Diferite teorii despre devianta - Teorii sociologice ale deviantei - Statistica criminalistica

Diferite teorii despre devianta - Teorii sociologice ale deviantei - Statistica criminalistica

S-a incercat sa se raspunda la intrebarea :”de ce oamenii se angajeaza in comportamente deviante?” de pe pozitiile mai multor stiinte : ale biologiei, psihologiei si sociologiei.

Vom prezenta succint continutul explicatiilor biologice si psihologice, urmand sa zabovim mai mult asupra teoriilor sociologice privind fenomenul deviantei.

In epocile premoderne, mult timp s-a crezut ca oamenii actioneaza  irational, deviant pentru ca sunt posedati de “spiritele rele”. Se incerca gasirea cauzelor comportamentului deviant in fortele supranaturale. In secolul XIX, descoperirile biologice au facut ca aceasta explicatie sa cedeze in favoarea alteia in acord cu noile cunostinte in biologie.

Cea mai cunoscuta explicatie a formulat-o C. Lombroso (1876), un medic care si-a desfasurat activitatea in inchisorile italiene. Din diferite masuratori fizice pe care le-a realizat asupra detinutilor, el a constatat ca acestia aveau trasaturi fizice distincte : frunte ingusta, pometi proeminenti, urechi mari si labartate, si mult par pe corp. Adoptand perspectiva evolutionista, el a sustinut ca deviantii, mai precis criminalii, sunt “atarici”, respectiv subdezvoltati din punct de vedere biologic.

Mai tarziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combatut teoria lui Lombroso, sustinand ca nu exista diferente fizice esentiale intre criminali si necriminali. Ulterior s-a revenit asupra ideii ca persoanele criminale constituie un tip fizic distinct.¹⁵ Astfel, Sheldon (1949) sustine ca tipul anatomic mezomorf (musculos si atletic) este mai pobabil sa devina criminal decat tipul ectomorf (inalt, slab, fragil) sau endomorf (scund si gras). Tot cam pe aceleasi pozitii se situeaza si sotii Gluck (1950), desi ei sustin ca legatura dintre criminalitate si caracteristicile fizice este o legatura indirecta, intermediata. In viziunea lor, mezomorfii au un anumit tip de personalitate (insensibili fata de ceilalti, ei pot reactiona la frustrare cu comportament agresiv).

Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetari recente privind comportamntul criminal, in confomitate cu care persoana care are un model cromozomial, care contine un cromozom masculin (x y y), poate fi mai inclinata spre comportamente violente. S-a constatat ca modelul (x y z) este mai raspandit printre barbatii criminali decat printre cei care nu au savarsit crime. Concluzia lui N. Goodman este ca numarul subiectilor studiati a fost prea mic – in cazul respectiv – pentru a putea stabili cu certitudine existenta unei legaturi intre comportamenteul criminal si prezenta unui cromozom masculin suplimentar. In sprijinul punctului de vedere mai sus enuntat, sunt citate studiile realizate de Wilson si Herrnstein (1995), care sustin ca factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra comportamentului criminal si ca “mediul social este cel care joaca un rol important in stimularea sau inhibarea oricarei influente pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament”.¹⁶

Teorii sociologice ale deviantei

Sociologii furnizeaza mai multe paradigme explicative in legatura cu fenomenul deviantei. Ele difera in functie de punctele de vedere, conceptiile, teoriile cu privire la cauzele deviantei.

Astfel, Scoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne ofera o interpretare bazata pe modelul “patologiei sociale” si “dezorganizarii sociale”, in cadrul careia devianta este inteleasa ca abatere de la norma de conduita presupusa a fi universal valabila. Cauza abaterii o reprezinta perturbarile “patologice” ale intregul organism social, care se manifesta cu mai multa putere in cursul proceselor de modernizare, industrializare, urbanizare.

O alta teorie intitulata “teoria asocierii diferentiale” sau a “transmiterii culturale” (E. Sutherland, 1940) sustine ca devianta (criminalitatea) este invatata in cursul socializarii si este transmisa mai departe la fel ca si conformitatea. Interactiunea individului cu valorile si normele grupurilor deviante, insusirea normelor regulilor, simbolurilor acestor grupuri de catre individ il va determina sa adopte comportamente deviante. Angajarea in acte deviante depinde de gradul de influenta pe care grupul deviant il are asupra indvidului de timpul pe care individul il petrece in acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptarii unei subculturi deviante. Contintul procesului socializarii sta la baza diferentei intre comportamntul deviant si cel nedeviant. Se constata insa ca, desi toti oamenii vin in contact cu valori si norme antisociale, nu toti vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interactiunii individului cu grupul deviant, trebuie sa mai luam in calcul si alti factori importanti cum ar fi : varsta individului, frecventa si intensitatea contactului.

