DESCRIERE ETNOGRAFICA SI SPATIU
Asa cum scrie Pierre Francastel, "vizualul constituie unul dintre marile domenii ale activitatii spiritului uman". Cele patru exemple pe care tocmai le-am analizat (1. formele diferentiate ale speciilor naturale distribuite in spatiu si cunoscute pe baza aspectelor lor vizibile; 2. spatiul social al romanului naturalist; 3. spatiul plastic al tabloului; 4. obiect, peisaj, fiinta umana devenite imagine fotografica si care, spre deosebire de cinematograf, se caracterizeaza prin aceea ca nu ies din cadrul lor) constituie patru modele ale unei cunoasteri optice a realului1.
1. Inocenta cunoasterii vizuale a spatiului si suspiciunea cunoasterii auditive
"Nu auzul, ci vazul este acela care declanseaza adevarata chestionare, interogarea multelor interogatii care dormiteaza in cuvint."
Edmond Jabes, Le Livre des marges
Dupa exemplul acestor patru forme de descriere, descrierea etnografica implica acceptarea neconditionata a realitatii, asa cum apare ea. Ea deriva dintr-o atitudine pe care as numi-o fara ezitare naivitate, o atitudine de suspendare a cunoasterii si judecatii, care, 424j98e de la Socrate la Husserl, constituie atitudinea initiala a filosofiei: sa ne facem ca nu stim nimic. Ceea ce se opune cel mai mult acestei atitudini este vointa de a descoperi interesele "ascunse", strategiile "subterane" camuflate "in spatele" aparentelor: explorarea lumii interioare, a lumilor si gindurilor ascunse.
Etnografia este exact opusul unei cunoasteri a invizibilului, in sensul crestin sau platonician. Este descriere a vizibilului, a suprafetelor, a imaginilor, asa cum apar ele. Este o semiologie a vizualului, o iconologie - potrivit termenului istoricului de arta Panovsky - si, inainte de toate, o iconografie.
Exista doua forme de gindire care traverseaza in special domeniul stiintelor umane. Una este definita prin inocenta, prin incredere1 si, inainte de toate, prin respect pentru ceea ce vedem. Cealalta, care se situeaza mai mult de partea timpului decit a spatiului, a ascultarii decit a privirii (cum este cazul istoriei, al sociologiei si, mai mult inca, al psihanalizei) poate fi caracterizata prin suspiciune. Traseul parcurs de Freud mi se pare deosebit de sugestiv in acest sens. Cel care avea sa devina intemeietorul psihanalizei este la inceput un om al privirii, al viziunii, al ochiului format o data cu invatarea descrierii anatomice. Cind incepe sa exploreze inconstientul, o face sub influenta imaginilor din vis si a asocierilor de contiguitate metaforica. insa cu cit inainteaza in ascultarea pacientilor, cu atit patrunde mai mult in explorarea timpului. Trecerea de la psihiatria clasica (Charcot) la psihanaliza (Freud) este miscarea de la ochi la ureche, de la vedere la ascultare, in cursul careia se realizeaza o deplasare radicala de la vizibil la invizibil si de la spatiu la timp. in aceste conditii, subiectul care isi spune povestea, un subiect pe care nu trebuie sa il credem pe cuvint, devine element constitutiv al demersului freudian.
in opozitie cu psihanaliza, care, cel putin in faza sa de constituire, nu acorda absolut nici o atentie vazului, ci se bazeaza in intregime pe ascultarea discursului si pe suspectarea limbajului, etnologul - si intr-o masura chiar mai mare etnograful - este un istoric in sensul grecesc al termenului: cineva care povesteste ceea ce a vazut cuproprii-i ochi. Aflat continuu in "stare de totala disponibilitate vizuala", dupa cum spune Paul Klee despre impresionism, el este in primul rind om al vederii de suprafata si nu de profunzime. De asemenea, expresia scrisa a descrierii etnografice, care incearca sa surprinda realul in totalitatea aparentelor sale, ori mai curind in diferitele sale modalitati de aparitie sau de prezentare (mai mult decit de reprezentare), este o scriere figurala1.
2. Contiguitate spatiala si continuitate temporala
Prezent pe teren, etnograful incearca sa descrie prezentul a ceea ce observa. El este mult mai preocupat de viata sociala din momentul observatiei decit de reconstituirea istoriei care a facut-o sa devina ceea ce este. in aceste conditii, descrierea etnografica se confrunta cu problemele ridicate de unitatea de compozitie textuala a oricarui discurs descriptiv care este, in mod necesar, descriere a spatiului.
Scrierea descriptiva incearca sa puna in evidenta solidaritatea spatiala a elementelor percepute. Ea organizeaza spatial si lingvistic ceea ce observa: "jos/sus, la stinga/la dreapta, pe o parte/in fata, la nord/la sud, la est/la vest, in fata/in spate", si nu "inainte/dupa, in timp ce, cind, altadata". A descrie inseamna a stabili relatii care nu sint de continuitate sau de ruptura temporala, ci de contiguitate spatiala1.
