar existati. si totusi nu va inteleg . Urlati mereu , sau cel putin asta cred ca faceti dupa mimica voastra de neinteles. Nu , nu e bine, nu ar trebui sa imi ridic semne de intrebare in ceea ce va priveste. Intrebarile ucid!
Noi, sa stii ca preferam sa ramanem intre noi si sa jucam jocuri de-ale noastre. Se spune, in batrani ,ca voi le numiti zadarnicele jocuri ale valorilor iluzorii, ba chiar utopii. Dar oare ei de unde stiu, caci nimeni nu va intelege? Uneori am senzatia ca existenta noastra de aici apasa singuratatea voastra de acolo. Sau poate e invers? Nu..nu . .fara intrebari! De fapt de ce ma intreb , cand stiu. Stiu ca esti lipsit de coerenta, si ca incerci sa intretii o relatie intre tine si tine insuti. si atat.
Uneori am senzatia ca sari pe niste difuzoare launtrice si fumezii raspicat decretele lumii voastre. Scuipi urlete utopice pe caramizi despuiate apoi adormi si te trezesti euforic incercand iar sa schimbi macazaul vietii tale. Parca ti-e greu maxilarul si mestec, in loc de tutun, acreala momentelor, savurandu-le in ineptia ta. Si totusi de ce? D ce? Ma intreb ce se va alege din tine atunci cand cuvantul iluzie va fi sortit sa dispara. Nu . Nu . iar ma intreb, iar gandesc prea mult. Si azi dimineata am gandit, deci mi-a fugit pamantul de sub picioare pret de vreun sfert de ceas. . .
La tine totul parca e ciuntit, felul de a fi, felul de a te exprima.esti un om din fragmente, tu insuti parca esti un fragement din haos. Sau poate nici macar om nu esti?! Nu! gata, merg mai departe . Nu mai trebuie sa ma intreb , nu mai trebuie sa gandesc.Trebuie sa apelez la indiferenta, ea este mama intelepciunii! Daca tot m-as intreba atunci ce s-a alege de mine? As ajunge probabil ca si voi, si atunci cu ochii larg deschisi si cu o fereastra sparta in minte as realiza procesul de auto-distrugere pe care l-am urmat fara sa vreau. Si ma intreb pentru ultima oara "A fi, sau a nu fi?!". Ei bine, nici una nici alta!
|