Conform teoriei functionaliste (T. Parsons) devianta este un esec al solidaritatii sociale. Ea creeaza disfunctii in relatiile dintre rolurile sociale ale indivizilor, facandu-i sa reactioneze ostil fata de normele si valorile societatii sau sa le ignore. Devianta perturba intreg echilibrul stabilit intre functiile si structurile sistemului social, deoarece ea desemneaza situatia in care indivizii refuza sau sunt incapabili sa-si exercite rolurile sociale.

Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Intrebarea cheie de la care pleaca fondatorii acestei teorii este urmatoarea : “De ce, chiar si in zonele cu o rata inalta a criminalitatii, unii tineri nu ajung delincventi?”

Cauzele deviantei – sustin ganditorii mai sus numiti – rezida in lipsa unui control intern efectuat de individ, precum si in lipsa unui control extern adecvat efectuat de catre societate. Controlul intern il ajuta pe individ sa se “izoleze” de subcultura delincventa din mediul inconjurator.

Devianta apare si atunci cand legaturile dintre individ si societate sunt slabe, cand controlul social informal lipseste si dimpotriva, atunci cand legaturile indivizilor cu societatea si controlul social informal sunt puternice, fenomenul deviantei este absent.

In 1969, Hirschi a lansat ideea ca legaturile puternice dintre indivizi si societate se definesc in principal prin urmatoarele caracteristici : atasament, angajament, implicare.

Atasamentul se refera la faptul ca aflati in relatii cu alti oameni importanti pentru ei, indivizii vor actiona in mod responsabil, luand in consideratie si opiniile, sentimentele, preocuparile semenilor lor ; raportul dintre indivizi si comunitate este puternic.

Angajamentul se refera la faptul ca atunci cand actorii sociali sunt angajati in anumite relatii ( de familie, profesionale) sunt multumite de statutele sociale pe care se afla, ei sunt mai interesati de mentinerea sistemului decat de schimbarea lui si tind sa se conformeze valorilor si normelor societatii si sa-si tempereze eventualele inclinatii deviante.

In aceste conditii, nu e de mirare ca sloganul mobilizator al partizanilor schimbarii sociale din America anilor ’60 era ¹⁷ ”nu aveti incredere in nimeni peste 30 de ani”.

Implicarea se refera la faptul ca oamenii care sunt antrenati in activitati nedeviante relationeaza cu oameni nedevianti, cu oameni care respecta sistemul normativ impartasind cu ei aceleasi credinte, opinii, reguli sunt mai rezistenti, mai refractari chiar fata de actiunile deviante.

Reprezentantii acestei teorii sustin ca devianta este o conditie “naturala” a indivizilor, de aceea nu trebuie explicata. Ceea ce trebuie explicat nu este devianta, ci controlul social, conformismul care rezulta din mecanimsele controlului social.

Teoriei controlului social i se reproseaza incapacitatea de a explica actiunile deviante intreprise de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” si care sunt bine integrati in comunitatile lor, asa cum ar fi crima gulerelor albe.

O alta dificultate a teoriei consta in faptul ca nu explica comportamentul celor integrati in subculturi deviante, ale caror legaturi sociale puternice si sistem normativ sunt condamnate de majoritatea societatii. In concluzie, problema nu este numai integrarea in comunitate ci si natura sistemului de valori si norme ale respectivei comunitati.

Lipsa de integrare a indivizilor in societate poate fi in anumite circumstante cauza, iar in altele efectul comportamentului deviant.

Cauza deviantei este explicata de alti sociologi prin asa numita tensiune structurala. Se inscriu aici interpretarile care se bazeaza pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Asa cum aratam mai inainte, devianta este un rezultat al perioadelor de schimbare sociala care perturba campul valorico-normativ, dezorienteaza conduitele indivizilor determinandu-i sa adopte comportamente adaptative deviante

Merton (1938) sustine ca devianta este produsul nepotrivirii, conflictului dintre scopurile sociale (sustinute cultural) si mijloacele legitime, institutionale, oferite de societate in vederea atingerii acelor scopuri.