Aceasta gindire antropologica a spatiului a contribuit intr-o mare masura la deschiderea unui intreg "cimp" - metafora merita subliniata -, cu alte cuvinte a unui intreg spatiu al gindirii antropologice: un cimp care s-a numit proxemie, dezvoltat mai ales in Statele Unite (a se vedea in special cercetarile lui E.T. Hall) si care consta intr-o interogatie cu privire la constructia sociala si culturala a spatiului, la distanta si proximitatea corporala dintre indivizii care isi vorbesc (care, in functie de culturi, poate varia de la citiva centimetri la un metru treizeci), la raportul omului cu habitatul, cu spatiul public si cu spatiul privat.
in acest stadiu al demersului nostru ni se pare interesant sa semnalam faptul ca nu numai descrierea etnografica antreneaza sau presupune un raport privilegiat cu notiunea de spatiu, ci si antropologia insasi, atit in varianta sa anglo-saxona (calificata drept empirica), cit si in varianta sa "continentala" (intelectualista si rationalista).
Daca in perioada de constituire a disciplinei noastre istoria este exclusa din orizontul antropologiei in beneficiul spatiului, aceasta se explica prin faptul ca istoria apare ca domeniu al dezordinii, ca cea mai serioasa amenintare in calea intemeierii unei cunoasteri obiective, inteleasa ca "stiinta naturala a societatii" (Radcliffe-Brown), o cunoas-tere care are, in schimb, numai de cistigat din studiul relatiilor dintre om si mediul sau. Astfel, incercind sa elibereze antropologia din matricea istoricista, caracteristica intregii gindiri a secolului al XIX-lea, Boas refuza istoria conjecturala si, mai mult chiar, filo-sofia istoriei, considerind ca privirea antropologului - privire de naturalist - trebuie sa fie inradacinata in spatiu, mai precis in geografie. intreaga opera a lui Levi-Strauss are la baza acelasi criteriu al stiintificitatii. Pentru a ajunge la obiectivitate trebuie neutralizata istoricitatea. in consecinta, conceperea sau, mai exact, construirea structurii ca invariant conduce la spatializarea si, am putea spune, chiar la geometrizarea discursului antropologiei structurale.
3. Spatiu, timp si istorie
Prioritatea acordata punctului de vedere sincronic nu este deloc exclusiva, intrucit accesul aici a fost mijlocit in acelasi timp de (1) privire, care este eminamente mobila, si (2) limbaj, care este fluxul insusi al temporalitatii.
1. Sa revenim mai intii asupra activitatii de observare. Observatia este gindire in actiune, prinsa - asa cum a aratat Bergson in Matiere et Memoire - in miscarea vietii. Fiinta umana nu inceteaza a se misca. Chiar ochii sai, care nu sint laterali ca ai cameleonilor, nu contenesc a se deschide si a se inchide. "Nu vedem decit ceea ce privim. Ce ar fi vederea fara nici o miscare a ochilor?", scrie Merleau-Ponty, care vorbeste totodata despre corp "vizibil si mobil". Astfel, descrierea, care se refera cu deosebire la prezenta a ceea ce este, trimite si la caracterul cinetic, dar mai ales istoric, atit al aceluia care descrie, cit si a ceea ce este descris. Ca descriere a prezentului, descrierea pare sa opuna fixitatea miscarii si sa privile-gieze spatiul in detrimentul timpului, care - dupa cum a argumentat Heidegger in Fiinta si Timp1 - nu este un orizont antropologic printre multe altele, ci singurul care poate permite accesul la intelegerea a ceea ce este omenesc.
in plus, ceea ce incearca sa surprinda descrierea etnografica -fenomenele sociale, despre care Marcel Mauss ne-a invatat ca formeaza o totalitate nu doar localizata, ci si datata, avind un caracter istoric -nu este, poate, atit prezenta propriu-zisa, cit viata cotidiana, care este un mod particular de temporalitate, constituit din repetitie si din evenimente.
2. Pe de alta parte, daca descrierea nu este mai putin temporala decit spatiala, aceasta se datoreaza si faptului ca, in calitate de activitate care face vizibil, ea implica limbajul, care nu tine in loc si are un caracter eminamente ritmic. Nu putem, asadar, sa opunem -asa cum face Lessing1 - povestirea, care ar fi succesivitate, si descrierea, care ar fi pura simultaneitate. Textul descriptiv este el insusi guvernat de un principiu de succesiune, presupunind doar o temporalitate mai continua poate decit aceea a povestirii - care nareaza transformarea, schimbarea si care implica ceea ce Paul Ricoeur a numit "constructia unei intrigi". Putem la fel de bine sa vorbim despre spatiu narativ si despre temporalitate descriptiva. Asa cum scrie Gerard Genette, "descrierea trebuie sa moduleze in succesiv reprezentarea unor obiecte simultane si juxtapuse in spatiu". Ceea ce presupune, evident, o anumita forma de povestire. Descrierea etnografica este mai mult descriere a unui proces decit a unei stari. Mai ales in studierea obiectelor (ca si a tehnicilor si modurilor de productie2), ea nu consta in enumerarea caracteristicilor acestora, ci in povestirea procesului lor de fabricatie si de utilizare. Pe scurt, nu vedem cum ar putea scapa descrierea din timp. Avind un veritabil caracter sintaxic, nu numai lexicografic, ea se construieste printr-un "joc ritmic al suprafetei si fondului, fluxului si refluxului, tragerii si retragerii, aparitiei si disparitiei"3.
|