Neavand acces la aceste mijloace, indivizii adopta mijloace ilicite, dar mult mai eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toti indivizii detin succes profesional sau financiar, prin mijloace adecvate, legitime nici chiar intr-o societate a succesului cum este numita SUA. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educatie, de specializare intr-un anumit domeniu este putin probabil sa se bucure de “succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate determina adoptarea unor modalitati deviante de adaptare. In conceptia lui Merton, adaptarea devianta poate imbraca patru forme principale :¹⁸ inovatia, ritualismul, marginalizarea si rebeliunea.

Inovatia, ca forma de adaptare devianta, se refera la situatia in care individul accepta scopurile culturale standard dar nu si mijloacele standard (promovate de societate) pentru atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci cand ne folosim de informatii “confidentiale” (obtinute pe cai oculte) pentru a obtine profit in afaceri.

Ritualismul se refera la situatiile in care indivizii nu accepta sau se fac ca nu inteleg scopurile sociale dar care actioneaza totusi in conformitate cu cerintele societatii : este tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corecta a formularelor decat de rezolvarea solicitarilor cuprinse in interiorul acestora. Este vorba despre respectarea exagerata a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor in detrimentul scopurilor.

Marginalizarea defineste acea situatie in care individul a abandonat atat scopurile cat si mijloacele standard. El elimina contradictia dintre atingerea scopurilor si lipsa mijloacelor, respingandu-le si pe unele si pe celelalte si retragandu-se din mecanismul social, abandonand societatea.

Dupa Merton, acesta este cazul cersetorilor, alcoolicilor, drogatilor, bolnavilor mentali. Marginalizarea este o forma de alienare pasiva.

Rebeliunea (alienare activa) este un mod de adaptare prin care persoana, nereusind sa accepte scopurile si mijloacele sociale, le inlocuieste cu alte scopuri si mijloace. Este cazul militantului pentru drepturi civile, al revolutionarului, protestatarului etc.

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa deviantei nu se afla in individ, ci in structura sociala.

Devianta este explicata si din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk, Walton, Spitzer, Young etc.) Aceasta teorie isi gaseste radacinile in conceptia marxista cu privire la caracteristicile oranduirii capitaliste si anume : dominanta proprietatii private asupra mijloacelor de productie, repartitia inegala a resurselor, goana dupa profit, competitia acerba intre agentii economici. Devianta este, deci, un produs al inegalitatii sociale si al competitiei nemiloase care determina grupurile sociale defavorizate sa adopte mijloace deviante de supravietuire. Acest tip de societate permite agentilor de control social sa infaptuiasca discriminari in privinta inregistrarii si sanctionarii comportamentelor deviante. In acest sens, Quinney (1974, 1980) afirma ca proprietarii mijloacelor de productie (capitalistii) controleaza sistemul legal, fapt ce le permite sa defineasca drept devianta orice actiune care le-ar ameninta privilegiile si proprietatile. In aceleasi coordonate se inscrie si conceptia lui Spitzer (1980), care subliniaza faptul ca autoritatea capitalistilor asupra sistemului legal le permite utilizarea lui pentru apararea propiilor lor interese si pentru mentinerea sub control a celor care ameninta functionarea societatii capitaliste. El sustine ca proprietarii joaca un rol cheie in a-i defini devianti din punct de vedere social pe cei care nu vor sa desfasoare activitatile necesare functionarii mecanismului capitalist sau care nu manifesata respectul cuvenit fata de autoritati, fata de ordinea ierarhica capitalista.

Teoria conflictului, ca si teoria tensiunii structurale, muta sursa deviantei dinspre individ spre structura sociala. Limitele ei deriva chiar din unele presupozitii fundamentale pe care se intemeiaza. Astfel, ea considera ca bogatii sunt atotputernici si ca sunt liberi sa defineasca dupa bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act deviant.

“Aceasta teorie ¹⁹ ignora consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor care restranng libertatea de actiune a capitalistilor”, ignora faptul ca “exista legaturi impotriva trusturilor care impiedica anumite companii sa controleze evenimentele dupa bunul lor plac”, precum si faptul ca chiar in tarile socialiste care limiteaza cel mai mult inegalitatile sociale, exista manifestari ale fenomenului de devianta.

Teoria etichetarii este un nou model explicativ al deviantei. Cum apare aceasta teorie? Stanton Wheeler, profesor cercetator in sociologia deviantei (SUA), intr-un interviu cu Mihail Cernea ²⁰ sesiza ca in primele patru decenii ale secolului, interesul cercetatorilor deviantei era polarizat in jurul efortului de a raspunde la doua intrebari :1) cum putem explica variatiile (dupa aria geografica, zona oraselor, legislatia in vigoare, dupa diferitele categorii sociale etc.) in rata criminalitatii? 2) cum putem explica de ce tocmai un anumit individ ajunge la comportament delincvent sau la crima? Iata, deci, continua autorul mai sus mentionat, ca in aceasta perioada cercetatorii nu-si puneau intrebarea : de ce acest comportament este considerat deviant sau criminal. Dupa cel de al doilea razboi mondial, situatia se schimba fundamental : apar noi modele de teoretizare sociologica a deviantei, termenul de devianta este utilizat cu o frecventa crescanda, este elaborat conceputl de “labelling”(etichetare).

Tot acum Frank Tannenbaum si Edwin Lemert au subliniat importanta problemelor pe care le ridica denumirea unei conduite date drept delincventa, crima sau devianta. A proceda astfel, sustin cei doi autori, inseamna a eticheta sau stigmatiza respectiva persoana si a-i ingreuna revenirea la un mod de viata obisnuit. Una din cele mai clare abordari a acestei teorii a realizat-o Howard Becker, care, in lucrarea “The Outsiders”, facea urmatoarea insertiune explicativa : “insasi grupurile sociale constituie devianta, aplicand aceste reguli la anumiti indivizi si etichetandu-i drept marginali”.

Rationamentul pe care el il dezvolta in aceasta lucrare porneste de la intrebarea “ce anume face dintr-un act, un act criminal”. Pe scurt, raspunsul ar fi urmatorul : nu ceva care este imanent actului insusi face dintr-un act un act criminal, ci etichetarea oficiala. Initial, el a ajuns la acest raspuns, constatand ca in legislatia americana, existau atat lucruri inofensive cat si lucruri periculoase care, dupa imprejurari, erau considerate uneori ca deviante, iar alterori ca acceptabile. La randul sau, Stanton Wheeler constat ca majoritatea crimelor gulerelor albe (exemplu, propaganda inselatoare a unor produse, “violarea reglementarilor antitrust in lumea afacerilor) la inceput primesc sanctiuni foarte blande : i se solicita persoanei sa renunte la a le mai comite si abia in ultima instanta se acorda o modesta sanctiune penala (cel mult 1 an inchisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu pana la 15 ani inchisoare in unele state din SUA. Putem spune ca, in conformitate cu aceasta teorie, devianta nu are realitate in sine, ci numai prin procesul sau de definire, de “etichetare” a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu este in mod inerent sau in mod automat deviant. Diversele societati (si in cadrul acestora diversele grupuri) eticheteaza diferite actiuni ca deviante.

Ceea ce este important pentru aceasta teorie nu este actul de devianta propriu-zis (“devianta primara”), ci devianta secundara, etichetarea publica ca deviant si, ca urmare, acceptarea identitatii deviante de catre persoana care a savarsit actul. Aceasta acceptare poate fi considerata ca un stigmat care schimba fundamental constiinta de sine a respectivei persoane si duce la o “cariera devianta” (Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei conteaza (pentru ca toti sunt “devianti” intr-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei care a violat norma.

Cercetarile sociologice care au succedat aceasta teorie au scos in evidenta cateva dintre limitele ei. In 1980, Gove constata ca unii delincventi se angajeaza in infractiuni diverse, cu toate ca nu au fost prinsi niciodata si deci nu au fost expusi deviantei secundare, respectiv etichetarii si stigmatizarii. Pe de alta parte, pentru anumite categorii de oameni, faptul de a fi etichetati este mai degraba un stimulent pentru a-si schimba comportamentul decat pentru a persevera in comiterea de infractiuni. De asemenea, asa cum sesiza M. Cernea, in orice societate unii comit prejudicii corporale altora, se incalca dreptul la proprietate, nu se respecta contractele etc. Ori, abordarea acestor actiuni ca simple activitati de etichetare “ar fi o greseala si o trivializare”.

Statistica criminalistica

Frecventa cu care se produc actele delincvente difera nu numai de la o tara la alta, ci chiar si in interiorul aceleiasi societati, de la o regiune la alta (ea este mai ridicata in regiunile metropolitane decat in cele urbane mici, suburbane sau rurale). Cercetarile sociologice evidentiaza faputl ca SUA are cea mai ridicata rata a criminalitatii comparativ cu celelalte societati industrializate ale lumii. Ca explicatie a acestui fapt, cercetatorii sugereaza urmatorii cativa factori : centrarea pe succesul individual, mari inegalitati economico-sociale, rata inalta a mobilitatii sociale si geografice (care reduce controlul social).

In continuare, vom face cateva aprecieri referoitoare la statisticia criminalitatii in SUA.

Relativ la aceasta problema, Norman Goodman, in “Introducere in sociologie” a tinut sa faca in primul rand urmatoarea constatare : exista mai multe crime decat sunt inregistrate statistic. Departamentul de justitie al SUA estimeaza ca ar putea fi de 3 ori mai multe crime decat se raporteaza (multe crime nu sunt inregistrate pentru ca victimele nu sunt identificate sau nu figureaza in rapoartele birocratiei).Studiile in domeniu asociaza delincventa cu varsta, genul, clasa sociala si rasa.

In privinta varstei, se constata ca cei mai multi criminali sunt adolescenti sau putin peste 20 de ani, sunt deci tineri si foarte tineri. Acest grup de varsta rerezinta peste 40% din crimele violente si aproximativ 50% din toate delictele impotriva proprietatii. Pe de alta parte, este mai probabil ca “crimele gulerelor albe” (delapidari, fraude, reclame false, manipulare a actiunilor si a obligatiunilor, inselare la pret, poluarea mediului, vanzarea clandestina de alimente daunatoare sau de droguri etc.) sa fie comise de cei care sunt mai in varsta.

Asociind delictele cu genul studiile arata ca barbatii comit de 4 ori mai multe delicte impotriva proprietatii decat femeile si cam de 9 ori mai multe acte violente.

Unele delicte sunt tipic masculine (violul) si altele tipic feminine (prostitutia).

Se observa ca agentii care aplica legea sunt mai reticenti in a eticheta femeile drept criminale decat in a eticheta barbatii. Cand prejudecatile legate de gen vor fi tot mai rar intalnite si pe masura ce drepturile femeilor si barbatilor devin egale (Alder si Alder, 1979)s-ar putea ca diferenta in ratele crimelor sa scada.

Corelarea deviantei cu clasa sociala evidentiaza faptul ca un procent mai mare de delincventi apartin clasei de jos comparativ cu clasa mijlocie sau de sus. In acelasi timp, mai multe victime provin din clasa de jos decat din celelalte. Si nu in ultimul rand, probabilitatea de a fi arestati si condamanti e mai mare pentru reprezentantii clasei de jos.

Infractionalitatea este strans legata si de factorul rasa. Asa, spre exemplu, frecventa cu care africanii-americani sunt arestati este mai mare decat procentul din populatia totala pe care acestia il reprezinta. In 1996, cand ei reprezentau 12% din populatie, ei formau cam 28% din arestarile pentru delicte grave, 33% pentru delicte impotriva proprietatii, 45% delicte impotriva persoanei (FBI, 1987).

Statistica privind starea infractionalatii in Romania evidentiaza existenta unei situatii relativ mai putin alarmante decat cea existenta in SUA. Comparativ insa cu situatia existenta in uma cu 10 ani, lucrurile nu sunt deloc imbucuratoare : daca in 1989 au fost depistati 55.737 infractori, in 1999 numarul acestora a crescut de peste 4 ori, ajungand la 239.346.

Desi numarul infractorilor minori in 1999 nu reprezinta mai mult de 7% din numarul total al faptelor penale in tara, in raport cu anul 1989 el a crescut aproape de 8 ori (de la 2868 la 16.119). In topul delincventei juvenile cele mai multe infractiuni sunt cele de furt (17 059) si talharie (761) ; uremaza apoi vatamarile corporale (273), violurile (110), prostitutia (87), omorurile (24).

Cea mai mare parte a micilor infractori au varste cuprinse intre 14 si 17 ani ; aproape 40% din minorii delincventi sunt elevi in clasa a V-VIIIa si aproape 50% din fetele care se prostitueaza.

In privinta sexului, datele statistice arata ca majoritatea infractiunilor sunt comise de baieti (peste 90%).

In privinta mediului de rezidenta observam ca si in Romania delincventa juvenila este mai frecventa in mediul urban decat in cel rural : 71% din furturi si 71% din talharii, 63% din omoruri si 57% din loviturile generatoare de moarte sunt savarsite de minori in orase.

Consumul de alcool joaca un rol important in determinarea generarii infractiunilor. El sta la baza cazurilor de lovituri cauzatoare de moarte (88%) si a cazurilor de viol (55%). Mai mult de 1/3 din omorurile comise de minori s-au produs sub influenta alcoolului.